Mircea Popa, Motivul manolian

În celebra sa Istorie a literaturii române de la origini până în prezent, de G. Călinescu, se află un mic capitol în care autorul sintetizează la modul magistral, așa cum o făcuse și cu alte ocazii, cele patru mituri fundamentale ale culturii noastre, și anume: Traian și Dochia, Miorița, Meșterul Manole și Sburătorul. Pe toate acestea le dezvoltă pe scurt, prin caracterizări pertinente, definindu-le substanța, mesajul și raza de acțiune. Mitul manolian este ilustrat de Legenda Mănăstirii Argeșului, ctitoria superbă a lui Neagoe Basarab, și are la obârșie motivul străvechi al jertfei, respectiv a sacrificiului făcut de om, pentru ca orice zidire să își consolideze durabilitatea. Cu atât mai mult, acest sacrificiu este reclamant în cazul operelor arhitectonice valoroase, care se întrec în concepție și măiestrie artistică, cu cele mai mari creații îngăduite de Domnul pe pământ. Lupta pentru reușită va implica sacrificiul dureros al Meșterului, iar relatarea baladescă va primi aspect de dramă tragică. Bogăția amănuntelor, conflictul de mare forță, va conferi baladei o aură mitică aparte. Privitor la acest aspect, G. Călinescu va observa: „El / motivul manolian – n.n. / nu a devenit mit decât la noi și prin mit se înțelege o ficțiune ermetică, un simbol al unei idei generale, O astfel de ridicare la valoarea de mit este proprie literaturii române.” La rândul lui, Mircea Eliade a fixat într-un studiu de mare profunzime, intitulat Comentarii la legenda Meșterului Manole, caracteristicile mitului, în timp ce Dumitru Caracostea i-a dezvăluit izvoarele sud-est europene, printr-un comparativism literar de bună factură exegetică. Considerațiile lui Mircea Eliade sunt de o importanță majoră, deoarece vestitul indianist și etnolog afirmă despre baladă lucruri esențiale, dar face și o trimitere la jertfirea adusă de neam în Războiul Unirii din 1918, spre a sublinia renașterea viitoare: „Nici un alt popor mai mult decât românii, și într-o anumită măsură, celelalte popoare sud-estice nu aveau un prilej mai nimerit de a-și valida, la fiecare pas, concepția lor, că numai moartea rituală, numai jertfa, poate asigura existența și durata unui lucru. Socotim că nu e exagerată afirmația că istoria dramatică a românilor și a popoarelor sud-estului european a contribuit în mare măsură ca legenda jertfei construcției, cunoscută aproape pretutindeni în lume, să fructifice în creații literare numai în această parte a Europei. Nicăieri nu putea fi mai evidentă, mai validată de realitatea istorică, credința că nimic nu poate dura dacă nu e însuflețit de jertfă. Războiul, care numai în ultimele veacuri și-a pierdut caracterul său sacru și ritual, amintea necontenit românilor și sud-esticilor că o comunitate nu poate dura decât prin jertfe. Sufletele celor căzuți însuflețeau neamul, așa cum am văzut că, în antichitate, o expediție era însuflețită prin jertfe rituale.” Aspirația spre desăvârșirea creației va face să se mențină atât motivul jertfei, cât și cel cosmogonic, subliniind aspirația meșterilor de a dura o creație specială („mănăstire naltă / cum n-a mai fost altă”), în care scop sunt gata să recurgă la jertfa umană. Desigur, că la transpunerea literară a motivului au contribuit creatori populari inspirați, întrucât versiunea românească este una dintre cele mai frumoase. Această ambivalență a sacrului și profanului va fi subliniată în repetate rânduri de autor, care va pune totuși accentul pe lămurirea izvoarelor folclorice și a răspândirii motivului în spațiul european.

Ca orice creație de vădită profunzime, asupra legendei Meșterului Manole s-au rostit de-a lungul timpului numeroși oameni de cultură, scriitori, folcloriști, etnologi, încât creația a intrat în patrimoniul european pe „ușa cea mare”, numărându-se printre produsele folclorice cu cea mai mare vitalitate, purtătoare a unor rămășițe totemice de mare semnificație. În acest conclav, România s-a prezentat cu versiuni dintre cele mai omogene, mai impresionante din punct de vedere artistic, mai interesante ca vechime și soluții narative, așezând balada alături de Miorița sau de Soarele și Luna și Voichița, cele mai profunde ca semnificație din câte a creat imaginația populară. Rafinamentul bogat al decorului, desfășurarea de situații-limită, care reclamă soluții rapide și înțelepte, implicarea de natură sentimentală a unui bogat ritual al despărțirii, lupta dusă dintre condiția dedalică, rațională, și fatalitate, dintre ideea de destin și cea de moarte, contribuie la ridicarea sensului firesc-nefiresc, punând în mișcare o amplă desfășurare de forțe contrarii. Privitor la aceste aspecte, Zoe Dumitrescu-Bușulenga glosează: „Suntem aici în feudala competiție între cel care poruncește și ctitorește construcția ad Majorem Dei gloriam, dar și pentru sporirea slavei și chiar, uneori, a trufiei proprii, și cel care de cele mai multe ori anonim, uitat, îndeplinește adevăratul ritual al construcției.” E vorba de o prefață mai amplă la o ediție a baladei. Importanța tematicii este dincolo de orice îndoială, iar Ion Taloș știa de la început miza importantă a acestui demers. Din acest punct de vedere alegerea lui Ion Taloș de a aduce la zi nivelul cercetărilor, de a cântări valabilitatea interpretărilor și a punctelor de vedere a fost una dintre opțiunile sale extrem de bine gândită. Balada se bucurase de un studiu temeinic și îndelungat, dar concluziile cu privire la baladă erau risipite și adeseori contradictorii, întrucât lipsește studiul comprehensiv și comparat al tuturor opiniilor individuale. Pentru un cercetător tânăr, aflat la început de drum, rezolvarea acestei probleme era o miză extrem de importantă, pe care cercetătorul român a avut-o în vedere. Era pentru el o șansă extraordinară, de a sistematiza tot ce s-a scris despre baladă și a examina traseul său european. Ori, cercetătorul român și-a validat pe deplin șansa pe care a avut-o. Chiar de la început el și-a fixat ca obiectiv lămurirea în trei trepte a problemelor complexe care se puneau și care aveau să dea răspunsul cuvenit la toate întrebările încă nesoluționate, care planau în jurul baladei. Desigur că prima problemă care se cerea lămurită era cea cu privire la originea mitului și obiceiurile pe care le-a generat la diferite popoare. Prospecțiunile trebuiau reînnoite periodic, iar munca pe teren își avea dificultățile ei. Toate aceste impedimente au fost învinse cu multă răbdare și tact științific, ceea ce a permis și atingerea rezultatelor dorite. Propriu-zis, cercetarea amplă de care vorbim s-a desfășurat în trei trepte bine delimitate, având fiecare de lămurit câte un aspect important al mitului. Cea dintâi apariție în public a autorului a vizat Jertfa zidirii în obiceiurile și legendele europene, și a fost elucidată în 1970. A fost o cercetare preliminară foarte bine gândită, care a permis elaborarea studiului principal: cartea sa de doctorat din 1973, purtând titlul Meșterul Manole. Contribuții la studiul unei teme de folclor european (Ed. Minerva, 1973), în care actul comparativ a jucat rolul esențial. Cel de-al treilea demers s-a realizat în 1997, când a oferit o completare necesară a studiului teoretic prin lucrarea Corpusul variantelor românești (Ed. Grai și Suflet – Cultura Națională, 1997), ceea ce atestă acel spirit de completitudine despre care vom avea prilejul să mai vorbim și care e prezent în toate cărțile sale, și anume: 1) epuizarea surselor; 2) așezarea subiectului în context comparatist; 3) lărgirea bibliografică a abordărilor anterioare, prin completarea și cântărirea atentă a tuturor elementelor noi care s-au ivit pe parcurs. Acest stil de muncă are în el ceva „nemțesc”, cum s-a observat, adică tehnică și metodă, trimiterea la izvoare și la identificarea amănunțită a surselor. E un demers în care contribuția sa a fost esențială și doar puține lucruri noi se mai pot spune după efortul său de a epuiza subiectul, istoric, folcloric și artistic.  

Problemele importante ale fiecărei etape au fost circumscrise cu grijă, în așa fel încât să nu rămână nimic neglijat. Școala clujeană de cercetare comparată a fost complinită aici de școala de bibliografie și bibliologie clujeană, la care au contribuit atât S. Pușcariu, cât și N. Georgescu-Tistu, Ion Mușlea (cu bibliografia folclorului românesc), Ion Breazu (cu bibliografia „Dacoromaniei”), iar ucenicul nostru s-a achitat de sarcina pe care i-o pusese în față problematica Meșterului Manole. Înainte de toate, el a realizat un lucru pe care ceilalți comentatori n-au reușit să-l lămurească și anume: să scoată la lumină relicvele străbune ale mitului, așa cum le-a găsit într-un nucleu de colindă în satul său Prodănești din Sălaj, după care a urmat cercetarea întregului „complex de obiceiuri, practici magice, și legende”, care, în economia cărții, a avut un rol important. Toate au fost analizate cu grijă, nici cel mai mic detaliu n-a fost uitat, nici o pistă cât de mică n-a fost neglijată, nici o ipoteză n-a fost escamotată.

Având cultul preciziei și al analizei riguroase, autorul a identificat cu mare acribie fiecare pistă a unor specialiști de talie mondială, făcând pentru prima dată un inventar complet al autorilor români și străini, care s-au străduit să descifreze secretele cele mai ascunse ale baladei. Impresionează în acest prim capitol intitulat Istoricul problemei, considerabilul ecou pe care l-a avut balada în mediile etnografice și folclorice din străinătate, dar și munca sa titanică de a descoperi fiecare atestare la fiecare popor în cauză, când, cine și cum s-a exprimat despre baladă. Cel dintâi care a atras atenția Europei asupra acestei nestemate poetice a fost Vuk Karadzic, care, între anii 1823-1824, a făcut publicat colecția sa de cântece sârbești, care a surprins Europa prin varietate și consistență. După el a venit Alecsandri, care a uimit Europa cu perlele literaturii noastre folclorice. Balada fuse deja prizată de Jacob Grimm pentru nemți și Claude Fauriel pentru francezi. Prin intermediul lor, motivul a reținut interesul lui Goethe și al lui Lamartine, acesta din urmă folosindu-l în poezia La Chute d’un ange. De aici autorul dezvăluie, rând pe rând, prezențe ale baladei la popoarele central-europene și în mediile culte occidentale, unde s-a prizat și comentat mitul, dând naștere la momente cu adevărat sărbătorești, întrucât prin tematică, conflict, circulație, trasee, culoare de difuziune, destinul european al baladei este cu adevărat fascinant. Urmează apoi punerea în evidență a elementelor care stabilesc și definesc originea motivului, care stabilesc traiectoria și circulația lor în timp, stabilirea variantelor și a identificării acelor proprietăți care le diferențiază și le acordă culoarea specifică. Munca de teren efectuată în anii 1958-1959 l-a dus pe autor pe urmele unor texte poetice de mare fluență și arhaitate, care i-au permis să sugereze schimbările interpretative necesare. A obținut, în final, 165 de variante, pe care le-a studiat temeinic, spre a decela substratul mitic al baladei. Legendele construcțiilor le-a împărțit în patru categorii, în raport cu următoarele criterii: 1) autorul actului ziditor; 2) locul unde se construiește; 3) echipa cu care lucrează, cu dezbaterile și hotărârile colective, soldate cu jurământul final; și 4) acceptarea sacrificiului celui mai dureros, întrucât privește o ființă umană și aceea e cea mai dragă cu putință.

Un capitol important al lucrării este dedicat analizei motivului zidirii la popoarele balcanice aflate în vecinătatea ariei noastre geografice. Incursiunile în balcanologie sunt de mare preț, contribuind la degajarea unor concluzii privitoare la motiv, la funcționalitatea lui, la forța lui de iradiere, la formula artistică pe care o propune. Efectul avut e unul de mare reverberație. Aici sunt aduse cuvenitele completări la studiile mai vechi ale lui D. Caracostea și plasarea lor într-un orizont informațional actual, revăzut și amplificat. Pe acest postament științific așterne el incursiunea în fenomenul manolian românesc, pe care îl cercetează în funcție de plasarea lui spațială. Vom avea astfel mai mute tipuri de realizări artistice importante, cum ar fi cele din spațiul transilvănean, regăsibile în Bihor, Sălaj, Lăpuș-Someș-Bistrița, Năsăud-Mureș, Hațeg, sud-ardelean. În cadrul motivului bănățean reține tipul Mehadia și tipul Banat. Urmează incursiunea în zonele extracarpatice, oltean, muntean, moldovean, Trisfetitele. Nu sunt neglijate nici tipurile de baladă prezente la românii din afara granițelor țării, cum ar fi cele din Timoc, din fosta Iugoslavie, sau la românii din Bulgaria. Cât de mult se diferențiază ele de nucleul românesc sudic sau cât de mult se apropie de el se vede printr-un demers foarte minuțios, cu aducerea în scenă a exemplarelor celor mai grăitoare. Tipul sudic e mai minuțios și mai accesibil, el constând din aglutinarea în jurul construcției de la Argeș a tuturor elementelor epice legate de construcția mănăstirii, cu insistență pe detalii, și pe elemente de tip istoric sau episodic. Nucleul nordic e mai sobru, mai restrâns la esență, el avându-și izvorul în colindul tradițional. Ca atare e și cel mai vechi, cel care dă nota definitorie a mitului. În acest caz, motivele poetice au o însemnătate primordială, iar cizelarea artistică este hotărâtoare.

Obsesia exhaustivității îl determină pe autor să reia periodic tema, spre a o îmbogăți cu noi elemente. Așa se face că atunci când elaborează corpusul variantelor românești să dispună doar de 242 de texte poetice și de 38 de legende în proză. Publicarea lor se face în funcție de criteriul geografic. Din Bihor, Din Sălaj, Din Lăpuș, Din Someș și Bistrița, continuând cu Din Sudul Ardealului, Din Banat, Din Oltenia, Muntenia și Moldova. La Iași găsește o categorie aparte, cea a Trisfestitelor, iar celor din sudul Dunării le precizează particularitățile. Fenomenul zidirii unor construcții care apoi rămân repere stabile în conștiința colectivă e dată de atestări de tipul: „Zic oamenii că această cetate s-a făcut cu târgoviștenii și zic că la zidirea cetății a fost un Manole vătaf și surpându-se zidul, și-ar fi zidit muierea în zid.” O consemnare istorică găsim și în Cronica Mehadiei a lui Nicolae Stoica de Hațeg, unde se află documentată părerea locuitorilor cu privire la zidarul Manolia, care ar fi construit turnul Pergam, la construcția căruia acesta ar fi „încastrat în zid umbra soției sale, atunci când la prânz, i-a adus mâncarea”. Autorul se oprește apoi asupra variantelor numelui Meșterului și al soției sale, insistând asupra procesului zidirii și a dialogului dintre cei doi soți. Victimă a iubirii totale și a unei vocații superioare a înțelegerii împrejurării tragice, Ana lui Manole este o făptură excepțională, ale cărei trăsături morale și psihice impresionează prin candoarea și ingenuitatea gesturilor, fapt care răvășește sufletul Meșterului și-i incendiază simțămintele. Sunt clipe care agravează statutul uman al Meșterului până la desființarea de sine, agravând trăirile și zbuciumul tot mai pronunțat al acestuia. Dialogul dintre cei doi soți capătă accente tot mai dramatice, dar, cu toată insistența ei, ruga femeii nu e luată în seamă. Dimpotrivă, Meșterul își îndeamnă consorții să accelereze zidirea, și, în timp ce zidul crește, mimica și gesturile soției capătă o nouă înfățișare. Desigur, între textul românesc și cele ale popoarelor din vecini există diferențe, ba chiar și între textul nordic și cel sudic apar vizibile discrepanțe de lungime, textul sudic fiind mai amplu, constând din strofe mai multe. Pentru a înțelege mai bine mecanismul metamorfozelor episoadelor, autorul recurge la folosirea unor tabele ilustrative, la scheme și ilustrări de tip vizualizator, ceea ce este în acord cu tematica dezbătută. De la o pagină la alta interesul nostru pentru destinul personajelor se accentuează, semn al recunoașterii modului ingenios în care este condusă expunerea, care crește de la un paragraf la altul în importanță și valoare. O analiză de mare efect găsim în Balada despre zidirea femeii, capitol care se lasă cercetat prin prisma culegerilor, informatorilor, materialului documentar, a variantelor românești și străine, îmbogățind lista clădirilor păstrate în legende, dar și pe cea a raportărilor bibliografice, preluate din întreg arealul balcanic. O discuție mai amplă este dusă în jurul studiului grecului Georgios A. Megas (1976), care a susținut primordialitatea legendei grecești, ce ar fi fost apoi adusă în țările române de zidari epiroți. Stăpân pe o mare bogăție de date, Ion Taloș examinează cu temeinicie ipoteza, pentru a o infirma în final, argumentele aduse în discuție fiind hotărâtoare. Nu există în întreaga lucrare vreun element care să nu fie argumentat. De aceea, cartea sa s-a bucurat de un ecou de presă meritoriu, despre ea pronunțându-se cei mai de seamă specialiști ai momentului, precum Ovidiu Bîrlea, Adrian Fochi, Ion Șeuleanu, Iordan Datcu, Felix Karlinger, mulți dintre comentatori raportând textele sale la antologia de literatură populară a lui Lucian Blaga, întrucât el a contribuit la transpunerea în limba germană a acestei Antologii, la care a colaborat și Artur Greive și Gerda Schüler. S-a afirmat în acest sens că „fără o strictă raportare la anumite teze de filosofie a culturii, formulate anterior”, mostrele de mare valoare literară se cuvine să fie introduse într-un circuit mondial mai larg (vezi Antologia sa de literatură populară, realizată de Blaga, pentru care tânărul folclorist a oferit unele texte din culegeri apărute deja în periodice. Ediția sa s-a bucurat de o receptare dintre cele mai favorabile, venite din partea lui Eugen Simion, Adrian Marino, Gheorghe Grigurcu, Marin Mincu, Petru Ursache, Vasile Adăscăliței, Paul Anghel, cu dese trimiteri la Spațiul mioritic.

Rolul lui Ion Taloș în schimbarea de paradigmă a interpretării Meșterului Manole a fost precizat de unul dintre cei mai buni cunoscători ai mitului manolian la noi, și anume de Gheorghe Ciompec, care a elaborat o carte bine primită despre Motivul creației în literatura română (Ed. Minerva, 1979). În cartea sa el s-a oprit în mod demonstrativ asupra a ceea ce el a numit subliniat Contribuția românească la cercetarea și schimbarea unghiului de vedere privitor la poligeneza mitului, subliniind importanța descoperirilor lui Ion Taloș, în acest chip: „Culegerile de teren și studiile publicate de Ion Taloș între 1962-1973 fundamentează științific această ipoteză formulată anterior ca observație de bun simț. Ele au evidențiat prezența densă și «îndărătnică» a credințelor despre jertfa zidirii (Taloș, 1968; 1973), validând astfel ipoteza genezei cântecului din propria noastră bază etnografică; au îmbogățit imens numărul textelor, probând viața literară intensă a motivului în folclorul nostru (până la 1950 se cunoșteau aproximativ 25 de variante, iar monografia sa din 1973 examinează 165); au stabilit mai multe tipuri formale (de vârste istorice și estetice diferite), sugerând o posibilă continuitate încununată estetic prin variantele localizate la Curtea de Argeș. Oricum, desprinderea treptată de ritual până la balada care folosește motivul nevestei zidite doar ca episod într-o narațiune amplă – și cu semnificații care nu mai izvorăsc exclusiv din imolarea unei ființe vii – poate fi urmărită exclusiv pe variante românești. Evidențierea acestui proces poate sugera o posibilă istorie reală a evoluției motivului la noi (certitudinea este imposibilă în condițiile în care legenda în proză, elementar consemnatoare, și baladă au fost culese concomitent de aproximativ un veac și jumătate) și probează cert o dinamică extraordinară a mitului pe pământ românesc, un dialog creator viu și de lungă durată cu mitul străvechi.” (op. cit., p. 26). Gh. Ciompec studiază în continuare cele 50 de variante în proză, făcând dese trimiteri la textele puse în circulație de Ion Taloș. El vorbește în continuare de „stadiul baladesc și caracterul lui novator”, prin deplasarea accentului de la utilitar la frumos, și, mai ales, de faptul că „variantele localizate la Curtea de Argeș sunt suficient de numeroase pentru a putea vorbi de o nouă structură, relativ stabilă, de un scenariu literar asumat în toată complexitatea lui pe o întinsă regiune geografică (Oltenia, Muntenia și sudul Moldovei).” Sunt peste tot elemente și detalii care sunt dezvoltate numai aici, inclusiv disputa meșter – voievod, zborul icaric, metamorfoza lui Manole în fântână sau izvor, întregesc narațiunea, potențând estetic sugestii anterioare, episoadele finale cresc din atmosfera și problematica specifică poemului, cu care se armonizează, lucru observat și de italianul Lorenzo Renzi. Toate acestea îl duc pe cercetătorul român la sublinierea: „Situarea meșterului creator în orizontul mitic ni se pare a fi contribuția esențială a românilor în prelucrarea motivului de largă circulație.” S-a ajuns încet-încet la desprinderea definitivă de ritual și investirea episoadelor cu o simbolistică gravă, cu sublinieri ale tragicului de care a vorbit cu atâta competență Horia Bădescu în cartea sa, Meșterul Manole sau imanența tragicului (Ed. Cartea Românească, 1986), făcând și unele disocieri ce se cer reținute: „Pentru apuseni zidirea are soliditatea permanenței structurilor. Ei construiesc pentru eternitate și actul creației este de natură faptică și nu transcendentală, el ține de realitate în primul rând și abia apoi de idealitate, de simbol, de mit. Pentru orientali întemeierea stă sub semnul heraclitian al curgerii și sub semnificația zădărniciei pustiurilor, a nestatorniciei. Ei construiesc nu din perspectiva eternității, ci a timpului determinat, arhitecturile lor nu au trufie, ci eleganță, ele nu înfruntă, ci înfrumusețează risipa clipei, dau destinului o transcendență estetică” (Horia Bădescu, Meșterul Manole sau imanența tragicului, Ed. Cartea Românească, 1986, p. 13-14). Ar mai fi de adăugat observația lui Lucian Blaga, conform căreia doar varianta românească are o componentă religioasă mai accentuată decât în variantele apusene, și asta datorită ortodoxiei de rit bizantin, pe care românii au adoptat-o încă din zorii dintâi ai feudalității. Iată afirmația din Spațiu mioritic: „Numai poporul român a crezut că jertfa ține cumpănă unei fapte cerești. Meșterul Manole își jertfește soția pentru o biserică. Iată o sublimare sofianică a străvechiului motiv de aproape incredibilă cruzime, care a înlocuit durerea sacrificiului cu puritatea metafizică a slujirii credinței creștine.”   

 Toate aceste considerații au fost stimulate de cercetările noi și aprofundate ale lui Ion Taloș, care a sporit dintr-odată, exponențial, interesul pentru baladă, pentru mit și semnificațiile lui autohtone, generând noi studii și exegeze de mare amploare și aprofundare a semnificațiilor celor mai tainice ale baladei. Studiile mai vechi (D. Găzdaru, Legenda Meșterului Manole, 1932), D. Caracostea (Material sud-est european și formă românească – Meșterul Manole, 1942) au fost continuate de Mircea Eliade, Ovidiu Bârlea, Gh. Vrabie, Vintilă Horia etc., ajungând să semnifice o puternică revitalizare a structurilor poetice și narative. Ele au căpătat o nouă dimensiune prin prelucrarea motivului de o serie importantă de scriitori români, prin abordări teatrale de către Mihail Pascaly, V.A. Urechia, Carmen Sylva, Octavian Goga, N. Iorga, Lucian Blaga, Dan Botta, N. Davidescu, Ion Luca, Adrian Maniu, Victor Papilian, Vasile Voiculescu, Valeriu Anania, Paul Everac, Horia Lovinescu, Marin Sorescu etc., prozastice de către D. Almaș, Mircea Eliade și Laurențiu Fulga, poetice de către Tudor Arghezi, Ștefan Baciu, N. Labiș, Ana Blandiana, Ion Gheorghe, Ion Horea, Grigore Hagiu etc., etc. Motivul poate fi regăsit la peste 50 de prelucrări contemporane, ceea ce face dovada perenității și polivalenței motivului. Pentru mulți dintre ei, caracterul de primum movens l-a avut cercetarea aprofundată a lui Ion Taloș, cercetătorul nostru de indiscutabilă valoare, care a colportat în lumea germanică, idei, fapte, teorii, opinii, motive, sugestii, toate având în centru ethosul străbun românesc.

Munca pe teren folcloric, antropologic și etnografic a cercetătorului român este una de durată, el fiind prezent peste 60 de ani în câmpul cercetărilor profunde privind rolul și importanța creațiilor românești de expresie artistică inegalabilă, cărora le-a fixat locul între miturile și formele tematice europene, cu argumente noi, rezultate dintr-un comparativism de înalt nivel, recunoscut ca atare de cercetătorii cei mai iluștri din mediile universitare germane spaniole, franceze, britanice, israelite. Numeroasele dovezi de apreciere și recunoaștere a prestației sale științifice a fost recompensată prin numeroasele titluri științifice dobândite, prin premii și distincții din lumea științifică internațională. Avem speranța că, la cei 90 de ani, împliniți la 22 iunie, Ion Taloș va fi recompensat și sărbătorit după cum o merită și de lumea științifică românească. Îi urăm La mulți ani! și multă sănătate, pentru a putea încheia marile sale proiecte pe care n-a reușit încă să le încheie (între care se numără cea închinată colindelor românești), iar prezența sa precursoare în domenii și tematici de vârf să fie tot atât de fecundă! Om al solstițiului de vară, el a produs, cu adevărat, o vară binevenită în folcloristica noastră, dar și în cea europeană a timpului de față.