Mircea Popa, Savantul de lângă noi

Ion Taloș este prin excelență un produs al Școlii clujene de istorie literară. A avut șansa să aibă de timpuriu un contact viu și permanent cu viața culturală a acestui oraș, prin faptul că părinții l-au înscris la Școala Pedagogică din Cluj, unde a avut câțiva dascăli de calitate, printre care s-au numărat câțiva cu preocupări științifice sau literare serioase, precum Eugen Todoran, I.D. Sîrbu sau Atanase Popa. De la ei a învățat respectul pentru muncă, preocuparea pentru lectură și lărgirea neîncetată a cunoștințelor, depășirea spiritului proletcultist, mimetic și infestat de sloganuri lozincarde. La terminarea școlii s-a îndreptat înspre Facultatea de Filologie, care răspundea cel mai bine formației sale umaniste, aplecat în principal spre slujirea tradiției, a istoriei și culturii etnografice, a culturii populare în genere, cum au conceput-o George Vâlsan și Ion Mușlea sau a cercetării dialectologice și folcloristice bazate pe izvoare temeinice, așa cum îi apărea din cursurile predate de Ion Breazu, Romulus Todoran, Iosif Pervain sau Dumitru Pop. Tocmai în anul intrării sale pe porțile Facultății de Filologie s-a stins din viață Dumitru Popovici, urmat în 1958 de alți trei foști reprezentanți ai învățământului clujean de performanță, Ștefan Pașca, Ștefan Bezdechi și Ion Breazu. Pe acesta din urmă, care a dovedit în toate lucrările lui un interes constant pentru folclor, l-a avut ca dascăl, apoi, timp de un an de zile și șef direct la Secția de Istorie Literară, unde a fost repartizat, și unde a avut șansa să lucreze alături de cele mai alese spirite cultivate ale momentului care reprezentau latura ostracizată a învățământului clujean: Ion Mușlea, Lucian Blaga și Liviu Rusu. În acest colectiv de oameni aleși și-a făcut debutul în „Scrisul bănățean” cu o recenzie despre poeta populară Veronica Găbudean, pe care a descoperit-o citind studiul Ștefaniei Golopenția din „Revista de folclor” din 1957, așa cum arată Ion Mușlea, într-un referat autograf din 4 ianuarie 1958, în care recomanda publicarea textului lui Ion Taloș, intitulat Pe urmele poetei populare Veronica Găbudean, în care spunea: „Ion Taloș aduce completări referitoare la evoluția poetei populare, Veronica Găbudean, și încearcă explicarea creației acesteia prin raportarea la condițiile economice, sociale și culturale ale satului din care aceasta s-a ridicat. În plus, articolul său are și meritul de a ne da câteva piese din lirica populară, culese din satul poetei, remarcabile prin frumusețea și gingășia lor. De aceea recomandăm publicarea articolului la rubrica «Note și documente», Ion Mușlea”.

Tânărul cercetător și-a îndreptat apoi colaborările către revista din Timișoara, „Scrisul bănățean”, întrucât preocupările sale din acei primi ani au vizat mai ales folcloriști din acea zonă geografică, cum ar fi cele despre Arthur Schott și culegerile sale de folclor, sau cele legate de prestația lui Simeon Mangiuca. Începutul carierei sale științifice este strâns legat de programul de cercetare al Arhivei de Folclor, încorporat în acel moment de Ion Mușlea în cadrul Secției de Istorie Literară de la Institutul de Lingvistică din Cluj, unde a beneficiat de colaborarea și îndrumarea acelor profesori eminenți, puși pe linie moartă de regimul comunist, pe care i-am amintit mai sus. Din seria sa mai fuseseră reținuți la Institut, Alexandru Cristureanu, iar un an mai târziu, Vasile Fanache și, împreună cu care formau o tânără echipă dedicată cercetărilor filologice și literare, având șansa să participe la ședințele de comunicări de marți, la care luau parte Emil Petrovici, Constantin Daicoviciu, I.I. Rusu, George Giuglea, Leontin Ghergariu, G. Em. Marica, Romulus Todoran, Vasile Breban etc., precum și cei care lucrau la realizarea dicționarului etimologic al limbii române. Prin tradiția rămasă de pe vremea lui Pușcariu, aceste ședințe de comunicări nu au încetat a se ține și, totodată, ele aveau loc și la nivel de secție, așa cum atestă registrul de procese verbale din acea perioadă, unele dintre ele fiind semnate chiar de tânărul cercetător, întrucât ele se făceau prin rotație, de către membrii Secției, exceptându-i, desigur, pe cei mai în vârstă. Documentul atestă prezența sa activă la aceste ședințe, prezentând colegilor cronici, recenzii sau fragmente de studiu pe care le supunea atenției celor prezenți, cu scopul îmbunătățirii lor în vederea tiparului. Pentru cei tineri era o școală binevenită și e păcat că, în anii din urmă, acest sistem de confruntare și de autoperfecționare a dispărut din preocupările colectivelor academice, dar și ale celor universitare, întrucât participarea la astfel de ședințe era liberă. Trebuie amintit că în acei ani, Ion Breazu, care deținea funcția de șef al Secției, a luat inițiativa editării unei publicații, pe care a numit-o „Studii de istorie literară și folclor” (1964), în sumarul căreia tânărul folclorist a fost prezent cu documentatul studiu Începuturile interesului pentru folclorul românesc în Banat, cu privire specială asupra fraților Schott. Totodată își începuse colaborările și la revista locală „Steaua”, cu unele mici contribuții cum ar fi: Motive folclorice în opera lui I.L. Caragiale sau Pe marginea unor noi variante ale cântecului Meșterului Manole, recenzia ediției lui Nicolae Pauleti, a culegerii lui Marin Porumbescu și a altor antologii ieșite de sub teascul editurilor. Urmărind cu atenție întreg spectrul editorial al problemelor folclorice, el a luat în vizor și publicațiile unor case ale creației populare, precum cele din Suceava, Bistrița-Năsăud, Târgu Mureș etc., ale căror culegeri de folclor îl interesau. Tot în acești ani, a făcut primele descinderi pe teren, pe Valea Gurghiului sau în câteva sate din Sălaj, obișnuindu-se cu munca de culegător. A ieșit în presă și cu medalioane documentate privitoare la folcloriști deja cunoscuți, precum Ion Mușlea, Traian Gherman, și cu cronici amănunțite ale unor lucrări recente, semnate de Ioan Șerb, Al. I. Amzulescu, Marin Porumbescu, Gheorghe Vrabie, Adrian Fochi, Liviu Rusu, Dumitru Pop, Ovidiu Bîrlea, încercând să țină la curent publicul cititor al revistelor respective, cu noutățile tipografice existente, privitoare la poezia lirică, meteorologia populară, balade, colinde, cimilituri, literatură populară eminesciană, rituri de construcție, istoria folcloristicii etc. Sunt ani de documentație intensă, deoarece în știință, aceasta are un loc determinant. Începe să fie tot mai activ în planul editorial, prin colecții de autor și studii de istoria folcloristicii, comentând enciclopedia poveștilor românești, colindatul și colindele, rolul solomonarului, noi repertorii de cântece epice, Etnobotanica românească, Povești din Europa de Sud, Miorița în Transilvania, poezia populară de nuntă etc. În acest fel s-au înmulțit și preocupările sale de istoria folcloristicii. Prin articolele sale din publicațiile germane, foarte bine primite de comunitatea ştiinţifică (Max Lüthi, Lutz Röhrich, Richard Dorson, Elisabeth Frenzel, August Stöber, Otto Holzapfel, Hermann Bausinger, Wolfgang Mieder, René König, Inge Vielhauer etc.), s-a făcut cunoscut în străinătate. Din 1958 a început să redacteze și Bibliografia folclorului românesc, la care a adăugat mai apoi și aceea a etnografiei. Și-a lărgit mereu aria preocupărilor, participând la Zilele folclorului bihorean și la alte manifestații științifice, a prefațat antologia lui Dumitru Vârtic, și a colaborat la publicarea unei antologii a poveștilor din Transilvania, incluzând în antologie doi dintre cei mai vechi culegători de basme românești, Demetriu Boer și Mircea Stănescu Arădeanul. A folosit la maximum texte din Arhiva de Folclor, dar și din alte biblioteci clujene, pentru a găsi texte tipărite sau manuscrise. S-a preocupat de valorizarea materialului cules de pe Valea Gurghiului și a realizării unui corpus al folclorului românesc, punând în valoare cimilitura. În egală măsură l-au interesat ghicitorile, basmul, balada, și celelalte manifestări ale folclorului, colaborând la realizarea Corpusului ghicitorilor românești și la Dicționarul tezaur al proverbelor românești, maghiare și săsești din Transilvania.
Perioada în care a funcționat ca profesor la Köln a fost și ea deosebit de fructuoasă, publicând mult în reviste de mare prestigiu internațional din localități ca Darmstadt, Berlin, München, Düsseldorf, Stuttgart Tübingen etc. Totodată i-au apărut studii și articole în reviste din Budapesta, Belgrad, New York, Paris, Cadiz, La Coruña, Madrid, Santiago de Compostela, Grenoble ș.a. A trecut apoi la realizarea unor lucrări de mai mare anvergură, precum Gândirea magico-religioasă la români. Dicționar, apărut la Editura Enciclopedică în 2001, un dicționar esențial pentru înțelegerea simbolisticii populare pe teren național și străin. A elaborat apoi lucrarea de mare interes privind incestul, dedicat cercetării baladei Cununa Fraților sau Nunta Soarelui (2004), urmat de Lupta voinicului cu leul. Mit și inițiere în folclorul românesc (2007). S-a ocupat apoi de folclorul sefard, și de alte probleme de folclor comparat, ceea ce l-a plasat printre românii din străinătate cu activitatea cea mai bogată și mai recunoscută în domeniul lui de lucru. A susținut conferințe mult apreciate la universitățile din Köln și Jena și foarte multe la Universitatea din Cluj sau în cadrul Filialei Academiei din Cluj-Napoca, rămânând un colaborator statornic al Institutului „Arhiva de Folclor” și al tuturor forurilor culturale românești, în materie de enciclopedism folcloristic. Om al unei pregătiri multilaterale în domeniu, Ion Taloș a oferit multe sugestii pentru noi abordări ale culturii populare, numărându-se printre cei mai informați și mai comprehensivi universitari români în materie de etnografie, etnologie, folclor, dar și în domenii adiacente, precum arheologie sau istorie, cu răsfrângeri benefice asupra fondului străvechi, ancestral, al moștenirii dacice sau romane, așa cum face și Ovidiu Bîrlea la un moment dat, care subliniază această componentă importantă a viziunii folclorice a lui Ion Taloș, de a pune în valoare „sâmburele autohton traco-elino-latin, în elaborarea românească” a unor producții populare de o mare varietate și realizare artistică, cum ar fi Miorița, Voichița, Legenda Mănăstirii Argeșului, Fratele și Sora, Soarele și Luna, Voinicul și Leul, cărora le-a dedicat studii speciale, de o mare forță demonstrativă. Laboratorul său de fișe informative este uriaș și nu există fapt folcloric cât de mic, să nu dispună de o atestare sau o localizare în plus.