„Cercetarea culturii populare este o știință de excepțională valoare,
încă nerecunoscută integral, între științele despre om”*
Mircea Popa: Cum au suportat Florica și Ion-Florin absența ta de lângă ei?
Ion Taloș: Politica din vremea regimului dictatorial nu mi-a permis să-mi iau familia în străinătate, deci pot spune că n-a fost ușor, dar am folosit orice ocazie pentru a fi cu Florica și cu Ion-Florin: după câteva luni de activitate la Freiburg am dat o fugă la Cluj, cu încuviințarea Fundației Humboldt, și am crezut că voi sta două săptămâni, dar, din cauza războiului de șase zile dintre Israel și Egipt, nu mi s-a permis ieșirea din țară decât după liniștirea situației; am rămas, prin urmare, acasă, mai multe săptămâni, iar, la un moment dat, Florica a primit pașaport pentru Germania Federală, dar fără Ion-Florin, deci am fost împreună trei luni la Freiburg; în perioada lectoratului de la Köln, structura anului universitar îmi permitea să fug tot la două-trei luni acasă. Grea a fost perioada 1985-1988, când nu era posibil să ne vedem, dar vorbeam la telefon cel puțin o dată pe săptămână, Universitatea achitând toate convorbirile mele efectuate de la telefoanele ei (cred că a fost vorba despre sume destul de serioase); numai când vorbeam de la alte telefoane achitam eu costul convorbirilor. Și mai aveam un canal de comunicare: studenții germani care erau colegi cu Ion-Florin, la Medicină, duceau vești și pachete la Cluj, căci toți călătoreau în propriul automobil, și îmi aduceau știri de acasă, necenzurate. Asta a fost situația pe care am fost nevoiți să o suportăm timp de trei ani.
În ciuda dificultăților provocate de absența mea, Florica a desfășurat o activitate didactică apreciată la Cluj-Napoca; a obținut gradele didactice dorite de orice profesor secundar, iar foști elevi ai ei vorbesc și astăzi sau scriu despre lecțiile ei: nu demult am cunoscut-o pe doamna Andreea Ghiță, de la TVR Cluj, care, în momentul în care mi-a aflat numele, m-a întrebat: Sunteți cumva soțul doamnei Taloș, care a predat la Liceul de Muzică? Fiul meu vorbește și acum cu bucurie despre dânsa. Tot întâmplător am dat, într-o zi, peste un articol publicat de colegul Tudor Sălăgean, în care vorbește despre minunata profesoară de limba română, doamna Florica Taloș. Aprecierea nu vine din partea unui elev oarecare, ci a unuia care a ajuns profesor universitar și director al Muzeului Etnografic al Transilvaniei.
Florica avea o atenție deosebită față de fiecare elev, vedea în fiecare pe Ion-Florin, îi plăcea activitatea la catedră. Povestea și recita foarte frumos, la clasă, ca și în familie: nepotul nostru Paul-Florian era fermecat de poveștile ei, iar recitările l-au făcut să spună că bunica lui e poetică. După reunificarea familiei, în 1988, am realizat cu Florica un manual pentru învățarea limbii române de către vorbitori de germană, care se tot reeditează de circa trei decenii, desigur, în tiraje mici, dar, cum ne informează anual editura, numărul exemplarelor vândute se ridică la mai multe sute.
Ion-Florin a absolvit cinci ani de Medicină la Cluj și a continuat, pentru ultimul an, la Köln, a primit post la două spitale importante din Aachen și Münster, după care s-a stabilit în Statele Unite, devenind profesor la Harvard. A publicat, împreună cu un coleg, lucrarea Cross-Sectional Atlas of the Brain (2006), despre citarea căruia în Statele Unite, în Australia sau în țări europene mă înștiințează frecvent Academia.edu, crezând că eu sunt autorul atlasului. O boală necruțătoare ni l-a răpit în floarea vârstei (la 55 de ani), lăsând în urmă pe Delia și pe Paul, care, fără a-l înlocui în conștiințele noastre, ne mângâie bătrânețile. Memoria lui Ion-Florin e vie, nu numai în familie, ci și în învățământul medical. Paul a evitat domeniul filologic al bunicilor și pe cel medical al părinților, devenind compozitor de muzică de film.
M.P.: Una dintre marile pasiuni ale fiecărui profesor este dorința de a fi în legătură cu generațiile aflate în curs de formare. Cum ți-ai împlinit misiunea didactică în spațiul german și cu ce rezultate palpabile?
I.T.: Dă-mi voie ca mai întâi să adaug la întrebarea ta: … și în spațiul românesc, după anul 2000. E o mare onoare să poți contribui la devenirea unor generații (cu atât mai mult, într-o țară ca Germania, în care învățământul superior are o tradiție de șapte secole). Și e o răspundere foarte mare. Trebuie să vorbești studenților despre teme care îi interesează și care să aibă importanță pentru cariera lor. Activitatea mea era un început, nu am preluat o tradiție, pentru că nu exista o tradiție a cercetării oralității în romanistică, atât în Germania, cât și în România. Folclorul de limbă germană se studiază în Germania, Austria, Elveția, în institute specializate, dar folclorul romanic, literatura populară romanică, nu se preda (și nu se predă) în institutele de romanistică din cele trei țări. Există câteva excepții: în perioada interbelică, romaniștii de la Universitatea din Hamburg au desfășurat o activitate didactică și de cercetare în domeniul culturii populare romanice; ei editau revista Volkstum und Kultur der Romanen (1928-1944), sistată odată cu încheierea războiului, iar în perioada activității mele la Köln, numai Felix Karlinger mai ținea constant cursuri de literaturi populare romanice, o vreme la München, iar apoi la Salzburg. Prin urmare, nu a existat o tradiție adevărată în această specialitate. Și pot spune că predarea folclorului romanic în universitățile germane nu a continuat nici după decesul lui Karlinger, respectiv după pensionarea mea, deoarece vremurile s-au schimbat, învățământul orientându-se astăzi spre viitor, spre IT și AI, nu spre tradiție. Eu am prins însă anii în care în Germania continua sistemul universitar vechi, cu studenți care nu erau obligați să-și încheie studiile într-un număr cât mai mic de semestre, aveam studenți de peste 10 semestre, care își îmbogățeau cunoștințele profesionale și cultura generală, urmând în fiecare semestru cursurile care îi interesau. Era o plăcere să constați că studenții vin la cursuri, fie de dragul profesorului, fie al specialității, fără a fi constrânși de cine știe ce factori. Ei își formau o cultură cât mai bogată, nu ca azi, în vremea punctajelor și evaluărilor, a stresului, ceea ce a schimbat mentalitatea și ritmul vieții universitare, al vieții în general, când nimeni nu mai are timp pentru nimeni, din cauza scientometriei, a măsurării cantitative și, poate, acordă prea puțină atenție culturii generale în profesie. Cu alte cuvinte, Bologna a schimbat fața universității, anulând parfumul sau flerul originar al școlii superioare tradiționale. Personal, accept acest nou fel de viață universitară, îi recunosc necesitatea, dar nu pot să uit frumusețea școlii de altădată. Pot spune că fiecare epocă are specificul ei și s-ar putea imagina ca în viitorul mai îndepărtat, vârstnicii să aibă nostalgia vremurilor de azi.
Rezultatele muncii mele la Köln au fost măsurate în numărul studenților participanți la cursuri, în alcătuirea unei mici arhive de folclor spaniol, în publicarea, în colaborare cu A. Greive, a unui volum de basme populare romanice, și în relațiile care au continuat cu unii studenți și după absolvirea lor, respectiv a pensionării mele. Chiar ieri am primit un e-mail de la unul dintre foștii mei masteranzi, Albert Manke, care, iată, după mai bine de două decenii, în care a activat în Cuba și în Statele Unite, s-a întors la Köln, vrea să continue legăturile cu mine și să lucreze în specialitatea mea.
Același lucru îl pot spune și despre activitatea mea la Universitatea „Babeș-Bolyai”, după anul 2000, unde folclorul românesc e cercetat cu asiduitate, dar nici nu s-a pus problema introducerii, ca obiect de studiu, a folclorului romanic; au participat la cursurile mele studenții de la Secția germană, masteranzi și doctoranzi de la Facultatea de Studii Europene; am amintit, mai sus, că aici am alcătuit o antologie de proză populară franceză din a doua jumătate a secolului al XX-lea, cu texte traduse pentru prima oară în limba română, deocamdată inedită. Deosebirea cea mai importantă între activitatea mea de la Köln și cea din Cluj-Napoca este faptul că aici tradiția învățământului din domeniul culturii populare continuă să existe, unii dintre participanții la cursurile mele obținând posturi de cercetare, la institutele Academiei, sau la Muzeul Etnografic al Transilvaniei.
M.P.: Să ne întoarcem și noi fața spre viitor: ce lucrezi în prezent și ce se poate aștepta din partea ta în câmpul Literelor în viitorul apropiat?
I.T.: Din fericire, mai am putere de a lucra – vorba lui Al. Macedonski: mai sunt încă roze, mai sunt… –, prin urmare, aniversarea celor nouă decenii trecute mă prinde încă în activitate. Îmi amintesc că Alexiu Viciu, de a cărui operă m-am ocupat împreună cu profesorul R. Todoran, dădea ziarului Unirea poporului, în 1943, un articol, se pare, ultimul din cariera lui, iar redacția adăuga o notă de subsol, formulată cam așa: Atragem luarea aminte a cititorilor noștri că învățatul profesor, deși a împlinit 88 de ani, se ocupă cu știința. Cam același lucru s-ar putea spune și despre mine: vârsta îmi mai permite să mă ocup cu cercetarea științifică.
Voi arăta, în primul rând, că lucrez cu oarecare randament la o temă începută prin 1964, Tipologia colindei populare românești, reluată deseori cu mare plăcere, dar mereu întreruptă de preocupări care nu sufereau amânare. Și, în prezent, îmi apar teme care ar dori să fie cercetate, dar acuma sunt hotărât să reduc numărul articolelor, comunicărilor, studiilor, pentru a mă putea ocupa mai intens de ea. Într-adevăr, anii 1960-1980 erau epoca tipologiilor și a Colecției Naționale de Folclor. Al.I. Amzulescu publicase una dintre cele dintâi tipologii naționale de baladă din Europa, se lucra la tipologia colindei, a basmului, a legendei, a snoavei și începuse chiar și o tipologie a liricii populare, a ghicitoarei și a proverbelor românești. Dacă toate aceste tipologii ar fi fost duse la bun sfârșit, cercetarea folclorului nostru ar fi fost astăzi mult mai departe decât este, ele fiind un instrument de lucru indispensabil pentru continuarea investigărilor în acest domeniu. Din păcate, unele nu au fost încheiate niciodată, iar altele se află sub formă de manuscris, din cauza faptului că în acei ani posibilitățile de publicare a lucrărilor științifice într-un domeniu ca acela al folclorului erau destul de reduse.
Am început prin anul 1964, dar în același timp lucra la aceeași temă și regretata colegă Monica Brătulescu, de la Institutul de Folclor București. Ea a explorat un număr restrâns de colecții tipărite și a descris foarte sumar tipurile colindelor, pe când eu mi-am propus să parcurg toate colecțiile, cele mici, ca și cele mari, ziarele și revistele, calendarele, arhivele de specialitate din București, Cluj, Iași, Timișoara, chiar și manuscrisele inedite, aflate în unele biblioteci. Doream, așadar, să explorez toate izvoarele accesibile. Dar aceasta nu este singura diferență dintre lucrările întreprinse la București și Cluj. Pentru că Brătulescu descria foarte sumar tipurile de colindă și indica bibliografic un număr redus de variante, fără să acorde nici cea mai mică atenție variației, or, în acest fel, a fost sărăcit conținutul tipului, reducându-l la o schemă destul de seacă, pe când eu, făcând câte o fișă pentru fiecare text, am rezumat amănunțit conținutul acestuia, am notat refrenul, numărul versurilor și funcția fiecărei colinde (la casă de agricultor, păstor, fierar, la casă cu fecior sau cu fată de căsătorit, la văduv sau văduvă, într-o casă în care a avut loc un deces etc.), precum și toate datele de culegere: autor, titlu, localitate, informator, împreună cu vârsta și cu anul culegerii; am notat, de asemenea, dacă textul a fost publicat cu melodie și dacă el ar merita să fie selectat pentru o viitoare antologie a colindelor; în sfârșit, am notat dacă textul a fost preluat din altă colecție tipărită sau e tipărit pentru prima oară. Cu vremea, mi-am dat seama că țelul pe care mi l-am propus este iluzoriu, că el nu poate fi atins de un singur om, poate nici de un colectiv, și am renunțat (cu un anumit regret) la notarea refrenului, a numărului versurilor, a informatorului și a vârstei lui, a datei de culegere, reducând cu întrucâtva informația pe care o notam pe fiecare fișă. Nu vreau să intru în detalii despre felul în care am descris fiecare tip și cum am orânduit diferitele variante în cadrul tipului, deoarece sper că voi reuși să public lucrarea, iar în introducere va fi explicată în detaliu metoda urmată de mine.
Faptul că Monica Brătulescu a fost mai expeditivă, i-a permis să încheie lucrarea și să o publice: Colinda românească (Winter solstice songs), în 1981, după care a intrat în uzul curent al folcloriștilor. E posibil ca, pentru anumite lucrări să fie suficientă informația pe care o furnizează Brătulescu, pentru altele va fi însă mult mai de folos lucrarea mea.
Eu am întârziat însă nu numai din cauză că mi-am propus să realizez o lucrare mult mai bine documentată și amănunțită, ci și pentru că, în 1978 mi-a fost încredințat lectoratul de limba și literatura română la Universitatea din Köln, iar, din 1985, disciplina de folclor romanic la aceeași universitate, ceea ce m-a obligat să pun de o parte tipologia și să-mi canalizez eforturile spre alte teme. Dar nu am abandonat ideea de a continua și, din când în când am adunat material, mai intens după 1990, când am început să navetez între Köln și Cluj, chiar dacă am continuat să fiu mereu atras și de alte subiecte, a căror tratare a încetinit ritmul de lucru la tipologie.
M.P.: Prin urmare, tipologia colindelor va fi, poate, cea mai mare lucrare a ta. Ai fi dorit să elaborezi și alte lucrări, la care ai renunțat, din lipsă de timp? Ai regrete în această privință?
I.T.: Nu pot spune că am renunțat la vreo temă importantă, dar unul dintre regretele mele este că atmosfera politică din Germania Federală nu a fost favorabilă pentru a întreprinde cu studenții romaniști din Köln cercetarea Arhivei Sonore (Lautarchiv) din Berlin, unde se află un foarte bogat material folcloric adunat de o echipă de cercetători germani în anii 1916-1918, de la prizonierii din Primul Război Mondial. În lagărele din Germania se aflau multe, poate sute de mii de prizonieri din toate țările romanice europene, mai puțin Spania, care nu a participat la Marele Război, dar material folcloric spaniol a fost înregistrat de la prizonierii vorbitori de spaniolă din alte țări, deci în Arhiva Sonoră din Berlin e reprezentată întreaga romanitate. Ar fi fost o lucrare de mare interes și foarte potrivită pentru interesele mele profesionale, dar, pe atunci, până și termenii război, prizonieri, lagăre germane, erau prohibiți în Germania Federală și în cea reunificată. Importanța acestui material de arhivă a început a fi relevată abia în preajma centenarului Marelui Război, deci la multă vreme după încheierea activității mele didactice universitare; din acest motiv m-am mulțumit, în anii din urmă, cu cercetarea părții românești a materialului, prezentând o conferință, dând un interviu și publicând două articole despre el. E tot ce mai puteam face.
Mai regret un lucru: că nu am realizat integral ceea ce numeam la un moment dat Prefolcloristica românească, adică o lucrare în care demonstram că folclorul nostru s-a găsit mereu în interesul filologilor, documente având încă de prin secolul al XV-lea (Laonicus Chalcocondilas, Georg Reicherstorffer, Johann Thunmann, Wolfgang Lazio ș.a.). Am realizat doar mici părți ale ei: studiile despre Martin Opitz și Johannes Tröster sau unele părți înglobate în lucrarea despre Împăratul Traian, dar în intențiile mele era o prezentare panoramică a multiplelor informații referitoare la oralitatea noastră înainte de secolul al XIX-lea. Am adunat un material foarte bogat, dar nu voi mai ajunge să-l utilizez într-o carte. Poate îl va utiliza cineva după dispariția mea.
Încolo, sunt destule alte teme care mi-au ieșit în cale și m-au îmbiat să le cercetez, dar pentru asta nu mi-a mai ajuns timpul. Acuma mă concentrez, cât pot, asupra tipologiei colindelor și aș fi foarte fericit să o pot încheia, desigur, la proporții mai rezonabile decât mi-am propus inițial.
M.P.: Intenția ta de a scrie o prefolcloristică românească, în care urma să prezinți material și opinii ale multor autori străini, mă duce cu gândul la ideea că noi, românii, fugim mereu după căruță și o ajungem deseori numai după multă alergătură, dar o ajungem. Vreau să spun că materialul lingvistic și folcloric românesc a fost semnalat de multă vreme, dar a început a fi considerat foarte târziu ca parte a romanității. Am putea face o paralelă cu evoluția politicii noastre contemporane, mă gândesc la acceptarea noastră în NATO și în Uniunea Europeană, dar și la faptul că acum suntem ținuți pe tușă, cu toate că îndeplinim de multă vreme condițiile pentru a face parte din Schengen. Împărtășești această opinie?
I.T.: Da, sunt de aceeași părere și o argumentez cu doar unul dintre cele mai elocvente exemple, acela al recunoașterii de către lumea savantă a caracterului latin al limbii române. Secole de-a rândul s-a discutat dacă limba română face parte din grupa limbilor neolatine sau a celor slave. Eugenio Coseriu (Limba română în fața Occidentului, 1994) și mai ales Ioan-Aurel Pop (De la romani la români. Pledoarie pentru latinitate, 2019) au demonstrat că românii au considerat dintotdeauna că româna descinde din latină, și nu numai ei, ci chiar și unii savanți străini, ca G. Genebrardus (secolul al XVI-lea), dar a fost nevoie să treacă sute de ani până când lumea științifică s-a convins despre acest adevăr. Unii cred că poate cineva urmărește să ne facă rău. Nu știu dacă au existat și asemenea cazuri, dar cel mai des mi se pare că ne-am lovit de faptul că realitățile de la noi nu erau cunoscute străinătății.
După cum arată Constantin C. Petolescu s-au pierdut o seamă de valoroase documente referitoare la istoria noastră: s-au pierdut – scrie el –, „cu excepția câtorva fragmente, comentariile împăratului Traian despre războaiele dacice, Geticele lui Criton, scrierile lui Apian și Arian despre războaiele lui Traian, precum și începutul Istoriei romane a lui Ammianus Marcellinus (unde erau prezentate tocmai domniile lui Nerva și Traian)”. Chiar și Istoria romană a lui Cassius Dio ne este cunoscută doar prin rezumatul făcut de călugărul bizantin Xiphilinus, în secolul al XI-lea. Așadar, o suită de pierderi irecuperabile, de mare importanță, care ar fi luminat mult istoria poporului român, în Antichitate și în Evul Mediu. Adaug listei lui Petolescu, lucrarea lui M. Opitz, intitulată Dacia antiqua, elaborată în perioada 1624-1639, pierdută în împrejurări neelucidate deplin, după ce autorul, care considera că aceasta va fi opera vieții lui, s-a molipsit de ciumă, oferind pomană unui cerșetor. Ne este cunoscut doar interesul stârnit în lumea specialiștilor, în perioada de pregătire a ei, ca și ecourile deosebite avute încă din această fază, lucru puțin obișnuit. Căci Dacia antiqua era tema numărul unu în bogata corespondență a autorului cu numeroși istoriografi, arheologi sau oameni politici ai vremii; cunoaștem o parte dintre operele pe care le căuta cu înfrigurare, de unde deducem importanța pe care ar fi putut să o aibă lucrarea pentru istoria Transilvaniei. Unii au presupus că Dacia antiqua ar fi putut rivaliza cu lucrarea lui Filippus Cliverius, Germania antiqua. Dar, în timp ce aceasta a fost tipărită, Dacia antiqua, care ar fi așezat istoria noastră la locul cuvenit între aceea a marilor popoare europene, s-a pierdut.
Eclatant este pe de altă parte faptul că aceia care ne-au cunoscut cu adevărat au susținut exact ceea ce spuneau românii, ba chiar într-o formă mai accentuată; mă rezum doar la trei exemple: în secolul al XVI-lea, dacă nu mă înșel, un autor de etnie maghiară, W. Kowachozi, a susținut că româna e mai aproape de latină decât însăși italiana, iar în secolul al XVII-lea, silezianul M. Opitz și sasul ardelean J. Tröster au susținut chiar că româna e mai aproape de latină decât limbile vorbite în Italia, Galia sau Iberia. Faptul că erau de alte etnii le-a permis să exprime asemenea opinii, pe când noi ne-am mulțumit să afirmăm că româna derivă din latină. Părerile lor ar fi trebuit să fie luate în seamă, dar n-au fost până în secolul al XIX-lea.
S-ar putea, în fine, că nu știm cum trebuie să câștigăm încrederea străinătății sau, poate, simplul fapt că Dacia a rămas izolată de restul romanității făcea de necrezut opinia corectă a atâtor autori români și străini; era oarecum de necrezut că la atâta distanță de restul popoarelor romanice există, totuși, o lume care descinde din Traian și vorbește o limbă asemănătoare cu italiana, franceza, spaniola sau portugheza. Studiile de limbă și cele referitoare la oralitate demonstrează însă că distanța care ne desparte de popoarele romanice occidentale a jucat un rol mult mai redus în evoluția românilor decât și-au imaginat mulți autori. Trebuie precizat totodată că dacă includerea limbii române între limbile surori a adus servicii excepționale romanisticii, cercetarea folclorului nostru în perimetru romanic contribuie la clarificarea unor motive obscure din folclorul sau chiar din literatura scrisă a popoarelor romanice occidentale.
Astăzi, istoria noastră e cunoscută destul de bine, deci am ajuns în căruță, dar cam târziu. A contribuit la aceasta: cercetarea limbii, a arheologiei, a istoriei altor popoare și, dă-mi voie să o spun răspicat, a tradiției noastre orale. E drept că aceasta din urmă s-a bucurat de prea puțină credibilitate, nu numai la noi, cu toate că începuturile ei stau sub imperiul păstrării în oralitate a unor elemente din istoria oricărui neam. La noi, mulți autori au remarcat valoarea oralității pentru cunoașterea istoriei neamului, între care se numără Al. Odobescu și N. Densușianu, dintre istorici, B.P. Hasdeu, T. Papahagi, O. Densusianu sau O. Bîrlea, dintre filologi. Recent apăruta mea lucrare adaugă dovezi clare ale evoluției oralității noastre din latinitate, trecând prin Evul Mediu și ajungând în contemporaneitate, unde pot fi identificate fenomene comune și altor popoare neolatine. Deci, adevărul iese la iveală, dar cu întârziere. Așa s-a întâmplat și cu istoria creștinismului: adevărul dumnezeiesc despre nașterea, minunile, răstignirea și învierea lui Isus Christos s-au impus, dar după aproape două secole de persecuții.
M.P.: Cum apreciezi rolul folcloristicii în istoria culturală a popoarelor romanice? A urmat ea concomitent aceleași etape la toți romanicii? Ce asemănări sau deosebiri ai constatat în istoria folcloristicii din diferitele țări romanice?
I.T.: Un singur autor a avut curajul să scrie istoria folcloristicii europene: e italianul Giuseppe Cocchiara. Prin urmare, tema încă nu a fost cercetată suficient. Folcloristica este o știință a cărei origine se plasează la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul celui următor, cu Herder și Grimm. În țările anglo-saxone, ea s-a dezvoltat fără întrerupere, pe când în țările neolatine, preocuparea pentru folclor a evoluat destul de diferit de la o țară la alta. În Spania consemnăm un interes excepțional pentru oralitate încă în secolele XVI-XVII, dar atunci nu era vorba de un interes științific, ci de unul datorat faptului că întreaga Peninsulă Iberică se eliberase, după aproape 800 de ani de ocupație și războaie cu sarazinii (711-1492), fapt care a produs un entuziasm fără precedent în rândurile populației și au fost tipărite nenumărate foi volante, chiar și colecții întregi de poezii populare, care se vindeau în special la târguri, multe având caracter istoric.
Trebuie să adaug însă că interesul pentru tradiția orală s-a născut în Europa concomitent cu cel pentru vechea literatură, adică pentru operele medievale, păstrate în manuscris, în biblioteci și oarecum uitate. În țările cu o veche literatură scrisă, Franța, Italia, Spania, acest interes a fost chiar prioritar, el concentrând toată forța de muncă, pe când țările cu o cultură preponderent orală s-au concentrat asupra acesteia din urmă; Franța este, într-un fel, un exemplu paradoxal: mari scriitori ca H. de Balzac, George Sand, Gérard de Nerval sau Prosper Mérimée au elogiat creația orală, dar intervențiile lor nu au fost în măsură să mobilizeze intelectualitatea la culegerea poeziei populare franceze. Mai mult, francezii s-au îndreptat spre folclorul țărilor subjugate de turci, mai exact al popoarelor din sud-estul Europei, propriul folclor începând a fi cercetat cu oarecare întârziere; mai exact, în Franța, interesul pentru folclorul național se manifestă abia la începutul celui de-al șaselea deceniu al secolului al XIX-lea, și atunci, datorită unui imbold extern: pe când Napoléon Bonaparte (Napoleon al III-lea – n.r.) se afla în exil în Elveția, lingvistul și folcloristul german Johannes Matthias Firmenich a purtat discuții cu el, reproșând francezilor că nu au un romancéro, cum aveau germanii și englezii; Firmenich a obținut din partea lui Bonaparte promisiunea că, dacă va ajunge pe tronul Franței, va organiza alcătuirea unei Recueil général des poésies populaires de la France; așa se face că primele semne ale unui interes organizat pentru folclorul francez apar după 1852, la aproximativ trei ani după urcarea acestuia pe tron.
În Spania, unde toată forța de muncă era absorbită de republicarea versurilor tipărite mai întâi în secolele XVI și XVII, culegerea folclorului începe abia spre sfârșitul secolului al XIX-lea, după încheierea cercetărilor privitoare la vechea literatură. De fapt sunt cunoscute câteva mici colecții de poezii populare în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, dar descoperirea cântecului epic spaniol a avut loc în anul 1900, și se datorează întâmplării că Ramón Menéndez Pidal și María Goyri au întâlnit o femeie care știa numeroase romanțe considerate a fi dispărute de multă vreme; abia atunci începe cercetarea sistematică și deosebit de entuziastă a cântecului epico-liric în tot spațiul de limbă spaniolă și portugheză, inclusiv la sefarzi.
Împrejurări istorice și culturale specifice au făcut ca italienii și românii să acorde atenție poeziei populare mult mai devreme: în Italia a fost publicată încă în 1841 colecția lui Nicoló Tommaseo: Canti popolari toscani, corsi, illirici, greci, iar la români, după câteva consemnări, întâmplătoare de texte folclorice în primele decenii ale secolului al XIX-lea, în 1838 a fost alcătuită prima colecție de poezii populare a lui Nicolae Pauleti. Poate părea de necrezut că în 1852/53, când Franța se pregătea să-și organizeze culegerea poeziei populare naționale (Chestionarul Ampère-Fortoul), la noi au fost tipărite cele două părți ale colecției lui V. Alecsandri.
M.P.: Cum vezi raportul dintre științele umane: lingvistica, istoria, arheologia, folclorul, etnografia și arta populară?
I.T.: În ochii mei, științele menționate formează un tot unitar. Cercetările în aceste domenii urmăresc același scop și folosesc deseori aceleași metode: ele consemnează fapte de limbă și de folclor, descoperă în pământ sau la suprafață elemente de cultură și artă. Deseori, cercetarea într-un domeniu nu poate fi făcută fără a ține seama de rezultatele obținute în celelalte. Cercetările noastre sunt condamnate să fie realizate pluridisciplinar.
Relația extrem de strânsă între fenomenele de limbă și cele ale tradiției orale nu are nevoie de explicații, dar aș putea ilustra cu exemple din domeniul istoriei și al arheologiei: cine citește Istoria romană, de Casius Dio, constată imediat că aceasta se bazează în foarte mare măsură pe tradiția orală. Cronicile din secolele XVI-XVII conțin nenumărate legende și povestiri, pe care istoricul le acceptă ca documente oglindind adevărul istoric, deci le consideră credibile. La fel, documentele scrise referitoare la Răscoala lui Horea – ne dovedește neîntrecuta lucrare a lui David Prodan –, reproduc deseori tradiția orală.
Tot atât de evidentă este necesitatea cercetării temelor de arheologie sau de artă populară împreună cu tradiția orală. Am arătat încă în 1980 că riturile funerare, cercetate cu multă sârguință de arheologi, se reflectă cu o fidelitate uimitoare în Miorița, această baladă conține chiar rituri mai vechi decât cele cunoscute în arheologie, deci informația din acest domeniu trebuie să fie coroborată cu cea provenind din tradiția orală. Am arătat, de asemenea, cât de importantă este cercetarea rolului jucat de regele animalelor în folclorul literar, utilizând cunoștințele obținute de arheologi, istorici, istorici de artă sau de cei din domeniul mitologiei. Repet: științele enumerate aici nu pot trăi singure, în izolare, ele se ajută reciproc, contribuind la clarificarea multor probleme ale științelor omului. Cu un cuvânt, aceste științe sunt consangvine.
În plus: cercetarea culturilor orale romanice se pune într-o formă asemănătoare cu cea dintre limbile neolatine, adică: după cum limba română a contribuit la clarificarea unor probleme din evoluția limbilor, tot așa servește oralitatea românească la explicarea unor motive obscure din cultura romanică occidentală. Am arătat că Miorița contribuie la explicarea motivului cununiei postume din Cântarea lui Roland, iar Soarele și Luna sugerează că românii își puneau aceleași întrebări existențiale, în secolul al XIV-lea, ca Dante; în fine, interdicția femeii la stână, cunoscută în oralitatea românească, explică înțelesul unei importante romanțe spaniole atestate încă la 1421. Așadar, cercetarea culturii orale a fiecărui popor romanic aparte trebuie să fie însoțită de cunoașterea paralelelor general romanice.
M.P.: Cum apreciezi faza în care se găsește cercetarea folclorului la noi astăzi? Merge ea într-o direcție bună? Nu e neglijată cercetarea unor aspecte ale tradiției orale în favoarea altora, mai puțin importante? Există o ruptură sau o continuitate între cercetările generației tale și ale celor de azi?
I.T.: Continuitatea și discontinuitatea dintre prioritățile pe care și le propune fiecare generație e într-adevăr foarte importantă în istoria unei discipline științifice. La întrebările de mai sus aș da un răspuns în primă instanță șocant: văd în unele dintre preocupările colegilor de azi cam ceea ce am văzut în Germania acum mai bine de cinci decenii; vedeam atunci diferența dintre cercetarea folclorului la noi și aceea a folclorului din Germania astfel: prietenul meu R.W. Brednich scria atunci, între altele, un articol despre ceea ce în germană se numește Schnuller (suzeta) sau despre comerțul cu foile volante în secolele XVI-XVII. Puse alături de temele mele: balada Meșterul Manole ori Soarele și Luna, mi se păreau teme minore și îmi explicam abordarea lor prin faptul că armata de etnologi germani era nevoită să cerceteze orice fenomen care avea o cât de mică atingere cu oralitatea. Îmi dădeam seama că investigarea unor teme precum cele indicate constituie mai puțin dovada sărăciei folclorului german, cât indiciul fazei foarte înaintate în care se găsea cercetarea culturii populare în țara lui Herder și Grimm.
După ce am ajuns să cunosc mai mulți cercetători și preocupările lor, mi-am dat seama că temele menționate nu luau locul celor majore ale culturii orale germane. Dimpotrivă, temele majore existau și continuau să fie cercetate. Atunci continua elaborarea monumentalei lucrări cu privire la balada germană și la raporturile ei cu ale altor popoare europene, începută în anii 1930 de către John Meier. Chiar Brednich era unul dintre principalii piloni ai acestei cercetări. Începuse elaborarea marii enciclopedii a basmului universal (Enzyklopädie des Märchens) și enciclopedia legendei; atunci au fost publicate opere deosebit de importante, semnate de Max Lüthi (Das europäische Volksmärchen), Lutz Röhrich (Märchen und Wirklichkeit, Lexikon der sprichtwörtlichen Redensarten), Rudolf Schenda (Volk ohne Buch), R.W. Brednich (Volkserzählungen und Volksglaube über den Schicksalsfrauen, Liedpublizistik im Flugblatt des 15. bis 17. Jahrhunderts), L. Petzoldt (der Tote als Gast) ș.a. Au continuat cercetările de teren privitoare la carnavalul german (am participat și eu la acele cercetări); m-a impresionat faptul că materialul de arhivă se îmbogățea pe diferite căi, de pildă, Deutsches Volksliedarchiv (Arhiva pentru cântecul popular german) împrumuta spre copiere material din arhiva din Basel, ceea ce nu prea se întâmplă la noi.
Comparația situației de atunci din Germania cu cea din România zilelor noastre stă în picioare în sensul că la noi, generațiile de azi de cercetători – armata de cercetători! – ca să folosesc aceeași expresie, extind la maximum repertoriul tematic al cercetării etnologice, abordând teme pe care generația mea nu le-a luat în seamă. Dar nu le-a luat în seamă pentru că existau atâtea teme a căror cercetare era mai importantă pentru cultura națională, iar secerătorii, ca să folosesc cunoscuta expresie biblică, erau puțini. Azi sunt foarte mulți și fiecare tinde să realizeze lucruri noi, care să-i ofere un loc cât mai bun în peisajul disciplinei. Prin aceasta se neglijează temporar teme importante, mai bine zis, considerate rezolvate și, deci, mai puțin actuale, dar va veni vremea când ele vor fi reluate. Consider, deci, că dezvoltarea cercetării etnologice de la noi se află într-o fază foarte productivă și acoperă, în mod binevenit, o suprafață tematică destul de mare, iar faptul că s-a organizat într-o asociație, cu întâlniri anuale, mi se pare exact ceea ce lipsea generației mele. În fine, o inițiativă excepțională au avut Ion și Luminița Cuceu, cu publicarea întregului material din Arhiva Ion Mușlea, iar Ion H. Ciubotaru, cu cel din Arhiva de Folclor a Moldovei și Bucovinei. Să vedem dacă exemplul lui va fi urmat de celelalte arhive mari.
M.P.: În încheierea convorbirii noastre îți propun să ne înfățișezi care sunt autorii români și străini ce au contribuit la formarea ta, care sunt oamenii ce ți-au fost și ți-au rămas apropiați? Altfel spus, cu cine te asemeni, ca să știm cine ești?
I.T.: Răspunsul meu la această întrebare ar putea constitui un capitol dintr-un volum de memorii, în genul Oameni care au fost sau Lumea prin care am trecut. Mă îndeamnă unii colegi să-mi scriu memoriile, dar îmi lipsește timpul. Am vorbit mai sus despre unii dintre cei alături de care am trăit, motiv pentru care voi răspunde sintetic la întrebarea ta.
În calitate de cercetător datorez foarte mult lui Ion Mușlea: prin distincția lui ca om și ca savant, a devenit modelul meu. Mi-a deschis ochii, m-a introdus în societatea clujeană și în lumea folcloriștilor: în 1958, când a avut loc un congres la Institutul de Folclor București, m-a luat cu dânsul. Era și doamna Mușlea la București, și presupun că retrăia momente pe care le-a descris în jurnalul dânsei din timpul ocupației germane a capitalei în Primul Război Mondial; dânșii au fost încartiruiți privat, iar eu am locuit pentru prima oară într-un hotel de lux: Ambasador, unde luam și masa. A fost prima mea ieșire în „lumea bună”. Atunci l-am cunoscut și pe Mihai Pop, iar la sfârșitul congresului am făcut, împreună cu I. Mușlea, cu I.R. Nicola și cu alții, de care nu îmi mai amintesc, o vizită la D. Caracostea acasă, eliberat de curând din închisoare. Îmi amintesc că ne-a întrebat cum a decurs congresul organizat de Mihai Pop și s-a exprimat admirativ despre el, ca un mare poliglot. Pentru mine a fost într-adevăr un eveniment excepțional sub toate aspectele. Relația mea cu Ion Mușlea este o mină nesecată de informații și amintiri: îți poți imagina, dacă timp de nouă ani ne-am văzut aproape zilnic, inclusiv sâmbăta, care era zi de lucru, și m-a chemat la dânsul în penultima zi de viață. Probabil că dânsul era conștient că e ultima noastră întrevedere, dar eu nu mi-am dat seama și am privit-o ca pe ceva obișnuit.
Al doilea model al meu a fost Lucian Blaga, din al cărui comportament am învățat foarte mult; Blaga a devenit poetul meu preferat. Și cu dânsul am avut relații atât de apropiate, încât mi-am putut permite să-l păcălesc la 1 aprilie 1959. Despre marele poet aflam multe lucruri și din gura mentorului meu, de care era foarte apropiat. Printre lucrurile care mi-au rămas întipărite în memorie se numără mărturisirile despre succesul pe care l-a avut în Elveția cu antologia de poezii populare românești, despre felul în care a lucrat și despre destinul pe care îl dorește antologiei de lirică populară, pe care o realizase la Cluj, și o considera încheiată în 1954, dar continua să-l preocupe – cum scrie Ion Mușlea – chiar și prin anii 1960-1961, când era spitalizat. Am descris toate acestea în ediția critică bilingvă a antologiei de lirică populară apărută la Editura Limes, în 2022. Cât de apropiat eram de acești doi mari oameni poate fi dedus și dintr-o scrisoare a lui Ovidiu Bîrlea, din 5 februarie 1973, când apăruse Meșterul Manole; Bîrlea cunoștea de la Mușlea felul în care eram privit în această constelație; dă-mi voie să reproduc acest pasaj liric ieșit cu totul neașteptat din pana unui om reținut în aprecieri; Bîrlea scrie: ,,Nu știu în ce măsură sufletul dumitale se poate bucura în toată plinătatea cuvenită de soliditatea lucrului bine făcut” și continuă: „Ion Mușlea și Lucian Blaga nu mai sunt să se bucure în maniera dată pământenilor, dar cred că în clipele dumitale de intensă comuniune spirituală cu amintirea lor, vei percepe exprimarea mută a mulțumirii lor … postume: e suprema satisfacție pe care o poate avea un om”.
Prin acest citat am ajuns la cel de-al treilea model al meu: Ovidiu Bîrlea. Tip foarte diferit față de Mușlea și Blaga, Bîrlea era intelectualul tipic de origine rurală, rămas pe jumătate în sat, urbanizat, totuși, dar deloc burghez; avea folclorul în sânge, ceea ce este o condiție esențială pentru a deveni cercetător în acest domeniu; era, cum scrie Mușlea în amintirile lui, cel mai pregătit cercetător de literatură populară, atât în munca pe teren, cât și în cercetările de bibliotecă. Timp de aproape 15 ani am avut relații de specialitate foarte strânse. Am învățat foarte multe lucruri utile atât în domeniul specialității, cât și în modul de viață. Luat prizonier la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, a avut tăria de a suferi toate vicisitudinile unei asemenea situații, fără a se resemna. Nu s-a dat bătut, a folosit prilejul de a învăța germana, iar după eliberare a muncit cu o forță incredibilă, renunțând la tot ceea ce ar fi trebuit să primească de la viață la vârsta de 30 de ani. A lucrat sub îndrumarea lui Mihai Pop și Anton Golopenția, la monografia Dâmbovnic, jud. Argeș, iar în 1949 a fost angajat la Institutul de Folclor București. Numai rareori povestea câte ceva din prizonierat. A fost omul care nu a fost răsplătit pe măsură pentru munca lui.
L-am mai amintit pe Mihai Pop, om de mare pregătire profesională și inteligență deosebită, de la care se putea învăța mai mult prin discuții personale decât din lectura lucrărilor lui. M-am numărat printre cei dintâi doctoranzi ai lui și pot spune că a fost un excepțional conducător de doctorat. M-a sprijinit la publicarea primului meu studiu (și a celor următoare) în Revista de folclor. La pensionare ar fi dorit să-i succed la direcțiunea Institutului de Dialectologie, Etnografie și Folclor, dar părându-mi-se că nu sunt destul de potrivit pentru o asemenea funcție, și am refuzat.
Foarte apropiat l-am simțit pe Mircea Eliade, cu toate că nu l-am cunoscut personal; am citit însă o bună parte a operei lui și am schimbat câteva scrisori; de la el am învățat să privesc fenomenele de cultură populară la nivel global. Mi-a apreciat foarte bine lucrarea despre Meșterul Manole, cu toate că era în mare măsură una filologică, nu numai de cultură populară. Mi-a făcut onoarea de a mă invita să colaborez cu un studiu despre jertfa zidirii la marea lui operă Encyclopedia of Religion și bineînțeles am scris studiul respectiv.
Am apreciat totdeauna activitatea lui Adrian Fochi, cu toate că am avut cu el unele diferende; probabil era frustrat de faptul că am făcut monografia baladei Meșterul Manole, pe care ar fi dorit să o scrie el. A dat opere foarte importante și deosebit de utile. Am avut anumite relații și cu Al.I. Amzulescu, dar l-am „executat” pentru o afirmație cu privire la Miorița ardeleană. De la un timp am regretat că am fost prea dur cu el. O relație foarte prietenească am avut cu Radu Niculescu, pe care îl consider și acum un eminent reprezentant al generației mele.
Despre colegii din generația mea și de după mine aș avea destule lucruri de spus, dar ele vor putea fi citite în jurnalul meu. Voi spune doar că lui Ioan Șerb și Iordan Datcu le datorez publicarea primei mele cărți; pentru ei, ca și pentru alți colegi din București, și Iași și Timișoara, am avut totdeauna o apreciere deosebită: Sabina Ispas, Ion H. Ciubotaru, Nicolae Constantinescu, Viorica Nișcov, Lucia Cireș, Otilia Hedeșan. La Cluj l-am avut profesor pe D. Pop, care a fost și succesor al lui Ion Mușlea la Secția de Etnografie și Folclor și căruia i-am succedat eu în acest post; am avut raporturi foarte bune cu Valer Butură, am fost apreciat și am colaborat administrativ cu Raluca Ripan, Ștefan Pascu, Aurelian Ionașcu, George Em. Marica. Nicolae Bot a fost unul dintre cei mai devotați prieteni pe care i-am avut: m-a ajutat în câteva momente foarte importante ale existenței mele, inclusiv cu materialul folcloric descoperit de el în zona Lăpușului. Am avut relații foarte prietenești cu Ion Cuceu și Virgiliu Florea, cu care am colaborat la tipologia cimiliturilor și a proverbelor, precum și la culegerea de folclor din zona Meseș-Plopiș; dar cel mai vechi coleg și prieten clujean mi-a fost și a rămas Mircea Popa, folclorist, istoric și critic literar; în munca din institut am fost ajutat de Stela Belozerov și Elena Drăgan; l-am apreciat foarte mult pe Ion Șeuleanu, cum îi apreciez și pe sibienii Ilie Moise și Andreea Buzaș; un caz cu totul special l-a constituit prietenia cu Augustin Mocanu; dintre generațiile tinere de astăzi se bucură de aprecierea mea deosebită: Cosmina Berindei, Ileana Benga, Bogdan Neagota, Cosmina Timoce-Mocanu, Sanda Ignat, Anamaria Lisovschi, Silvestru Petac, Alina Branda, Elena Bărbulescu, Theodor Constantiniu, Zoltán Gergely și alții, cărora le prevăd și le urez cel mai frumos viitor în specialitate.
Trecând la capitolul modelelor și prieteniilor din străinătate îl amintesc mai întâi pe R.W. Brednich, care, în urma unei discuții cu Helga Stein – admirabilă colegă, bine pregătită profesional și extrem de săritoare în ajutorul altora –, m-a propus pentru obținerea unei burse din partea Fundației Alexander-von-Humboldt. El mi-a fost cel dintâi prieten străin, de la care am învățat etnografie germană și cu care am colaborat în mai multe rânduri. El m-a invitat să colaborez la Enzyklopädie des Märchens și mi-a dedicat un articol biobibliografic în această mare operă. Îi port o amintire neștearsă. Al doilea prieten german, în ordine cronologică, a fost A. Greive, de la Universitatea din Köln. Renumit romanist, de o sclipitoare inteligență, cu o viziune foarte clară asupra romanisticii și a sarcinilor care îi revin în concertul științelor umane, a avut convingerea că e necesară cercetarea folclorului românesc pentru determinarea locului care îi revine în ansamblul culturii orale europene; a creat pentru mine postul în care am devenit profesor la Universitatea din Köln, special pentru cercetarea acestei teme. Cu el am publicat antologia de basme populare romanice Brancaflôr, singura lucrare de acest fel în domeniul romanisticii, și am organizat la Cluj simpozionul Întâlniri între filologi români și germani (2001). Am mai spus-o: el a fost secondat îndeaproape de G. Schüler, amândoi mi-au deschis drumul spre integrarea mea și a familiei mele în societatea germană, iar colaborarea cu ei a fost deosebit de rodnică în probleme de romanistică și românistică. Împreună cu ei am organizat simpozionul destinat limbii și culturii române, în 1981, la Köln, iar în octombrie 1989 am prezentat, în cadrul simpozionului închinat morții lui Eminescu, organizat de Ioan Constantinescu la Universitatea din Augsburg, comunicarea Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie; textul comunicării, în care e cercetată pentru prima oară sintagma dulce + denumire geografică în lumea romanică, a fost publicat în volumul Eminescu – nationale Werte, internationale Geltung. Tot cu ei am realizat traducerea integrală a antologiei de lirică populară a lui Lucian Blaga, lucrare care a favorizat frecvente întâlniri, în cursul cărora au avut loc discuții variate, izvor al unor cunoștințe pe care nu le-aș fi putut deprinde pe alte căi.
O relație de prietenie s-a format între mine și Christian Wentzlaff-Eggebert, care a ținut una dintre primele conferințe la serile românești de cultură, m-a sprijinit în multe împrejurări, mi-a favorizat călătoria la sefarzii marocani, mi-a înlesnit participarea cu studenții hispaniști la cercetările de teren în Andaluzia și m-a invitat în repetate rânduri la cursul de vară internațional, pe care l-a organizat itinerant în fiecare an (de două ori la Cluj-Napoca); prin activitatea lui didactică și științifică, mi-a stimulat interesul pentru împăratul Traian.
Sprijin mi-a acordat și profesorul Bernhard König, fost rector al Universității din Köln, care a apreciat conferința mea publică despre riturile funerare în Cântarea lui Roland, și mi-a cerut textul pentru Romanistisches Jahrbuch, din Hamburg, unde a apărut. Apropiat mi-a fost Felix Karlinger, cu pasionata lui activitate în domeniul culturii populare romanice, în cadrul căreia folclorul românesc juca rolul cel mai de seamă. Interes pentru limba română a manifestat și H.D. Bork, cu care am avut convorbiri de specialitate. M-am bucurat, de asemenea, de sprijinul profesorilor Lutz Röhrich (Freiburg) și Kurt Ranke (Göttingen), amândoi oferindu-mi posibilitatea de a colabora cu lucrări științifice la publicații de limbă germană. Desigur, am cunoscut mulți alți colegi de specialitate, printre care Max Lüthi, Hermann Bausinger, Hans-Jörg Uther, autor al celei mai noi tipologii a basmului universal, și alții. M-am împrietenit cu belgianul Ștefan Top, de la universitatea din Leuven/Louvain, care, la recomandarea mea, a participat, ca și Brednich, de altfel, la cursurile de vară de limba română organizate de Universitatea „Babeș-Bolyai”. De la Universitatea Sorbonne din Paris, prietenul Claude Lecouteux mi-a propus să scriu Gândirea magico-religioasă la români și s-a îngrijit de editarea ei la ELLUG Université Stendhal, Grenoble. Și el a manifestat interes față de folclorul nostru, cerându-mi deseori informații pentru lucrările lui.
Am cunoscut, desigur, mulți colegi din Spania, care mi-au devenit prieteni. Cum am arătat mai sus, am făcut cercetări de teren cu studenții din Sevilla, Cádiz și Köln, în regiunea andaluză Huelva, și am publicat studii despre cântecul epic spaniol, inclusiv de la sefarzii din România. Am rămas prieteni și corespondăm pe teme de folclor. Sunt: Pedro Piñero, Virtudes Atero Burgos – care a scris, la îndemnul meu, un studiu pentru revista Studii și comunicări de etnologie, din Sibiu –, María Jesús Ruiz Fernández, cu care am tradus poezii din antologia lui Blaga în spaniolă, Antonio José Pérez și alții.
Pot spune, în încheierea convorbirii noastre, că am avut pretutindeni prieteni aleși, fiecare dintre ei având o contribuție la formarea, la viețuirea și activitatea mea. Nu vreau să spun că nu am avut și dușmani. Mai am și astăzi, dar numai cu puțini am ajuns la confruntări directe. De fapt, nu aceștia au fost cei mai periculoși, ci dușmanii travestiți în prieteni, dintre care, pe unii, i-am identificat abia târziu, prea târziu.
Nu pot încheia această convorbire fără să fac o mică declarație de dragoste disciplinei pe care o servesc cu devotament de aproape șapte decenii: cercetarea culturii populare este o știință de excepțională valoare, încă nerecunoscută integral, între științele despre om. Sper că statutul ei se va consolida în viitor.
* Convorbire purtată cu Mircea Popa, dintr-un volum aflat în pregătire.
+ There are no comments
Add yours