Originar din Bocșa Română din Sălaj, unde s-a născut la 1808, Simion Bărnuțiu a fost unul dintre figurile strălucite ale pașoptismului românesc. După studii aprofundate la Șimleu și Carei, apoi teologice la Blaj, el a fost numit, la absolvire (1834), arhivar și secretar episcopal, unde a avut ocazia să se convingă direct de ezitările pe linie națională ale episcopului Lemeni, înconjurat de o grupare familială pusă pe căpătuială, și de ifose nobiliare, care nu-și aveau locul aici. Numit în 1839 profesor de Filosofie, el se va împotrivi înlocuirii limbii române cu limba maghiară, fapt care l-a făcut neagreat de oficialități.
Rămânând ferm pe poziții demofile, el își va continua linia intransigentă în politica școlară de aici, determinându-l să se alăture grevei studenților care au refuzat spălarea picioarelor înainte de Paști. Împotrivindu-se măsurilor abuzive ale episcopului, va cădea victima acestei intransigențe și va trebui să părăsească Blajul în 1845. S-a îndreptat spre Sibiu, unde s-a înscris la Facultatea de Drept când a izbucnit Revoluția de la 1848, în care a văzut o mare oportunitate pentru români, de a se emancipa din sclavia iobăgească de veacuri și de poziția subalternă față de celelalte naționalități, deși românii erau locuitorii cei mai vechi ai Transilvaniei, cei mai numeroși și purtau sarcinile cele mai numeroase. Poziția lui a fost aceea care a fost formulată și în Supplexul din 1791, care spunea cu celeritate că nu e normal ca aceia care duc greul angaralelor statului să fie înlăturați de la masa bunurilor.
În fața mulțimii adunate la Blaj, el a rostit marele adevăr, că „libertate fără naționalitate nu există” și că națiunea română trebuie, în sfârșit, să fie pusă pe picior de egalitate cu celelalte națiuni ale Transilvaniei, care au moștenit și întreținut această aberație încă din zorii medievalității timpurii, transformând statul anacronic medieval într-un stat polițienesc notoriu.
Rolul lui în mersul revoluției a fost unul esențial, iar ideile lui înaintate au stat la baza măsurilor radicale luate de Avram Iancu, sătul de metodele învechite de a păstra un legalism depășit, apelând la memorii și rugăminți inutile.
Odată cu înfrângerea revoluției române, Bărnuțiu reușește să-și continue studiile juridice în Italia, primind ajutor din partea unor oameni luminați din Țara Românească. De acolo, el a trimis presei culturale din țară colaborări interesante, conținând idei înaintate în mai multe domenii, între care figurează unele demne de toată atenția, abordând teme filologice sau filosofice.
Într-unul din acestea, propunea public înființarea unei societăți literare de tip academic, pentru a impulsiona viața științifică din țară, așa cum a fost Astra sau Societatea Academică.
La reîntoarcerea în țară i s-a oferit un post de profesor la Universitatea din Iași, înființată în 1870 de domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Acolo a predat multe cursuri, între care unele de drept roman, civil și penal, de psihologie etică și estetică, rămase în majoritatea cazurilor în manuscris.
Credem că ar trebui să existe o preocupare mai decisă pentru o restituire a întregii opere a lui Simion Bărnuțiu, ale cărui scrieri și cursuri de la Universitatea din Iași conțin ideile lui înaintate și demofilismul său evident, atitudini bine cunoscute de studenții și colegii lui de învățământ. A fost prețuit ca dascăl, și chiar ales rector la un moment dat, dar a refuzat categoric pe motiv că avea cetățenie austriacă. Important e faptul că în ultimii ani s-au făcut progrese substanțiale în recuperarea acestor scrieri, cum ar fi „Estetica”, tipărită în 1972 de Ion Iliescu de la Timișoara, acțiune continuată de alți cercetători de la Cluj, între care s-au numărat Eugen Cucerzan și Ioan Chindriș, astfel că au fost date la iveală scrieri precum „Metafizica” (2014), „Pedagogia” (2015) sau „Istoria filosofiei”. Aceasta din urmă a fost tipărită la Cluj, în 2002, prin grija lui Ionuț Isac, Teodor Racovițan și Ioan Chindriș. Dintre ei, cel mai cu experiență în domeniu a fost Ioan Chindriș, cunoscut pentru munca de editor al unor texte esenţiale ale Şcolii Ardelene sau ale marilor paşoptişti.
În seria edițiilor pregătite de el se numără nume ca Petru Maior, Gh. Şincai, Inochentie Micu, Papiu-Ilarian, George Bariţ. A venit apoi rândul lui Simion Bărnuţiu, căruia i-a editat mai întâi celebrul discurs de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj, operă de seamă a ideologiei pașoptiste europene. „Istoria filosofiei”, după Krug, a fost folosită pentru semănarea unor idei înaintate despre om, menirea lui și despre organizarea ideală a societății.
Desigur, o parte din ideile sale sunt astăzi depăşite, dar sâmburele lor revoluționar își păstrează neștirbită valabilitatea. Importanţa Istoriei este mai degrabă istorică decât una filosofică. Cu toate acestea, colectivul editorial s-a străduit, în ciuda complexităţii transcrierii textului, prin prezenţa a numeroase cuvinte în limba greacă, să ofere cititorului de astăzi modul în care Bărnuţiu concepea să facă educaţia tineretului şi să-l înzestreze cu o sumă de cunoştinţe folositoare, de prim rang pentru orientarea lui filosofică.
„Filosofarea e o faptă a istoriei”, spunea Bărnuţiu, „izvorâtă din nevoia de a se cunoaşte pre sine însuşi, apoi şi natura”, iar ceea ce reţine filosofia nu este tot, ci „numai acele păreri care-l merită pentru originalitatea, complexul intern şi influenţa lor”, istoria filosofiei având influenţă în toate ştiinţele, „pentru că raţiunea e fundamentul a toată ştiinţa”. Filosofia este necesară pentru a lichida despotismul şi pentru ca „omul şi societatea să ajungă prin cunoştinţă şi urmarea acestei legalităţi la pacea şi mulţămirea ce este scopul filosofiei”.
Cele două volume se ocupă de gândirea orientală, de gândirea vechilor greci, de scepticism şi epicureism, de Platon, Democrit şi Socrate, de scolasticismul, nominalismul şi realismul care le urmează. Expunerea este doctă, presărată cu multe date, limba cam arhaizantă, dar în sine, cartea aceasta este o etapă ce trebuie neapărat cunoscută şi nu poate fi ignorată.
+ There are no comments
Add yours