Mihaela Meravei, Să exiști în interiorul propriei absențe

Profund și acaparator este cel de-al treilea volum de versuri al poetului Petru Poiană, apărut ca și anterioarele, „Cântece de vioriu” și „Prețioasele ultime scântei”, la Editura Alana, cu sprijinul Asociației Culturale Nicos Art, Slatina, denumit „Marea absență”, titlu care mă duce cu gândul la citatul criticului Eugen Dorcescu: „Absenţa este un gol, o aşteptare, o latenţă. E moarte şi viaţă, deopotrivă.” Plecând de la aceste aspecte vom înțelege mai detaliat marea absență despre care ne vorbește poetul Petru Poiană, formată din suma mai multor absențe: aceea din propria viață, din sine sau absența din fericire, din împlinirea mentală și/sau spirituală, venită din așteptările pe care le avem ca ființe umane.

Volumul este împărțit în trei secțiuni inegale: „Fleur de peau”, „Marea absență”, „British weather”, străbătute de un suflu liric plin de emoție și sensibilitate. Tematica este legată de experiențele și trăirile pe care autorul le are vizavi de existența sa departe de țară și de cei dragi. Această dezrădăcinare aduce cu sine o serie de frământări alături de un dor sfâșietor care nu poate fi umplut și din care derivă absența – ca și gol interior, pe care Petru Poiană o resimte în toată existența sa. Odată cu absența se instalează interiorizarea precum o „vale a tăcerilor / vale a epuizărilor / (…) // când ți-e frig să taci / când ți-e fierbinte să taci // când îți pierzi mințile să taci / când îți pierzi crezurile să taci // (…) // când strigi să nu se audă / când te întorci să nu mai conteze // vale a tremuricilor / vale a neterminaților / când aștepți să nu se vadă / când vorbești să nu se înțeleagă // (…) // cât te înveți cu o grea istovire / cât te înveți cu o mare absență.” ([marea absență], p. 86)

Instanța combină ca într-un parfum pur sentimente cu aromă subtilă, cum ar fi iubirea pentru o femeie: „buzele dulcelui de bergamot / șoaptele pe care pășești / ca pe o legănată cărare / printre cedrii roșii ai virginiei / noapte de somnambul / amestecul tulburat al moscului / în fierbințeala molatică a ambrei” ([fleur de peau], p. 16); cu sentimente mai puțin plăcute, simbolizate prin sângele din jur și senzațiile pe care le trăiește un măcelar în timpul jobului: „noi care cu mare efort diminețile / ne opintim trupul din sudorile reci / și însângeratele și uzatele ustensile / din smârcurile nocturnelor măcelării // cu înfiorătoare coerență îți zic / în afara ta n-am nimic // noi care vorbim predicile preoților / nouă mâinile trufiei fundă ne-au strâns / cordonul sugrumător al halatului peste / burdihanele care ne țin la respect // cu o stranie eliberare îți zic / în afara ta n-am nimic // noi pe ale căror îngreunate tejghele gem/ trufandalele celor mai păcătoase cărnuri / inimi feliuțe tânguiesc în vitrinele noastre / ispitind la frupt prea-înfrânata clientelă // cu nevolnicia ispititului îți zic / în afara ta n-am nimic.” ([măcelar, declarație de avere], p. 28)

Cea de-a doua secțiune relevă teme precum: singurătatea, frica, moartea și viața, sentimentele și stările guvernante fiind: oboseala, deșertăciunea, revolta, intoleranța, dar și fragilitatea, gingășia, modestia. Poetul Petru Poiană își acceptă cu smerenie rolul de creator, dar și pe cel din propria viață aflată în mâna divinității: „eu scriu cu frică într-o carte / pentru inimile tari / Doamne întărește-mă”. ([inimi tari], p. 76) De altfel, poezia îl locuiește. Ea este modul în care poate să refuleze toată energia interioară strânsă prin frustrări, nedreptăți, dor de cei de acasă, și să o interiorizeze printre parabole metaforice, cu alte cuvinte să nu scrie ce gândește, să scrie ce simte și trăiește înăuntrul său. „să nu scriu când sunt obosit / literele astea scăpate / sunt ale nevolniciei / (…) // să nu mai simt ca pe o grea / o zdrobitoare pierdere / ceva ce nu am avut niciodată / să nu mai încerc să-mi liniștesc inima sub mână străină // (…) // să nu scriu ce gândesc / să NU SCRIU CE GÂNDESC // vorbești cu mine / cât se întărește cimentul / vorbești cu mine / vorbești cu pereții.” ([ciment], p. 60) Cimentul în acest caz nu poate fi decât timpul care trece ireversibil antrenând după el starea de absență, de lipsă a bucuriei interioare.

Fidel simbolismului, poetul Petru Poiană se va folosi și de alte cuvinte pline de expresie și înțelesuri pentru a-și tăinui trăirile, cum ar fi calul, simbol al călăuzei, curajului sau îngerului salvator. „uneori printre ruine / văd apropiindu-se un cal / și cum se întâmplă în vise / îl îmbii cu voce gâtuită / la cea mai proaspătă otavă / mâinile mele vor să mângâie / să facă bine spatelui său biciuit / să simtă sângele lui cald / însă el se smucește-n întuneric / și în zori ies cu palmele / curate lacrimă”. ([curate lacrimă], p. 66) Sau cum ar fi cel al pietrei, simbol al grijilor sau al întunericului, al lipsei de apreciere: „pregătește-te întunericul coboară / să te urce la el. uns cu mirodenia / pustiilor. Pregătește-ți tâmplele / pentru o secetă până-n creierii / inimii. pregătit pentru batjocură / pentru denigrare / pentru război.” ([pregătește-te], p. 96) Adevărul mai devreme sau mai târziu iese la iveală. Despre ce adevăr este vorba? Instanța pune în mâinile cititorului codurile sale poetice pentru ca acesta să poată penetra zidul „visului frumos” care îmbracă poveștile celor care merg să muncească în străinătate: „copil slăbănog adevărul meu și de-ai vrea / să-i îmbrățișezi trupul friabilă țesătură / desfăcându-se în aspre armuri n-ai avea ce”. ([slăbănog], p. 97)

Visul britanic al unei vieți lipsite de griji, îndestulătoare și respectabile devine alunecos. Viața afară nu este deloc roz și din poziția de emigrant nu ai considerația dorită, oricare ți-ar fi calitățile sau munca pe care o depui. „aroganța este superpower / delațiunea este superpower / stupizenia este superpower // noi avem dreptul / să-ți franjurăm nervii / tu nu ai dreptul / să ne vorbești așa / avem trei mașini de poliție / pentru fiecare reclamant / rămâi calm / dacă vrei să-ți păstrezi jobul / dacă nu vrei să-ți pierzi familia / suportă insulta / caută milă în ochii agresoarei”. ([british weather], p. 110). Deși cei care muncesc afară „sunt rotițele importante ale mașinăriei / care toacă și armonizează”, nu vor fi considerați egalii băștinașilor și vor fi marginalizați, dezavuați, finalul volumului fiind construit în această „zero toleranță”.

Remarcabilă este alegoria din poezia [românia, europa, lumea], în care instanța vede imaginea țării sale ca a unui copil visător care își dorește cam ce vede la reclame, dar pe care „mama și tata”, alias „europa și lumea”, îl exploatează transformându-l într-un aservit. „sunt un copilaș / ce-aș vrea să fiu / când voi fi mare? / visul meu este să devin / un bun sclavete / dacă se poate / unul mai important.”

„Marea absență” este un volum de o mare expresivitate și putere lirică. Nu doar forma pe care o dă versurilor, dar și modul cum poetul Petru Poiană își construiește lirica, emoția pe care o imprimă creațiilor sale, alături de sinceritatea cu care își decopertează sufletul, vor face cititorul să se întoarcă iar și iar asupra unei poezii, apoi asupra cărții. În toată această absență interioară, poezia sa reușește să umple golul pe care dezrădăcinarea îl creează. Poate aici este toată frumusețea poeticii sale din acest volum, să exiști în interiorul propriei absențe.