Imaginea poetului ca android ne este propusă de Silvan Th. Stâncel prin Androidul romantic, volum de poezie publicat la Editura Școala Ardeleană în 2024. Tehnicul și romanticul sunt puse în confruntare, o confruntare în care, până la urmă, romanticul este dominator, iar tehnicul redus la câteva tușe de fundal, tușe esențiale însă pentru imaginea de ansamblu. Aceasta deoarece, la nivel tehnic, se conservă și o serie de amintiri sau vinovății refulate.
Născut la 2 iulie 1978, la Alba Iulia, Silvan Th. Stâncel este un promotor fervent al digitalizării și prezenței digitale a Bibliotecii Județene Alba, al cărei manager este. În Androidul romantic,poetul se descrie în viața sa cotidiană drept „un hard disk full” (p. 19), întărind mai încolo: „am externalizat // memoria / în hard disk” (p. 30). Una peste alta, „sunt jucăria perfectă”, mărturisește acesta (p. 44).
Firul roșu al ființei, credința, este o problemă de comutator, ca în „on/off” (p. 35), dar mai ales ca în „eu aleg”: „doamne // aleg // să te caut / să cred / să nu mă depărtez // nicicând // chiar dacă tu nu exiști” (p. 57). Dar iată cum este descris „noul Dumnezeu”: „telefonul meu mobil / e tot // televizor / calculator / joc / carte // și… // amantă” (p. 100). De aici încolo, romanticul e liber să se manifeste în deplinătatea sa, în condițiile în care poetul își definește viața drept „o carte / cu multe pagini / fără cuprins” (p. 28). În jur și-n carte plutește „parfum de lacrimi” de android: „iar dacă tu-nțelegi / sinceritatea // și mă-nțelegi // așa / cum sunt // atunci / eu mă abandonez // azi // ție” (p. 14).
Un frumos poem de dragoste este „eu cred”: „și dintre toate iernile // tu // parcă // ai fost / cea mai grea…” (p. 15). Undeva, pe fundal, intuim o despărțire și din nou o revărsare de lacrimi colectate de stima de sine: „am plâns / am fost penibil // te-am căutat / chiar și atunci / când știam / că nu mai are niciun rost” (p. 16). Depresia e pe aproape, așteptând parcă momentul potrivit să muște adânc: „nu am rămas decât eu… // precum un perete gol / fără graffiti / fără sentimente / epuizat / zdrențuit în interior / extenuat” (p. 20). Înstrăinarea însăși este descrisă în termeni mecanici: „lucruri mărunte / care / nu / se mai atrag” (p. 22). E vremea când „muzele devin muzee” (p. 23).
Uneori, dragostea e o hârjoană cu condimente globaliste și minciuna ca fond de ten: „îmi plac minciunile bine spuse / care mă fuck / să zâmbesc… // …miroase a chestie franțuzească (p. 38-39). Dragostea la distanță stă sub semnul artei aplicate: „pictăm / amândoi / un geam / deschis / îmi placi de la distanță / când / abia aștept / să te revăd // să-l spargem” (p. 47-48). În general, crede poetul, „dragostea e o boală / sau nu / cu două tăișuri / în funcție de meniu” (p. 61).
Poetul-android își lasă uneori la vedere subconștientul, ca în „iubire în patru”: „și ce-o să faci / când vei descoperi în tine / acele lucruri / de care te temeai? // și ce-o să faci / când vei descoperi / odată-atinsă fericirea / mult visată / că ceva-ți lipsește?” (p. 63).
În „prietenie”, natura însăși lucrează în favoarea legăturii romantice, cu răbdare, cu pași mici: „buburuza cea mică și roșie / trece cu pași mărunți // de pe degetele mele / pe degetele tale” (p. 71). Dar ce se întâmplă „când iubirea ucide”? Scrie poetul: „nescrise legi / se ascund în taină / care te-ndeamnă… // să trăiești” (p. 76). Pe fundal, vom observa doar „…ce frumos / zâmbește / plânsul” (p. 76).
După rătăciri bizare și numeroase contorsiuni sufletești, identificăm și o cuminte întoarcere a poetului în spațiul domestic: „o casă / se construiește / în doi… // oricâte camere / am avea / tot garsonieră // rămânem” (p. 87). Viața de android nu este ușoară însă nici în acest spațiu, ce pare o închisoare: „ca doi deținuți // ce nu s-au văzut / niciodată // în celule / vecine // ne iubim // prin mesaje / codate” (p. 99).
Într-o altă perspectivă, mai comercială, dragostea este văzută ca o tranzacție: „trimite-mi factura…! // acum, la final, // ne-am iubit demențial / intens / ilegal // cu banii la negru făcuți” (p. 101).
Dimensiunea culturală a romanticului este ilustrată, între altele, în „întâlnire”: „m-am întâlnit cu alifantis / la pagina 54 a lui nichita / într-o zi de primăvară // citind / despre / emoție de toamnă” (p. 46).
Contextul mai larg, în care tehnicul, dragostea și poezia se întrepătrund, este la Silvan Th. Stâncel unul multidimensional, de la proxim la global și divin. Despre perceperea divinității am scris ceva mai sus. Coborând mai aproape de noi, descoperim că ethosul poporului român este definit într-un mod aparte în poemul „1 decembrie”: „sufletul românesc / locuiește în geografia / unui miel // nervos / și decis” (p. 49). (…)
Marile probleme globale sunt enumerate liric în „opriți planeta puțin”, poemul care se încheie cu îndemnul: „opriți planeta, dragi prieteni / ies să fumez / o țigară // cu Dumnezeu” (p. 105).
Poetul-android pare stăpânit de un optimism temperat, ca în „firul de iarbă”: „din tot acest strat al istoriei recente / plin de crime și sânge / își trag seva / noile vieți // inocente” (p. 79).
Androidul romantic a fost primit cu atenție de critica literară. Marcel Vișa, în Discobolul nr. 2/2024, remarca: „Ca stil, întregul volum este scris într-un limbaj direct și evocator, cu o construcție simplă a versului, care accentuează intensitatea emoțională mesajului” (p. 67-68). În România Literară, nr. 35 /2024, Ioan Holban sublinia, la rândul său, faptul că „poemele din Androidul romantic se structurează în jurul unor nuclee tonale, unde limbajul este tratat ca o materie muzicală, iar sonoritatea cuvintelor capătă o importanță covârșitoare” (§2).
În cea mai recentă cronică la Androidul romantic, Constantin Cubleșan identifică „o lirică a notației emoționale, de mare concentrație lexicală, expresivă prin ritmicitatea discursului sacadat, predispusă la o preluare cantabilă de tip modern” (Apostrof, nr. 3 /2025, § 1). În postfață, reputatul critic Răzvan Voncu oferă o serie de informații foarte importante pentru un portret complet al autorului, dar și pentru o mai bună înțelegere a opțiunilor sale estetice: „Silvan Stâncel cântă extraordinar la chitară acustică și compune piese profunde și surprinzătoare, fără legătură cu limbajul (mai degrabă frivol) al muzicii actuale… Cântecele sale pornesc întotdeauna de la creațiile lirice ale unor mari poeți, clasici și contemporani, cu o predilecție pentru aceștia din urmă” (p. 108).
În ceea ce ne privește, subliniem și noi o anume autonomie a poeziei lui Silvan Th. Stâncel în raport cu muzica sa, așa cum, în interiorul poeziei, am identificat o autonomie certă a romanticului în raport cu tehnicul android, care rămâne doar un spațiu de stocare a amintirilor, vinovățiilor și suspinelor înlăcrimate uneori, un fel de subconștient extern, până la urmă.
