Cel de-al doilea volum al pentalogiei „Iartă-mă, tăcere”, semnată de scriitoarea Ela Nicolau, intitulat Între drumuri, cu un conținut de 314 pagini, apărut în 2022 la Editura DOTA, continuă călătoria epică a vieții eroinei principale (Ela) până la vârsta de 25 de ani, într-un mod ceva mai liniștit în comparație cu primul volum „Porțile închise”, unde întâmplările se succed cu repeziciune, ele fiind, de cele mai multe ori, terifiante. În acest roman, scriitoarea Ela Nicolau își arată cu adevărat originile sadoveniene, ea fiind născută pe tărâmul moldovenesc, în apropierea Iașului, zestrea ei genetică, ușor melancolică, dar curajoasă și asumată, spunându-și cuvântul.
Scriitoarea, prin personajul creat, este preocupată mai mult de a reda cu fidelitate întâmplările pe care le-a trăit și mai puțin de a judeca situațiile și oamenii din noua sa viață. După despărțirea de Mihai, soțul agresiv, plin de vicii și lipsit de educație, eroina principală aspiră la un destin mai bun și intră într-o nouă căsătorie, cu încrederea pe care firea sa altruistă i-o conferă, dar și cu îngăduința de care dă dovadă vizavi de firea dezagreabilă a oamenilor, ea ignorând semnele evidente despre caracterul și felul ambiguu de a fi al viitorului soț, Val, tânăr student la Facultatea de Inginerie din Iași, provenit de pe meleagurile Olteniei, respectiv ale Teleormanului. Între cei doi se leagă o relație convențională, lipsită de emoția îndrăgostirii, susținută în cea mai mare parte pe o prietenie, nici ea cu trăsăturile semantice cunoscute. De altfel, și căsătoria lor se va baza pe aceleași sentimente șterse, mai ales din partea lui Val. Tânăra va da dovadă de indulgență vizavi de soțul său, un bărbat plat, lipsit de inițiativă, crescut în răsfăț și puf, ca mezin al familiei, incapabil să ia anumite hotărâri, să gestioneze finanțele familiei, cheltuitor peste măsură. Dacă la început instanța se va mulțumi cu această apatie a soțului său, ea preluând toate îndatoririle și luptând pentru bunăstarea familiei lor și a fetițelor, Katia și Uya, care se vor naște curând, cu timpul, femeia va începe să își pună semne de întrebare, va reflecta la caracterul soțului său, la dualismul său sau felul alunecos de a se strecura prin viață. Înclinația romancierei spre analiză și psihanaliză este evidentă și în acest volum, la care se adaugă o notă de umor ușor sarcastic, autoarea autoironizându-se adesea.
Romanciera Ela Nicolau nu se dezminte nici de această dată. Dacă în primul volum a avut în vedere obiceiuri, tradiții, mentalități, porturi, din zona Moldovei unde a copilărit și a trăit înainte de căsătorie, de data aceasta va face descrieri despre obiceiurile din zona Olteniei, de care eroina principală este practic adoptată, cum ar fi: botezul cu anumitele lui cutume legate de nași, plocoanele uriașe duse acestora sau nunta dintre doi tineri, respectiv cununia religioasă, care implica jucatul bradului „împodobit pentru sănătate, belșug și o viață fără griji”, ruptul turtei, plimbatul prin sat al socrilor mari mâzgăliți cu tăciune sau trecerea miresei peste prag în brațele ginerelui, asta pentru ca femeia „să nu aducă ghinionul în viața lor dacă din întâmplare se împiedica”. Odată cu terminarea facultății și repartiția soțului său pe un post de inginer, în zona de unde provenea, dragul ei Iași va rămâne aproape îngropat, ea ajungând pe meleagurile natale foarte rar.
Cu aceeași fidelitate și echidistanță surprinde autoarea și societatea comunistă în care va trăi, împreună cu familia, neajunsurile unei vieți umilitoare și plină de restricții, cunoscute fiind din acea perioadă: lipsa apei calde, a luminii, a alimentelor, chiar și a celor de bază, manipularea politică, avantajele membrilor de partid și viețile îndestulătoare ale acestora. Eroina nu va judeca în niciun fel nici vremurile pe care le trăiește, nici societatea, cu atât mai puțin oamenii din viața ei sau din această societate. Singurul moment de răzvrătire îl are vizavi de momentul decembrie 1989, „acea fericită nenorocire”, cum spune autoarea și la „iluzia unei vieți pe meritul fiecăruia”, la care, după 25 de ani, nimeni nu părea că a ajuns.
Eroina principală suferă mai degrabă de sindromul „bunului samaritean”, ea neștiind să spună nu și fiind implicată în problemele altora: „Nu știu ce anume mă făcea să iau în piept nedreptățile oricui îmi ieșea în cale și nici ce mă făcea să cred că sunt așa de grozavă, încât să le îndrept pe toate. În fiecare om neajutorat, parcă mă vedeam pe mine pe vremea când nu eram atât de puternică.” Fericirea personală, pentru personajul principal, este un cuvânt necunoscut. (…) Ea a stat la îndemâna unui destin sinuos, pe care l-a acceptat fără împotrivire, găsind bucurie în fetele sale sau în tot ceea ce făcea pentru ceilalți, o iluzie care o va marca la un moment dat. „M-am născut pentru fericire. Pentru a celor dragi. Din asta am făcut un ideal și mi-am găsit o motivație”. Până la urmă, fericirea nu o aflăm în cei din jur, cât în noi înșine.
Minuțiozitatea caracteristică scrierii romancierei Ela Nicolau se relevă și în atenția cu care construiește fiecare personaj în parte, darul portretizării fiind evident. Descrierea eroilor din romanul Între drumuri atrage atenția prin imaginea lor cinematografică. Ai senzația că te afli într-un film vechi, de acum mai bine de treizeci de ani, pe care unii dintre noi chiar l-am trăit și cu eroii căruia ne-am întâlnit. Aici voi face referire și la portretul mamei eroinei, o femeie simplă, trecută prin „foc și pară” în primul volum al pentalogiei, abuzată fizic, lipsită de iubire, înglobată în muncă și în lupta pentru supraviețuire, a ei și a familiei. Mama se dovedește a fi nu doar o mamă eroină, dar și un om cu un caracter minunat. Ea va continua să își susțină fetele, pe rând, prin truda sa de la taraba din piață, de unde își câștiga existența, în funcție de necesitățile fiecăreia și de perioada din viață pe care o trecea. „Mămica a avut o meteahnă pe care am înțeles-o într-un târziu și de care m-am bucurat la momentul potrivit. Ea avea patru fete și uneori părea să nu o intereseze în mod egal soarta lor. De fapt o interesa mai mult decât ne puteam noi da seama, numai că instinctul matern o făcea să aleagă momentul în care una dintre noi avea mai multă nevoie de ajutor.”
Singurul dintre momentele când protagonista va reveni acasă, după strămutarea în „teleotenia”, va fi acela al plecării tatălui său în lumea celor veșnice, împrejurare plină de emoții, mai ales prin prisma judecății pe care și-o atribuie eroina. Cele două scrisori pe care „tătăica” i le scrie din spital înainte de moarte, ca un strigăt de dragoste sau ca un rămas bun pentru fiica sa, vor rămâne fără răspuns, Ela fiind prinsă în tăvălugul propriei vieți. Regretul tăcerii sale asemănătoare cu indiferența, vizavi de bărbatul care i-a dat viață, o va marca pentru totdeauna. „După exact două săptămâni, am primit a doua scrisoare de la el, care a fost de fapt și ultima. Erau câteva fraze incoerente, din care ultima nici măcar nu era dusă până la capăt. (…) Numai bietul de el o fi știut cât a așteptat un semn de la mine și cât de mult ar fi însemnat asta pentru el. Mie mi-a rămas restul vieții să regret nepăsarea confortabilă în spatele căreia mi-am protejat efortul.”
Prin romanul Între drumuri, scriitoarea Ela Nicolau desființează orice dubiu asupra talentului său scriitoricesc și în același timp atrage irevocabil atenția cititorului asupra poveștii sale de viață, captându-i definitiv interesul pentru următoarele provocări prin care va trece personajul principal. Citind cu atenție romanul, înțelegem că romanciera nu a fost prinsă doar „între drumurile vieții”, ci mai ales între drumurile meandrice ale sinelui, ea făcând adesea o analiză pertinentă a faptelor sale, a trăirilor și sentimentelor sale, venind în fața cititorului ca în fața unei oglinzi în care îți vezi sufletul, așa cum este, fără niciun veșmânt.
