Familia Zegreanu face parte din mediul cultural-științific clujean al ultimului secol. Iustinian Gr. Zegreanu aduce, prin volumul Patru „Z”, apărut la Editura Școala Ardeleană, vocile poetice ale celor patru scriitori ai familiei Zegreanu, toți purtând și numele Grigore. Demersul lui Iustinian continuă volumul Trei „Z”, publicat de tatăl său, în care erau prezenți primii „Zegreni”, și devine, în același timp, un gest de memorie și recunoștință față de înaintași. Ceea ce îi leagă nu este doar rudenia sau destinul profesional comun, ci aceeași chemare a poeziei.
Crescut într-o familie puternic marcată de figura paternă, coordonatorul antologiei își amintește de bunicul Aurel, judecător și om al principiilor ferme, perceput drept stâlpul moral al casei, a cărui biografie se leagă și de experiențele războiului, luptele de la Cotul Donului și Stalingrad. Personalitate sobră, dar calmă și răbdătoare, acesta a rămas pentru copilul de atunci imaginea autorității liniștite și a demnității interioare. Tatăl său, Octavian, completează acest portret familial, fiind pentru autor ghidul discret care îi încurajează apropierea de carte și de scris, corectându-i primele încercări literare și susținându-i drumul. Lor li se adaugă medicul Emil, fratele bunicului Aurel. Autorul cărții se definește ca un om al contrastelor: când rebel și nonconformist, când reflexiv și empatic, mereu în căutarea sensului vieții. „Zegrenismele” sunt legătura profundă dintre fiu, tată și bunic, dezbateri dedicate în special problemelor literare și realităților social-economice ale epocii. Bunicul apare în memoria sa drept autoritatea morală a casei, impunând respect prin seriozitate, prestanță și echilibru.
„Am dorit să scriu această carte ca o împlinire a sufletului meu, adunând într-un singur loc pe toți cei patru Zegreni care au scris poezie – o continuare absolut firească a cărții publicate de tatăl meu, Trei «Z», și în semn de respect față de înaintașii mei. Punctele care ne leagă nu sunt doar cele de sânge, de rudenie, nici măcar doctoratele pe care toți patru le avem sau faptul că pe toți ne cheamă și Grigore, ci faptul că toți am trăit cu aceeași muză – Caliope, care, în viața reală, pământeană, a purtat diferite nume: Aurelia, Marinela, Doina sau Gianina”, declară, în prefață, Iustinian Zegreanu.
Prima parte a volumului cuprinde versuri semnate de Aurel Gr. Zegreanu, construite pe metafora centrală a ființei și credinței. Aurel Gr. Zegreanu (n. 31 mai 1905, Ocna Dej, județul Cluj – d. 1 iulie 1979, Cluj-Napoca) a fost doctor în Științe Juridice și Științe de Stat, judecător, președinte al Tribunalului Cluj, procuror-șef al județului Arad, primar al orașului Dej între anii 1937-1938 și președinte al Comitetului interimar al județului Someș, și membru al Asociației Scriitorilor din Transilvania. A participat la cel de-Al Doilea Război Mondial, în grad de locotenent, apoi de căpitan, în cadrul Diviziei 20 Infanterie („Stalingrad”). A fost decorat pentru luptele de la Stalingrad și Cotul Donului cu: Medalia „Cruciada împotriva comunismului”; Ordinul „Vulturul German”, în grad de cavaler; Ordinul „Steaua României”, clasa a V-a, cu panglică de Virtute Militară. După război a lucrat ca judecător, fiind șef al Tribunalului Cluj și ulterior șef al Tribunalului Dej. Debutul literar l-a avut la vârsta de 18 ani în revista Cosânzeana din Cluj. A publicat volumele de poezii: Cruci de lemn, Editura Familia, 1939; Întoarcerea timpului risipitor, Editura Dacia, 1989; Pe cerul vârstelor, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2006. Scrie o poezie de tonalitate elegiacă, moralizatoare, sufletul poetului fiind ca un templu: „Din templul meu toți sfinții au plecat / Și n-au rămas decât pereții goi”. Pericolul pierderii idealurilor are salvarea în cuvânt și în puterea poetului în atelierul de creație: „Credința-n mine însă a rămas / Nestrămutată, ca și la-nceput”. Reconstrucția morală poetul o face păstrând rânduiala străbunilor. Strofe regulate, cu rimă împerecheată, conferă echilibru, iar limbajul clar, sobru, fără exces metaforic, accentuează gravitatea mesajului: „Din toată străduința din trecut, / Ce-am risipit în taină ceas cu ceas, / Aș vrea să-mi fac o armă și un scut”. Și spune autorul: „Am rupt din mine secvențele trăite / Și am lăsat câteva cuvinte în mâinile întinse, / Neluate în seamă de nimeni / Și din gesturi încă nedesprinse”.
La Emil Gr. Zegreanu, poezia este o meditație asupra destinului artistului și a sacrificiului creator. Emil Gr. Zegreanu (n. 1 martie 1913, Ocna Dej, județul Cluj – d. 2 aprilie 1987, București) a fost medic primar neurolog, doctor în Științe Medicale, director de spital în București, cadru didactic la Facultatea de Medicină din Cluj și membru al Uniunii Scriitorilor din România. Debutul literar l-a avut în revista Hyperion din Cluj. A publicat volumele de poezie: Către țara ochilor mei, Editura Asociației Scriitorilor din Ardeal, 1938; Murmură tăcerile, Editura pentru Literatură și Artă Publică, 1940; Nopți ardelene, Editura pentru Literatură și Artă Publică, 1942; Dar de nuntă, Editura Cartea Românească, 1946; Sonete, cu prefață de Tudor Arghezi, Editura Cartea Românească, 1946; Amfore de lut, Editura Cartea Românească, 1965; Lăsați vulturii să zboare, Editura Litera, 1970; Asemenea lucrurilor, Editura pentru Literatură, 1977. Poetul contribuie la evoluția lumii prin cuvânt, fără ca omenirea să conștientizeze jertfa sa: „M-a prins ca-n joc vârtejul omenirii / De când ea este un furnicar sub stele, / Și-atâta cât va dăinui sub ele / Ei sieși roabă și nemărginirii”. Eul liric devine un modelator al civilizației, iar tonul este grav, reflexiv. Întâlnim o confesiune lirică despre actul scrisului, cartea fiind spațiu al memoriei vieții interioare. Scrisul suspendă timpul și îl nemurește. Avem un vers meditativ, apropiat de lirica reflexivă interbelică: „În cartea mea eu mă îngrop mereu / Și-n temelia ei sunt tencuite / Atâtea frumuseți nebănuite / Ce le-am adus cândva din satul meu. / Deși-s bătrân și pana mi s-a ros / De câte-am scris și-am șters în veșnicie, / Mă simt ca-n anii de ucenicie, / Că-n fața ei sunt tot un copil sfios. / Cartea mea cu șoapte-i făurită / Din slove vii, în filigran de aur; / E darul meu, cununa mea de laur, / Citind-o, truda mea e răsplătită”.
Octavian Gr. Zegreanu are, la rândul lui, o lirică dominată de interogații existențiale, dialog cu divinitatea și meditație asupra timpului și identității. Octavian Gr. Zegreanu (n. 17 octombrie 1938, Dej, județul Cluj – d. 30 ianuarie 2004, Cluj-Napoca) a fost biolog, toxicolog, doctor în Științe, șef al Laboratorului Central din cadrul Spitalului Județean de Urgență Cluj-Napoca, membru al Uniunii Scriitorilor din România. Și-a făcut debutul literar în volumul colectiv Alfa 87 (Editura Dacia, 1987). A publicat volumele: Amfore stelare, Editura Ciprian, 1991; Iubește clipa de față, Editura Argus, 1994; Trei „Z” (volum bilingv român-maghiar), Editura Carpatica, 1996; Pe scara unui gând, Editura Gloria, 2000; Veghea unui vis, Editura Napoca Star, 2006. Discursul este confesiv, dar nu sentimental, ci sobru, interiorizat și tensionat spiritual. Tema centrală este căutarea sensului existențial, iar visul devine metaforă a vieții, gândul se înfiripă din suferință și devine cuvânt, ca o oglindă a reflecției existenței. Versul este mai modern, apropiat de lirica existențialistă: „Doamne, tălmăcește-mi visul / În care te ascunzi. / Mă copleșește frica de abisul / Hulit de-atâția muribunzi. / … / Iată, îți ofer gândul care se înfiripă / Dintr-o extrapământeană durere. / Va trebui să-mi aștepți nenăscuta clipă / Și tainica putere pe care ți-o va cere” sau „Doamne, trimite-mi un gând / Stăpân pe porțiunea mea de cer – / N-am să te întreb nicicând / De unde vin și unde pier”.
La Iustinian Gr. Zegreanu avem o confesiune lirică introspectivă, în care identitatea poetului se construiește prin raportarea la memorie și actul scrisului. Iustinian Gr. Zegreanu (n. 16 martie 1970, Cluj-Napoca) este medic primar de medicină de familie, medic specialist neurolog, doctor în Științe Medicale, asistent universitar la Universitatea de Medicină și Farmacie „Iuliu Hațieganu” din Cluj-Napoca, președintele Cenaclului Cadrelor Medicale „Iuliu Hațieganu” din Cluj-Napoca, membru în Consiliul de Conducere al Societății Medicilor Scriitori și Publiciști din România și membru al Ligii Scriitorilor din Cluj-Napoca. Debutul literar l-a avut în revista Steaua din Cluj-Napoca (1997). Scrie o poezie reflexiv-modernă despre condiția creatorului, autoexilul spiritual și salvarea prin cuvânt. Sufletul se transpune în text. Speranța din versuri introduce o notă de lumină interioară, nu neapărat o religiozitate explicită, ci o spiritualitate personală, discretă. Poetul se retrage în spațiul creației, iar cuvântul devine protecție, identitate și formă de supraviețuire, un spirit retras din zgomotul lumii, care își găsește refugiu și apărare în cuvânt: „Mi-e sufletul un manuscris ascuns / Printre anticariatele fără viață. / Odinioară, lectura lui îmi era de-ajuns / Să mă regăsesc prin ceață. / … / Mă căutați? M-am autoexilat, / Mi-am făcut scut din cuvânt”.
„De la canonul clasic la versul alb, de la idealizări formale la reprezentări simbolice ale pulsiunilor vieții, de la lirism frust la edulcorări genuine, poeziile Zegrenilor adunate în prezentul volum se constituie într-un florilegiu de imagini poetice remarcabile prin ținută artistică, semne de creație ale unor reprezentanți prestigioși ai intelectualității clujene, ce au știut să-și onoreze vocația și să mențină flacăra vie a comunicării prin cuvântul scris”, spune, în cotidianul Făclia, Adrian Țion.
Un lucru inedit în literatura română: patru poeți cu același nume, din aceeași familie, din generații diferite, împreună într-o carte, ca punte peste secole.
