Roman autobiografic și carte de memorii în același timp, recentul volum de poezie semnat de Gheorghe Jurcă (Alergie la frumusețe și singurătate, Ars Longa, 2024) ne impresionează profund pe toți cei care i-au citit opera de până acum sau au trăit, măcar un timp, pe meleagurile nașterii și devenirii sale scriitoricești: Ciuruleasa – Abrud – Alba Iulia. Rodica Gabriela Chira scrie în prefața cărții: „Volumul lui Gheorghe Jurcă pune laolaltă un număr remarcabil de poeme ce plăsmuiesc, fir cu fir, precum iarba poiana ori nisipul plaja, o viață de om, din cuvinte” (p. 5). Cu toate acestea, constatăm că tonul volumului nu este doar de un lirism nostalgic, ci este și ironic, autoironic sau chiar acid, în anumite locuri. „Într-o casă de pe munte”, poetul își regăsește cărțile scrise peste ani, unele picurate cu lacrimi și altele amenințate sau chiar roase de șoareci și capre. Detașarea de opera anterioară („am găsit un teanc de cărți / cu numele meu pe copertă / ce ironie că nu eu le-am scris”, p. 11) pare a fi o bună strategie pentru ceea ce urmează în acest volum: o scriere/rescriere a cărților și vieții din perspectiva ultimei vârste atinse, scriitorul fiind născut la 20 ianuarie 1939 în Abrud-Sat, comuna Ciuruleasa, județul Alba.
În încercarea de a reconstitui locul și momentul nașterii, scriitorul pătrunde în universul genezei, când mere încă nu erau și, prin urmare, nici păcate, când copiii cu adevărat erau aduși în coșuri de berze (p. 153-154). Desigur, totul se întâmpla în geografia Apusenilor de origine. Nașterea poetului a avut loc „pe-o colină de munte / printre salamandre și mierle / dar și cireși de o tandrețe / copleșitoare”. Urmează viața într-o lume în care „orașul e o clică de oameni / satul un popor cu cămașa / udă în spate” (p. 18). Spațiul natural descris de Gheorghe Jurcă, spațiul nașterii și copilăriei sale, este unul mitic, în care bunicul protector îi apare în chip de zeu după o zi petrecută de copil la păscutul caprelor (p. 32-33). Scrie la un moment dat poetul: „sunt mândru, chiar orgolios / că m-am născut la sat” (p. 34).
„Într-o noapte de Înviere” consemnează unul dintre momentele dramatice din copilăria scriitorului. Este vorba despre durerea de măsea cu care copilul se trezește în plină slujbă religioasă, în noaptea de Sfintele Paști. Avem de-a face cu un poem-mărturie a legăturii dintre durere, sat și cosmos, dintre cele văzute și cele nevăzute ale durerii. Acest poem ne aduce aminte de Marin Sorescu din La Lilieci, numai că, spre deosebire de marele poet oltean, care își împletea cu umor poemele din mlădițe de papură fină, Gheorghe Jurcă și le cioplește, ca în Apuseni, din lemn sau piatră: „…am simțit cum arinii și sălciile / din lunca fierarului s-au prăvălit / peste mine, ba chiar și pintenul / de calcar al muntelui Vâlcan / aflat în culmea dealului s-a crăpat / în zeci de trovanți ce s-au rostogolit / la vale ca să mă trimită Dincolo” (p. 69).
Pe firul vieții, ruptura dramatică dintre sat și oraș, dintre rural și urban, este o temă care leagă mai multe poeme din acest volum. Scrie poetul: „orașele au fost făcute pentru politicieni cu cioc / lavaliere și papioane…” (p. 34). Dar și satul se schimbă sub presiunea orașului, natura numai rămânând intactă în splendorile ei. Rătăcind o vreme prin urbanul mare, pe la București, pentru studiile universitare, întoarcerea scriitorului pe dealurile obârșiei este asemenea întoarcerii eroului din Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte,după călătoria sa pe alte tărâmuri. Poetul este întrebat de un uncheș al locului: „ce mai cauți în hardughia asta de sat / în curând vor rămâne doar / cimitirul și Valea Dolfanei” (p. 27).
După moartea tatălui, poetul va rămâne singurul stăpân „pe dealurile acestea / încorsetate de trovanți și păduri de stejar, locuri pe care le vizitează adesea pentru a-și potoli setea cu apă cu gust de ambrozie. Și tot aici poetul își va întâlni peste ani singurătatea, singurătate pe care o caută cu toată ardoarea și despre care spune că este „prietena cea mai fidelă” (p. 21). Singurătatea apare sub forma unei lămpi care începe să lumineze la vederea poetului (p. 22). Atunci când este găsită singurătatea, ea nu este îmbrățișată totuși la modul absolut. De vină este acea alergie din titlul cărții, o alergie care se interpune creativ. Poemul „Despre singurătate” ne arată cum este să fii singur împreună cu alții, singur cu memoria ta și impulsul spre scris: „poate că, dacă apuc să / îmbătrânesc voi scrie o carte / despre singurătatea care stă / ascunsă în sufletul meu / precum un vierme / în miezul mărului” (p. 116). Ajuns la vârsta singurătății îndelung căutate, scriitorul mai primește vizita unei singure femei, poezia, care se dovedește a fi o „binecuvântare cerească” (p. 164). Dar care este rostul singurătății, până la urmă? Scrie poetul: „…singurătatea scoate la / iveală eul tău pe care l-ai ținut / ascuns în cutele sufletului tău” (p. 169). Sonia Elvireanu, una dintre cele mai bune cunoscătoare ale operei lui Gheorghe Jurcă, remarcă următoarele pe ultima copertă a volumului în discuție: „Singurătatea e o stare, dar ea nu generează imagini întunecate, tenebroase despre viață, ci luminoase, fiindcă poetul recreează trecutul cu satisfacția celui împlinit, care a trăit edenul copilăriei și iubirea, antidot împotriva degenerării lumii în timpuri istorice diferite”.
Reacția alergică este scrisul și în cazul frumuseții (iubirii), după cum vom putea vedea în cele ce urmează. De fapt, tema care dă vitalitate volumului de la un capăt la altul nu este singurătatea, ci iubirea, în multiple și surprinzătoare ipostaze. Iubirile din tinerețe ale poetului sunt refulate („nu-mi aduc aminte să-mi / fi plimbat degetele / pe coapsele unei femei”, p. 23), dar scriitorul nutrește speranța reînvierii iubirilor după moartea sa.
În lumea rurală dragă autorului, „…dacă ai imaginație / în orice lucru vezi o femeie / mai ales seara când pădurile / își lasă umbrele pe pământ” (p. 44). Femeia, ca și poezia, trebuie iubită „cu fervoare și demnitate” (p. 46), crede scriitorul. Alături de autorul însuși, femeia este un personaj central al volumului de care ne ocupăm aici și acest lucru nu este de mirare de vreme ce în întreaga sa operă Gheorghe Jurcă a privilegiat femeia, complexitatea, frumusețea sau senzualitatea ei. Acum, de pildă, ochii iscoditori ai scriitorului în legătură cu anatomia femeii mărturisesc senzații răscolitoare în „Fata cu flori tatuate pe sâni” (p. 53) sau în poemul „Orașul cu un singur îndrăgostit” (p. 57-60).
Refăcând legătura cu firul biografic, remarcăm faptul că adolescența scriitorului este marcată la început de o iubire „fără inimă” sau cu inima în chip de broască numai bună de aruncat în râu (p. 78-79). Apoi, într-un alt context, prima îmbrățișare face natura și lucrurile din jur să se anime empatic: „toate suspinau / cireșii / arbuștii de zmeur / din grădini / inima mea care nu știa unde / să se ascundă / chiar și pianul solfegia note de unul singur” (p. 82).
Alte iubiri și alte îndemnuri la melancolie, blândă sau agresivă uneori, sunt prezente în „Aroma trupului” sau „Iubita din lanul de rapiță”. Elisa este o iubită care inspiră scrierea unui poem „fără pix și fără nicio coală de hârtie” (p. 104). În „Maria și mărul”, fructul divin rămâne singura mărturie a unei iubiri care nu va mai fi regăsită niciodată (p. 108-110). Iubirile lui Gheorghe Jurcă sunt mereu călătoare, ca în „Poate a fost numai imaginația” (p. 113).
Un adevărat imn îi este închinat, in memoriam, soției Maria prin poemul „Totul s-a întâmplat altfel”: „te-am pierdut / când am fost cel mai aproape / de tine / văd flacăra părului tău / luminând cât durata unui vers / apoi vehiculul întunericului / călătorind de la unul la altul” (p. 148).
Crizele scriitorului, cu deosebire criza de inspirație, își au terapia în natură, în ieșirile în parc, sub pădure sau pe munte, cât mai aproape de Dumnezeu (p. 121), poezia fiind cea care modelează dialogul om-natură (p. 123). Dar expansiunea necontrolată a urbanului este un zid barbar în calea acestei comunicări. În general, observăm și noi cum, în ultimele decenii, oamenii și-au construit case pe pământ, cu vedere la pădure sau munte, cum au plecat din blocuri și s-au mutat în acele case, dar blocurile au venit după ei. „Ceas de taină” este un poem care ne conduce tocmai de la intimitatea creației la calvarul existențial al expansiunii urbane (p. 123-124).
Interesante sunt în volumul lui Gheorghe Jurcă și incursiunile în spațiul istoric, spațiu omniprezent în viața sa, asemenea celui natural. În „Nicio zi nu seamănă una cu alta”, poetul creează un spațiu-timp cultural în care trecutul și prezentul, aproapele și departele, realul și fantasticul sunt amalgamate pentru a acoperi/descoperi aproape întreaga lume și istoria ei (p. 142-144). În „La masă cu istoria”, scriitorul este în război cu… războiul, cu minciunile istorice și istoria mincinoasă. Scrie poetul: „o singură istorie dureros de frumoasă / a fost scrisă, trăită pe pământ și dincolo / de el din care răzbate cel mai frumos / adevăr: să ne iubim aproapele ca pe noi înșine” (p. 152). Incursiunile în istorie ale autorului sunt tulburătoare ca în „O dată”, un poem despre trecerea rușilor prin sat în cel de-Al Doilea Război Mondial: „ciolovecii o vânau pe mama / femeie tânără să… / au lăsat în satul nostru un tanc / și ei au plecat spre Berlin” (p. 162). În biografia scriitorului sunt și unele momente dramatic de hilare, precum vizita la mausoleul în care era depus Lenin la Moscova. Costumul nou, purtat doar cu această ocazie, va sfârși mâncat de molii, deși devenise „un costum istoric” (p. 30).
Sugeram în titlul notelor noastre că, prin volumul Alergie la frumusețe și singurătate, ne aflăm în fața vieții și operei lui Gheorghe Jurcă în sinteze lirice. Unele surse consemnează peste șaptezeci de titluri, în special romane și volume de poeme. Cu privire la opera poetică, identificăm în volumul recent o oarecare autoironie flagelatoare, uneori mai blândă, alteori devastatoare: „cine dracu a scos nerozia / asta cum că subsemnatul ar fi poet / o minciună sfruntată / mai mare decât Himalaya” (p. 24). „O călătorie în univers” este de fapt o călătorie în universul poeziei în care autorul nostru nu se regăsește printre cele mai strălucitoare stele. O asemenea constatare nu este însă deloc inhibantă pentru autor. Cu umor, poetul își amintește că primul critic fusese chiar mama sa, adepta a unei critici totale, existențiale chiar: „poeții nu-s oameni citavi la cap / tortorosesc toată ziua / prin cârciumi despre nimicuri / noaptea beau și visează / purici potcoviți cu potcoave de aur” (p. 182).
Ultimul poem din volum, „Psalm”, descrie spațiul fizic și spiritual al creației și explică într-un fel magistral sursa de fond a poemelor: viața cvasimonahală. Casa este considerată o mănăstire, poetul cântă singur pricesne învățate în sat când era copil, citește din Psaltire și scrie psalmi. Numai cei trei câini i-au mai rămas alături. La mănăstirea sa încă așteaptă poetul o fostă iubită, „himera de pe vârful Teide”, pe care noi o vedem pe coperta cărții, într-o fotografie din arhiva personală. Trimiterea la o altă iubită, de la care poetul așteaptă un semn, ne face să credem că pe fundalul psalmilor, citiți sau creați, se aude muzica răscolitoare din Cântarea Cântărilor. O simbioză definitorie, de fapt, pentru întreaga viață și operă ale lui Gheorghe Jurcă.
