Într-o lume tot mai prinsă în fluxul cotidian, în care poezia pare că se diluează în graba comunicării, poetul Dumitru Tuhuț (n. 22 octombrie 1955, în Ciuruleasa, județul Alba) găsește calea să o redea înapoi luminii, aducând în lirica sa o adâncime a trăirii și o claritate a expresiei ce amintesc de o epocă a poeziei în care cuvântul nu era doar mijloc, ci și destin.
Poetul și-a urmat cu discreție un drum constant, publicând în reviste importante, cum ar fi: „Vatra”, „Tribuna”, „Orizont”, „Acolada” și rămânând fidel autenticității expresiei. Premiile obținute – Premiul Radioteleviziunii Române la Festivalul „Traian Demetrescu” (1986) și Premiul I la Festivalul de la Costești (1987) – confirmă un drum început sub semnul pasiunii autentice pentru cuvântul viu.
Cu volumele „Răni, statui, flori de piatră” și „Priviri, tablouri și năluci”, apărute ambele în 2024 la Editura Castrum de Thymes, Dumitru Tuhuț și-a definit deja o voce poetică inconfundabilă. Noul său volum, „Broderii de ceață, vitralii senine” (Editura Castrum de Thymes, 2025), se înscrie firesc în această continuitate tematică și stilistică, aducând însă o nuanță nouă: aceea a transparenței interioare, a echilibrului între tulburare și seninătate, între efemer și revelație.
Titlul volumului concentrează, în metafora sa dublă, tensiunea dintre fragil și clar, dintre efemer și revelație. Dacă broderia sugerează delicatețea gestului, vitraliul invocă rigoarea formei, iar între cele două se construiește armonia volumului: un echilibru între efemeritatea emoției și claritatea gândului poetic. Astfel, titlul devine un simbol al sintezei interioare: poezia ca lucrare migăloasă în ceață, dar și ca revelație senină în lumina vitraliului.
Volumul „Broderii de ceață, vitralii senine”se desfășoară ca o călătorie în patru registre poetice, fiecare cu propria lumină și tensiune, dar toate unite de o voce lirică profundă și coerentă.
Prima parte a volumului, Vitralii monocrome, se deschide sub semnul dramei interioare și al reflecției asupra condiției umane. Este zona în care Dumitru Tuhuț explorează umbrele ființei, locul în care se confruntă cu propriile eșecuri, slăbiciuni și neputințe, dar și cu orgoliul de a renaște din ele. Titlurile poemelor – „Eșec”, „Frică”, „Figuranți”, „Răzbunare”, „Impostură”, „Cetatea sfâșiată” – schițează o geografie spirituală dominată de frământare și luciditate.
În poemul „Proscrisul”, vocea lirică poartă stigmatul celui exclus, al omului alungat din cetate, care își asumă vina universală, ca un nou Cain condamnat la însingurare. Poetul nu descrie doar o vină personală, ci mitul vinovăției originare, transformată în destin existențial. Imaginea clopotului care „sporește înstrăinarea” fixează finalul poemului într-o solemnitate de recviem – o meditație asupra damnării și a solitudinii.
În „Răzbunare”, atitudinea se inversează: din postura celui condamnat, eul poetic se ridică în cea a celui care sfidează. Spargerea oglinzii devine gestul de eliberare de propria imagine, de vechea identitate, în timp ce „soclul” pe care se așază poetul sugerează o nouă formă de autodefinire, orgolioasă, dar și conștientă de fragilitate.
În „Micșorare”, Dumitru Tuhuț deplasează tema căderii din planul individual în cel al destinului colectiv. Simbolul Babilonului devine emblema unei civilizații ce își pierde legătura cu sacrul, iar cuvântul, altădată ziditor, se „mutilează” și devine „povară”.
Poezia vorbește, astfel, despre degradarea limbajului, despre transformarea comunicării sacre în construcție materială, despre pierderea unității originare dintre om și spirit.
Versurile descriu o lume în care „zidarii” și „plugarii” continuă ritualurile lumii vechi, însă golite de semnificație. În spatele lor, se pregătește de fapt prăbușirea – „reptilele” așteaptă în smârcuri, iar „feștile fumegă” în semn de apus. Imaginea finală, a „minților bolnave” care „desfășoară armate pe hărți de lut”, reface, cu o gravitate profetică, tabloul unei omeniri care își reconstruiește abisul, dând formă idolilor și puterilor care o vor subjuga.
În această poezie, micșorarea nu este doar un proces de diminuare, ci o metaforă a dez-spiritualizării: omul se micșorează pe măsura propriei grandori, pierzând dimensiunea divină a cuvântului. Este, poate, una dintre cele mai dense și vizionare piese din Vitralii monocrome, unde poetul se apropie de registrul biblic și profetic, păstrând totodată sobrietatea construcției clasice.
Secțiunea a doua a volumului, Desene fragmentate, propune o explorare a lumii văzute prin lentila fragmentară a memoriei, a experienței cotidiene și a responsabilității sociale. Titlurile poemelor – „Poveri”, „Precupeț”, „Dorință”, „Nădejde veche”, „Talcioc”, „Simplitate”, „Fragment”, „Agora”, „Abandon” – indică preocuparea pentru oameni și comunități, dar și pentru legătura subtilă dintre trecut și prezent, dintre suferință și rodire, dintre constrângere și libertate. Poeziile surprind oameni, locuri și experiențe cotidiene, construind tablouri fragmentare pline de observație și simbol. Accentul se mută de la tensiunea interioară la responsabilitatea și interacțiunea cu universul social și natural.
Secțiunea Broderii și jurubițe marchează o schimbare de registru: dacă Vitralii monocrome era introspectivă și tensionată, iar Desene fragmentate observa lumea exterioară prin fragmente și poveri, aici Dumitru Tuhuț se apleacă asupra luminii, a armoniei și a relației delicate dintre om, natură și timp. Titlurile – „Echilibru”, „Surâs”, „Sfială”, „Vindecare”, „Zestre”, „Palatul de vis”, „Cuvânt uitat” – sugerează o recuperare a seninătății și a armoniei pierdute.
În „Surâs”, poezia capătă o dimensiune vizuală și ludică: copilul dormind la soare, haiducul la drumul mare, păsările și fluturii devin simboluri ale inocenței și ale libertății, într-un univers poetic ce pare suspendat între basm și realitate. Fiecare imagine pulsează de lumină și muzicalitate, creând un „amurg învăpăiat” care încheagă toate fragmentele de viață.
În „Sfială”, registrul devine intim și afectiv. Îndemnurile către iubire și conectare („Tu, dă-mi mâna acum în ceas de seară…”) transformă natura și gesturile cotidiene în simboluri ale fertilității, ale dăruirii și ale stabilității interioare.
Secțiunea finală, Dor și reverie, deschide un spațiu al nostalgiei, al contemplării și al visării. Poemele – „Cerc”, „Rădăcini”, „Aproape de cer”, „Poveste din copilărie”, „Balsam” – explorează relația dintre timp, memorie și universul afectiv, consolidând un registru al seninătății și al frumuseții poetice.
În „Poveste din copilărie”, poetul reînvie farmecul lumii văzute prin ochi de copil, unde jocul și miracolul se topesc într-un timp suspendat. În „Balsam”, tonul devine meditativ, iar poezia se transformă într-un act de vindecare și împăcare, unde lumina și apa vie simbolizează purificarea și renașterea interioară.
Volumul „Broderii de ceață, vitralii senine” amintește de universul blagian, unde lumina și misterul, timpul și memoria se împletesc într-un limbaj dens și meditativ. Poetul Dumitru Tuhuț transformă simbolurile în punți între concret și metafizic, adăugând totodată o notă contemporană și socială, și construiește un itinerar poetic complet: de la introspecție și confruntare cu sine, la observarea lumii exterioare, apoi prin echilibru și vindecare, până la reverie și puritate contemplativă. Fiecare secțiune este o broderie – fie de ceață, fie de lumină – iar între ele se întinde vitraliul unității interioare a poetului: o poezie care modelează experiența, memoria și sensibilitatea într-un tot coerent, dens și emoționant.
