Mirel Taloș, Anul cel mai lung

Emilia apucă violent cutia de vopsea de păr din mâna vânzătoarei, o grăsană plictisită care se mișca precum un melc, enervând-o, scoțând-o din minți, și ieși din magazin ca și cum ar fi furat produsul; își continuă alergarea și pe trotuar, privind tot timpul peste umăr, deși era ziua în amiaza mare. Știa că lumea se uită la ea ca la o ciudată pentru că pașii ei erau tulburați de frică, fiind complet nesiguri, teama căpătând astfel și o dimensiune spațială, dar nu o interesa nimic. Frica devenise o realitate acută și atotcuprinzătoare. Aflase și ea, în acea dimineață, întâmplător, că ucigașul alegea femei blonde și că victimele fuseseră lovite pe la spate, ca de un trăsnet, și că toate muriseră pe loc. De când auzise amănuntele acestea lugubre, tremura ca scuturată de friguri; spaima o făcea să paralizeze, rămânând uneori nemișcată în plină stradă, tremurând și clănțănind din dinți; ca victimă iminentă, cum se simțea, era în orice moment în pragul plânsului. Ar fi mers cu spatele, dar, se gândi zâmbind vag, tot ar exista un spate, care ar face-o vulnerabilă. Dacă ar putea să-și dezvolte o abilitate de vulpe, să-și poată întoarce capul în toate direcțiile, până la spate, pe ambele părți, ar fi mai în siguranță. Dar cum să se apere ea, o biată femeie, de un bărbat care ataca femeile cu toporul? Cu fiecare clipă ce trecea, frica (ale cărei suprafețe și adâncimi nesfârșite le descoperea acum) o descompunea, descompunând în același timp și realitatea din jurul ei, ce devenea un haos amețitor. Auzea în jurul ei sunete bizare, pe care nu le mai auzise niciodată, deși trecuse de mii de ori pe aceste străzi, și nu putea discerne dacă zgomotele acelea veneau din mințile celor pe lângă care trecea, din pereții caselor sau erau doar plăsmuiri sonore ale minții ei debalansate. Se opri brusc și încercă, încordându-și mintea, să scape de tensiunea ce o măcina, să se ușureze, dar singurul rezultat fu acela că porni de pe loc și mai înfricoșată, acumulând în continuare frică.

La scurt timp după ce aflase că ucigașul alegea femei blonde, că le prefera, mintea ei plăsmui ieșirea: ea, o blondă naturală, blondă în cele mai mici detalii ale corpului, blondă și în psihic, blondă și în structură și în detalii, blondă și pe dinăuntru și pe dinafară, pur și simplu blondă, se va vopsi brunetă, ieșind astfel din raza de interes a ucigașului, care prefera blondele… O speria faptul că va trebui să-și ascundă și să-și reprime o parte esențială a personalității ei, blondețea, reper și referință esențiale, blondețea care proiecta în jur ecourile personalității ei, dar se consola spunându-și că merita, dacă asta îi va asigura supraviețuirea, fiind ceva temporar, până ce avea să fie prins meschinul ucigaș, iar ea își va recâștiga stabilitatea emoțională și blondețea ei, însuși ritmul ei intern. Să se vopsească brunetă era acum o necesitate reală, acută, de neocolit.

Da! Vopseaua de păr mirosind puternic a amoniac o va feri de toporișca criminalului, se gândea, respingând-o ca pe un magnet cu aceeași polaritate. Dar îi era greu să se obișnuiască cu faptul că, brusc nu va mai fi ceva ce fusese întotdeauna, o femeie blondă; această schimbare îi va altera proporțiile, fizice și psihice, schilodind-o, dar iarăși se gândi că e o măsură temporară, îndreptată spre supraviețuire. Considerase întotdeauna că părul ei blond, de culoarea și strălucirea spicului copt și încins de soare, era centrul feminității ei. Gândul că va acoperi frumusețea ei solară cu smoală o făcu să lăcrimeze; și iar se consolă cu gândul că va fi o măsură de precauție temporară, care îi putea salva viața. Criminalul ce îngrozise femeile din București, sporindu-și statura înfricoșătoare pe zi ce trecea (un adevăr evident), putea lovi oriunde, oricând, cu cruzime nemaiîntâlnită, și prefera blondele. Când se gândea că ucigașul își lovea victima cu o toporișcă în ceafă, cu forța unui bărbat, a unui bărbat violent, închidea ochii și gemea; simțea ea însăși trosnitura care îi strivea creierul fără să o omoare, astfel încât simțea și a doua lovitură, care nu era în același loc, ci alături, accentuându-i durerea, dar nefiind fatală încă. Apoi, deși nu voia, se gândea cum ucigașul o agresează, muribundă, în timp ce viața se scurge din ea pe un caldarâm de mahala…

Dar tot se simțea cutreierată de îndoieli, deși se încurajase singură că mascarea cu vopsea neagră (ea detesta negrul!) a părului blond o va feri să fie țintă deschisă. Dar mintea ei funcționa brusc într-un mecanism bizar care o împărțise în două, optimistă și pesimistă, astfel încât de fiecare dată când jumătatea optimistă găsea o încurajare, jumătatea pesimistă o anula, invocând temeri chiar mai mari. Și oricum (acum vorbea jumătatea pesimistă) acest lucru nu o putea feri de o întâmplare nefericită în care ar putea sfârși (da, o pură întâmplare, o șansă la un milion, sau la câte femei or fi în București) ca victimă a ucigașului de blonde, cu tot cu părul dat cu smoală. Văzuse un film american în care criminalul își alegea victimele dintre femeile de trecere, dar cel din București alegea la întâmplare, putea fi oricare din ele, chiar oricare, inclusiv ea…

Apoi se întrebă contrariată ce îl împingea pe dementul acela, apărut de nicăieri, să ucidă atât de violent și atât de decis? Era îndrăzneț sau iresponsabil? De unde venea această nemaiîntâlnită vitalitate criminală, plenară cumva? Își trăia în acest fel tristețea ratării, tristețea nereușitei în dragoste sau în carieră? Își descărca o frustrare? Ce îi agitase ființa atât de tare încât să ajungă la asemenea violență, aruncată la întâmplare, asupra unor femei nevinovate? Din ce era compus? Era un om căruia violența îi fusese menită? Crima era concepția lui despre viață? Crimele lui erau reflectarea a ce? Era produsul societății, care îl erodase, sau al unei eredități? Își căra cu el mediile în care trăise? I se putea aplica teoria trecutului, a eredității, sau era produsul prezentului? Cineva l-a scăpat din mână când era copil sau, tocmai, l-a împins spre ceea ce devenise. (Citise câteva dintre romanele lui Zola și își făcuse această idee, că omul este produsul mediului în care s-a format).

Cu nostalgia zilelor de seninătate solară, mergea deja fără scop precis, prin atmosfera înăbușitoare, teoretizând inutil, cuprinsă de un fior de groază, ce se întărea din când în când, concretizându-se într-un tremurat însoțit de o senzație acută de frig. Se opri și gemu de nervi; nu putu înainta, pentru că picioarele i se transformaseră în plumb, iar corpul i se făcuse greu de la încărcătura de frică. Ar fi continuat târâș, cu oamenii din jur uitându-se la ea ca la o nebună, pentru că avea picioare cu care să umble; dar ei nu știau că picioarele ei se pietrificaseră de FRICĂ, o frică de o intensitate insuportabilă. Voința ei de a se împotrivi fricii se pierdea repede, în următoarea clipă, la următoarea suflare. Se revoltă. Stătea cu capul plecat spre trotuarul murdar, plin de chiștocuri de țigări ieftine. Cât timp ea și toate femeile din București vor trebui să trăiască în teroare? Care va fi următoarea victimă? Când va fi următoarea crimă? Oricare femeie din București, încărcată deja de povara fricii, putea sfârși, într-o noapte ploioasă, ca următoarea victimă, inclusiv ea, se gândea, terorizată. Își impuse o seninătate rezervată și își continuă drumul, deși genunchii ei își pierduseră necesara elasticitate, devenind rigizi. Faptul că reușea să meargă i se părea un triumf. Zări, printre siluetele anonime ale străzii, din sens opus, un milițian masiv, care venea spre ea (un milițian, acea persoană care trebuia să o izbăvească de toată teama asta sau să o apere efectiv). Se hotărî brusc că îl va opri, că se va prezenta politicoasă, în fond era șef de lucrări la Politehnică, nu era orice femeie, și orice femeie să fi fost tot avea dreptul să-l întrebe: când va fi prins criminalul de către prestigioșii și competenții milițieni români? Se simțea furioasă și, ca femeie, ca iminentă victimă, simțea că are dreptul să-l oprească și să-i ceară socoteală pentru că odiosul ucigaș era acum, undeva în București, într-o casă, într-un bloc, într-un autobuz, într-un tramvai sau pur și simplu pe trotuar, studiind vreo femeie, blondă, desigur, pe care o măsura din ochi pentru a-i fi victimă, calculându-și lovitura în ceafă, care să o doboare, apoi încă o lovitură care să o imobilizeze, fără să o omoare, apoi măsurându-i sânii din care să muște cu poftă drăcească, așa cum auzise… Când avea să fie prinsă și sugrumată această îngrozitoare întrupare a violenței?

Înlănțuită de oribilele imagini pe care propria ei minte le plăsmuia împotriva ei, imagini de o densitate insuportabilă, nici nu observă că milițianul trecuse deja de ea, complet impasibil. El, omul legii, chiar nu era la curent cu faptul că în București un criminal sadic umblă liber pe străzi și omoară femeile într-un mod sălbatic, spărgându-le capul și apoi siluindu-le? El era nepăsător în vreme ce ea simțea o legătură intimă cu frica tuturor femeilor din oraș? Întregul contur al fricii se umpluse cu conținut compact și dens, peste timp și loc, o percepție globală. Frica i se părea acum singura posibilitate a existenței. Se opri. Simți că întreaga stare de teroare se sparge într-o clipă și din ea iese la iveală o ipostază complet nouă a ei, una violentă, atât de violentă încât putea să-l trosnească pe impasibilul milițian cu poșeta, în mijlocul străzii. Cine era de vină pentru toată atmosfera aceea de teroare ce se așternuse peste București? Se întoarse furioasă, hotărâtă să se ia după el, dacă nu să-l trosnească măcar să-i ceară socoteală pentru faptul că viața ei era întoarsă pe dos, cufundată în întuneric, că ea, o femeie tânără și slabă, nu mai trăia nicio bucurie ci doar teama și spaima în fața acestei represiuni psihice la care o supunea infamul criminal (această prezență fantomatică, grea și misterioasă) pe ea și pe celelalte femei, toate, care locuiau în București. Ar putea să-i ceară socoteală în numele tuturor femeilor din București, blonde și brunete, roșcate și șatene, tinere și netinere, grase și slabe, pentru acea teroare ce le ștersese toate senzațiile vitale, aruncându-le într-un univers de spaime și de incertitudini. Până să se hotărască să se ia după el, silueta acestuia dispăru printre siluetele anonime ale străzii, toate la fel, decolorate și obosite. Se întoarse și își continuă drumul spre casă. În față îi apăru o tânără blondă, singură, nonșalantă, inconștientă parcă. Se miră că această femeie, profilul femeii vânate de criminal, exact acel profil, afișa o indiferență iresponsabilă, umblând nonșalantă pe stradă, afișându-și nurii, ostentativ, expunându-se unui criminal pe lângă care putea trece oricând (criminalul, observase, lovea cu o periodicitate implacabilă), căutându-și cu tot dinadinsul un destin ce nu-i fusese de fapt pregătit (ea gândise dintotdeauna că viața nu este dată, ci că se face). Instinctiv, îi prinse mâna și o mustră dur, ca o mamă furioasă, scuturându-i violent brațul:

– Atenție, un criminal vânează blonde, pe care le omoară și… De ce umbli singură pe stradă?

Femeia se smulse din brațul ei, dezgustată de ceea ce ea considera un scurt și șocant act de violență stradală. Femeia ce o agățase brutal invoca o violență de care, culmea, ea însăși dădea dovadă. Își continuă drumul, scuturând din cap ca și cum ar fi întâlnit un om ciudat, un bolnav de la un spital de psihiatrie, un rătăcit. Emilia se uită în urma ei și strigă, fără să-i pese de ce ar fi putut crede trecătorii:

– Ai grijă, totuși…

Își continuă drumul spre casă, cu un mers automat, agitată, aproape alergând alături de mașini, ca și cum chiar era urmărită de infamul criminal, simțindu-se prinsă în cercul lui de fier, o cușcă a terorii, ce părea deja foarte veche în memoria ei. Se uita cu atenție la fiecare femeie care trecea pe lângă ea și o vedea pe fiecare ca pe o posibilă victimă a mârșavului criminal; ar fi prevenit-o pe fiecare din ele, să fie atente, să fie prevăzătoare, să nu lase în agenda lor nicio porțiune descoperită, să nu iasă noaptea neînsoțite, pentru că la mijloc erau viețile lor, că orice neatenție le putea costa viața, că în urma fiecăreia din ele ar rămâne vieți distruse pentru totdeauna. Se întreba de ce nu se anunța la televiziune că un criminal sângeros vânează femei în București și de ce nu sunt prevenite femeile, să se ferească. Poate pentru că asta ar fi creat panică?

O vitrină cu vestimentație de damă o scoase pentru câteva clipe din teroarea în care se cufundase singură; un Târg de primăvară anunța reduceri de până la douăzeci și cinci la sută la confecții, încălțăminte și marochinărie. Produsele expuse în vitrină îi plăcură, tensiunea în care trăia se sparse temporar și intră într-un exercițiu vioi în care își imagina câteva din ele puse pe ea, protejând-o parcă, precum un scut, în zile fericite, la facultate sau în oraș, zile solare, de bucurie, și asta o umplu de bună dispoziție, adunându-i parcă laolaltă bucățile în care îi era spartă viața. Pierduse, în acest carnagiu al terorii, plăcerea de a se simți frumoasă și cochetă, și toate amintirile vestimentare, unele vechi, din copilărie, ea, tocmai ea, care era de o atenție maximă cu stilul ei vestimentar. De fapt, în această fugă înfricoșată de moarte, uitase cu desăvârșire de sine; se ferecase singură în teamă și nu mai putea savura nicio plăcere, iată, nici pe cea a vestimentației. Apoi se văzu pe sine în reflecția vitrinei, printre hainele noi și frumoase, și întâlni o față de femeie chinuită, prematur îmbătrânită, înfricoșată, cu trăsături tensionate, mutilată de frică; ochii ei albaștri și strălucitori, ei înșiși o bucurie a victoriei, a triumfului (căci până atunci viața ei mersese din plin în plin) erau adânciți în orbite, ca la un cadavru, dominați de o energie negativă, necunoscută, umpluți de semnificații oribile. Ființa ei fericită și caldă ieșise din ea însăși și lăsase locul unei terori înfricoșate, pe care o închisese în sine și îi îngăduise să-i paralizeze orice energie vitală, orice inițiativă, orice plăcere.

Trecea pe lângă sediul Comitetului Central al Partidului Comunist Român; se opri și se uită la impozanta clădire, căutând încrederea ce emana din ea. Participase la multe mitinguri organizate acolo de partid, dintre care unele îi dăduseră încredere că țara era pe mâini bune. Se uita la clădire cu speranța recâștigată, gândindu-se la raportul solid dintre ea și partid (era membru conștiincios al partidului de doi ani). Cu doi ani în urmă, făcuse parte din mulțimea aceea chemată de secretarul-general pentru susținerea Cehoslovaciei împotriva ciudatei agresiuni a țărilor prietene, socialiste; acum își aduse aminte de desfășurarea aceea de curaj și de entuziasm; observase, atunci, că acel miting nu semăna cu celelalte (de obicei inexpresive și dizarmonice), nu era o imagine convențională, impersonală, ci ceva adevărat și viu, o masă umană cu reflexe autentice; iar secretarul-general știuse mai bine ca niciodată să îndepărteze orice contur despărțitor între el și mulțime. Și glasul secretarului-general i se păruse atunci, spre deosebire de alte dăți, mai autentic, liber și viu, expresia unei patimi bune, corecte, ce nu se proiecta peste o pustietate, ca alteori, ci peste o masă vie, ce primea mesajele ca și cum ar fi venit din ceruri; văzuse cum se fixaseră privirile, pline de admirație, ale mulțimii și a fiecăruia din mulțime, pe fața îndrăzneață a secretarului-general. Mitingul acela, o izbucnire autentică de entuziasm, rămăsese un gând bine fixat în mintea ei, o amintire pregnantă. Cum, se întrebase atunci, prietenii intră peste tine cu tancurile, ca să te ajute? Curajul conducerii partidului, care țesuse atunci o legătură profundă cu mulțimea, îi dăduse încredere, o umpluse de entuziasm și ceruse să devină membru al partidului, fiind mândră de micul carnețel roșu, pe care îl ținea la loc de cinste, în casă și în suflet, părându-i-se că îi dădea consistență, că îi marcase în bine profilul personal, că îi definise contururile, că o modela pozitiv, conducând-o înainte; nu, nu simțise, așa cum sugerau unii din jurul ei, cârcotași politici de meserie, că făcuse o „integrare în masă”, dând dovadă astfel de infantilism. Intrarea în partid i se păruse o intrare în firesc! Ținea minte și acum, și simțea parcă în corp, entuziasmul sincer al mulțimii față de conducerea partidului, față de tovarășul secretar-general! Un partid care a avut curajul, nebun desigur, de a se împotrivi Uniunii Sovietice, cu resurse militare modeste, incomparabile cu cele ale uriașului, avea, se gândea ea (cum altfel?) curajul și resursele necesare pentru a prinde un criminal, unul singur, nu o armată, și a scuti astfel femeile din București de un chin ce le distrugea zi de zi. „Da, partidul poate prinde acest criminal”, se gândi ea insuflându-și curaj, și își continuă drumul cu starea de spirit complet modificată, parcă scăpată de neliniște.

Oglinda întoarse spre ea imaginea unei femei pe care nu o cunoștea. Fața ei solară, peste care părul blond arunca unde de lumină de câte ori le prindea de pe Soare, era acum întunecată, pusă într-o umbră bizară, care îi estompa trăsăturile. Totuși, după ce se mai studie puțin, i se păru că noul ei chip nu era chiar atât de respingător și că, oricum, era o protecție temporară, un scut necesar, oportun, și că după ce această cursă nebună pentru viață se va fi încheiat, va putea aprecia chiar mai mult blondețea ei solară.

Se uita la televizor la un film despre fericirea țăranilor dintr-un CAP oarecare (care era diferența între ele?), CAP ce ajunsese primul la întâlnirea cu planul și i se păru neverosimilă pretenția vocii triumfale de fundal că recolta excepțională ce fusese obținută de țăranii aceia, îmbrăcați la fel ca în vechile vremuri, acuzate de comuniști, ar fi cumva fericiți pentru o recoltă de excepție donată în întregime statului, ei rămânând cu satisfacția unei munci creatoare. Care e diferența față de vremea când roboteau pentru boieri, se întreba ea, oarecum revoltată. Într-un neașteptat moment de luciditate i se păru pur și simplu o minciună cu pretenții de adevăr doar pentru că era clamată la televiziunea oficială a statului. „Poate comunismul nu este decât un adevăr îngust și mic” se gândi, frapată de proporția dintre reportaj și realitate, pe care, intuitiv, nu o găsea justă. Momentul de speranță inspirat de rememorarea mitingului din ’68 sfârși într-o nouă încruntare. Se cufundă într-un ațipit echivoc. FRICA, acest trăsnet fără oprire, o împingea spre ultimele limite ale rezistenței sale psihice, urmând apoi doar destrămarea… Brâul ce o înconjurase o strângea până la sufocare.

Fragment din romanul „Anul cel mai lung”, în curs de apariție la Editura RAO.