Menuț Maximinian, Vorbele bătrânilor și frumusețea Luminii

Tradiţiile nescrise încă mai păstrează arhaicitatea bunicilor şi străbunicilor. S-au conservat multe dintre ritualurile din vatra satului nostru, menite să ne arate încă o dată legătura strânsă cu pământul şi divinitatea. Aşadar, se împletesc vechi tradiţii, transmise din generaţie în generaţii, obiceiuri şi credinţe eterogene, în care elementele laice coexistă cu cele religioase. Solar prin excelenţă, momentul pascal, cu biruinţa christică, dar şi a vieţii în general, asupra morţii, este în vizibil şi deplin acord cu ritmul anual al naturii şi vegetaţiei. Şi cu celelalte momente sacre şi manifestări rituale legate de sărbătorile verii şi ale solstiţiului ei, urmate de cele ale declinului luminii şi forţei de rodire. Orice schimbare din viaţa ţăranului se făcea respectând cu stricteţe cutumele locului şi timpului său, legi şi canoane nescrise care se reflectau în conştiinţa poporului, formând repere morale şi spirituale de necontestat. Există un sincretism între învăţăturile bisericeşti şi cele laice, provenite din superstiţii, uşor de repetat în obiceiurile practicate în preajma sărbătorilor religioase. Vara vine cu cea mai mare sărbătoare a creștinătății, Învierea, pentru că fără sacrificiul Mântuitorului viaţa noastră ar fi fost de mult în zadar¹.

A fost odată ca niciodată o vreme în care nu era aşezare, fie ea cetate sau cătun din creierul munţilor, în care să nu existe un sfat al bătrânilor. Ei erau înţelepţii al căror cuvânt conta foarte mult în bunul mers al lucrurilor. Prin ei, credinţa şi tradiţiile noastre au fost transmise mai departe generaţiilor următoare. Astăzi, vorba „cine nu are bătrâni să-şi cumpere” parcă nu mai valorează mare lucru. Tinerii nu mai au răbdare să asculte poveştile bătrânilor, iar sfaturile lor parcă nu mai valorează mare lucru. Asta pentru că societatea s-a schimbat, lumea în care trăim fiind plină de provocări, iar vorbele de acasă, parcă, nu mai contează.

Am mai scris că pe câmpurile satului natal, în plimbările cu bunica, întâlneam o plantă care peste albul florilor avea o roşeaţă. Era „Floarea ruşinii”, care simboliza înroşirea obrajilor omului când făcea ceva ce nu se cădea. Bunica îmi spunea că atunci când pata roşie va dispărea de pe floare, oamenii nu vor mai avea ruşine. An de an, în popasurile mele pe pământul de acasă, am observat că roşul era din ce în ce mai puţin pe floare, până azi, când, parcă, fiindu-i lui ruşine de societatea noastră, aproape că s-a retras cu totul, încât a rămas doar o mică pată. Ruşinea dispare încet-încet din lume. Azi, dacă cineva ne spune că ar trebui să ne fie ruşine, o luăm ca pe o ofensă. Vorba de acasă a părinţilor: „Să nu ne faci de ruşine”, spunea totul la plecarea copilului în lume. Adică, să fii om între oameni, să-ţi duci cu demnitate numele, să nu faci rău nimănui şi viaţa să-ţi fie cu respect pentru valorile morale. Pe Valea Bârgăului exista salutul: „Vadă-te Dumnezeu cum mă vezi”. Vorbe precum „să laşi loc de bună ziua” sau „să nu uiţi să te rogi la Dumnezeu” trec pe lângă urechile unora dintre noi. În satele din Ţara Năsăudului le spunem bunicilor noştri tânul şi tâna, de la bătrânul şi bătrâna, ca formă de respect, pentru noi fiind icoanele vii ale păstrării a tot ceea ce are mai frumos acest popor.

Îmi amintesc cum, în vreme de pandemie, când în miezul zilei clopotele din întreaga ţară băteau a jale, o bătrână de pe Valea Someşului şi-a lăsat sapa în brazdă, s-a pus în genunchi şi a început să se roage. Pentru ai ei copii plecaţi departe, în străinătate, pentru sat, pentru ţară şi pentru neam, aşa cum fac şi preoţii noştri în altare. Această imagine a bătrânilor cu faţa arsă de soare şi cu mâinile bătătorite de la truda câmpului este cea care reprezintă oamenii satelor care, de-a lungul timpului, şi-au apărat pământul şi credinţa cu preţul vieţii.

Să ne amintim doar de Moş Atanasie Todoran care, la o vârstă venerabilă, a avut curajul de a înfrunta moartea pentru a-şi apăra pământul. Despre Sfântul trecut în Calendarul Ortodox s-a creat una dintre cele mai frumoase balade. (Un bătrân o-ncălecat, / Moş Tănase Todoran, / Nenfricatul bichigean / În vârstă de ani o sută / Şi-aceea de mult trecută; / Iese-n faţa lor călare / Şi rosteşte-o cuvântare: / Steagu-aiesta-i mincinos / Slobozâţi puştile jos / … / În mormânt de m-or băga / Nu mă las de legea mea / Asta-i legea lui Hristos, / Slobozâţi puştile jos. / ... / De la-nalta-mpărăţie / O venit o comnişâie, / Şi pe mulţi îi judecară / Fiecare cum să piară. / Numa moşu Todoran, / Nenfricatul Bichigean, / El s-o sfârşit tras pe roată, / Plâns şi azi de lumea toată).

Nesupunerea şi hotărârea de a nu-şi lepăda credinţa i-a cauzat moartea. Tănase Todoran a fost contemporan, conjudeţean şi împreună luptător pentru ortodoxie cu Sfântul Pahomie. Biografia acestuia este pilduitoare. Fecior de ţăran liber din Bichigiu, înrudit cu familia preoţilor Coşbuc din Hordou, strămoşii poetului George Coşbuc, Tănase Todoran a fost ridicat la cinul de răzeş domnesc de către domnitorul Racoviţă pe la anul 1717. Tănase Todoran este „un ţăran de cremene, cum n-a fost altul să-i semene” (Aron Cotruş), eroul de la Salva fiind un militar ce ştia ce înseamnă nesupunerea, iar în 10 mai 1763 a apărut călare pe un cal alb, la vârsta de 104 ani, și i-a îndemnat pe cei prezenţi să nu se mai supună împărătesei care i-a minţit, care nu şi-a ţinut promisiunile faţă de români şi a poruncit în faţa a nouă companii: „Jos armele!”.

Volumul Cuvintele bătrânilor, apărut la Editura Renaşterea, traducere din părintele Dionysios Tatsis de către Mitropolitul Andrei, aduce în faţa noastră multe cuvinte de învăţătură demne de luat în seamă mai ales în Postul Mare, întru aşteptarea Învierii.  Ideea de a prezenta această carte şi românilor a venit în urma unei călătorii pe care ierarhul nostru a avut-o în Sfântul Munte Athos. În toate întâlnirile pe care Mitropolitul le are în parohiile transilvane aduce şi acest volum plin de cuvinte înţelepte ale părinţilor „plini de duh, numiţi Avva şi Maicile duhovniceşti Amma. Avva înseamnă «Părinte». Avva este îndrumătorul duhovnicesc purtător de Dumnezeu, numit aşa printr-o formulă plină de gingăşie” (p. 9).

Nu mai puţin de 18 capitole vorbesc despre teme precum dragostea, rugăciunea, mintea, gândurile, lupta duhovnicească, ispitele, păcatul – pocăinţa – spovedania, sfânta împărtăşanie, credinţa – smerenia – milostenia, preotul şi misiunea, căsătoria şi educarea copiilor.

Selectăm, iată, despre viaţa cu Hristos câteva din cuvintele înţelepte spuse de bătrânii Porfirie („Viaţa fără Hristos nu este viaţă. Dacă nu-L vezi pe Hristos în toate faptele şi gândurile tale, tu trăieşti fără Hristos”), Amfilohie („Adesea Hristos vine şi bate la poarta ta. Tu-L faci să se aşeze în anticamera sufletului tău şi, absorbit de ocupaţiile tale, uiţi de Dumnezeiescul vizitator. El aşteaptă ca tu să trândăveşti, aşteaptă… şi apoi, dacă tu întârzii prea mult, El se ridică şi pleacă. Uneori însă, eşti atât de ocupat că-i răspunzi de la fereastră: n-ai nici atâta timp încât să-i deschizi uşa!”), Epifanie („Lecţiile pe care ţi le dă Dumnezeu sunt total diferite de cele pe care ţi le dau oamenii. Pentru noi, doi şi cu doi fac patru. Dar pentru Dumnezeu, doi şi cu doi pot face cinci sau şase sau nu importă ce alt număr!”) (p. 14).

Şi pentru bătrânii noştri, Hristos este totul, amintindu-mi de povestea în care, pentru prima dată în istoria Bisericii, porţile acesteia au fost închise, atunci când un virus cu chip necunoscut a pus stăpânire peste omenire. Nu este uşor să-i spui unei bunici de la ţară să nu mai vină la biserică, pentru că toată viaţa ei a fost însoţită de rugăciunea ce o rostea duminică de duminică, în timpul Sfintei Liturghii în faţa altarului. Cu toate acestea, oamenii au înţeles până la urmă situaţia gravă în care ne aflăm şi fiecare s-a rugat către Cel de Sus aşa cum a putut, la icoana din casa lui.

Dragostea trebuie să fie atotcuprinzătoare şi acest lucru o ştiu cel mai bine bătrânii noştri. De altfel, şi cărţile sfinte ne spun să îi iubim pe cei din jurul nostru: „Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”.  Bătrânul Ieronim afirmă: „Vrei să iubeşti oamenii? Iubeşte-L pe Hristos şi vei vedea cât îi vei iubi pe oameni, chiar dacă nu vrei. Dragostea care vine din dragostea lui Hristos este dragoste puternică şi veritabilă. Iubeşte-L pe Hristos!” (p. 18).

Rugăciunea are mai multe etape până ajungi la o rugăciune deplină a inimii curate, însă Bătrânul Iacob ne încurajează: „Nicio rugăciune nu-i pierdută, copiii mei! În ce mă priveşte, rugăciunea mă ţine de ani de zile”, iar Bătrânul Iosif spune: „Începutul drumului spre rugăciunea curată este lupta împotriva patimilor” (p. 19).

De la acest subiect al rugăciunii şi al prezenţei ei în viaţa noastră am pornit în alcătuirea volumului Ultimul înger, în care bunicuța, care împreuna mâinile copilului învăţându-l Îngeraşul, va deveni, peste timp, la rândul ei, înger păzitor în cer („O cruce creşte din pământ drept spre Înaltul Cerului / Ca o mănăstire zveltă dintr-un lemn / Pe măsură ce buna Ana o desenează în faţa icoanei / Împreunând trei degete şi spunându-mi / Sunt Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt / Să îţi spui «Îngeraşul» aşa cum te-am învăţat / Chiar dacă acum eşti om mare / Să nu mergi din casă până nu îţi faci Sfânta Cruce / Îi semnul biruinţei / Când eu nu oi mai fi / Crucea te va ajuta să treci prin foc şi apă / Să îţi pleci genunchii în faţa icoanei Maicii Domnului / Îi în casa noastră de mult / A adus-o mama mea bătrână de la Nicula / Eu ţi-o las ţie să te ocrotească / Să nu uiţi că Domnul ne dă toate / Stă scris în Cartea Sfântă / Şi bune şi rele sunt în dreptul omului”).

Ştiau bine bătrânii noştri că „nu te poţi mântui singur”, după cum spune şi Bătrânul Porfirie. Apoi, mintea care ar trebui să fie curată şi gândurile care ar trebui să fie, la rândul lor, îndreptate spre lucrurile bune, sunt subiecte despre care sfinţii noştri au vorbit în cărţile sfinte, ei înşişi trecând prin multe ispite.

Bătrânul Ieronim spunea mereu: „Fiţi atenţi la mintea voastră. Nu o împovăraţi cu tristeţe şi cu probleme inutile. Când apa este curată şi liniştită, tu vezi până-n adâncime şi poţi observa chiar şi o pietricică. La fel este şi cu mintea” (p. 29). Paza minţii este drumul spre rugăciune căci, aşa cum spunea Bătrânul Iosif, „Mintea hrăneşte sufletul. Tot ce ea aude sau vede, bun ori rău, face să coboare în inimă, care este centrul puterilor spirituale şi fizice ale omului” (p. 30). Dar, în zilele noastre, cine mai respectă ceea ce spunea Bătrânul Amfilohie: „Îndulceşte-ţi sufletul cu gânduri de mângâiere şi de speranţă, înflăcărează-ţi cuvintele cu ardoarea dragostei faţă de Mirele tău şi adu-ţi aminte de suferinţele pe care El le-a îndurat pentru tine. Astfel, tu vei rămâne ferm, dăruit lui Hristos şi smerit” (p. 31).

Oare ce ar spune astăzi Bătrânul Ioil care ne atrăgea atenţia că „trebuie să alegem bine cărţile pe care le citim, căci timpul este preţios şi nu trebuie irosit citind cărţi plate şi superficiale. O carte care nu merită să fie citită de două sau trei ori, nu trebuie citită nici o singură dată!” (p. 47). Mi-am adus aminte de un dialog purtat cu Irina Petraş: „Nu citesc până la capăt și nu pierd timp să scriu despre cărțile proaste, le las să moară singure”. Tot preşedinta Uniunii Scriitorilor, Filiala Cluj, spune despre mediul virtual: „Să postezi un text pe rețelele de socializare e ca și cum ți-ai lansa pagina scrisă într-o sticlă aruncată în ocean”. Astăzi, când prea puţini mai citim, când tentaţiile vin de pe platformele online, nu ne mai ghidăm după ceea ce spunea Bătrânul Amfilohie: „În ceasul ispitei, noi trebuie să dăm dovadă de răbdare şi să ne rugăm. Ispititorul este mare expert: are munţi întregi de mijloace!” (p. 50).

Despre fericirea raiului am învăţat din poveştile de acasă, de pe Valea Ţibleşului, de la bătrânii mei care se aflau în asentimentul călugărului Gavriil din Muntele Athos, care zicea: „Simplitatea deplină împreunată cu frica de Dumnezeu îl conduc pe om la starea fericită în care trăiau Adam şi Eva în Rai, înainte de cădere” (p. 53). Apoi, Împărtăşania, în a cărei importanţă unii nu cred pe deplin, este atât de bine explicată de Bătrânul Amfilohie: „Când omul se împărtăşeşte, primeşte forţă, este iluminat, contemplă orizonturi largi, simte bucurie, în funcţie de dispoziţia sa interioară şi de înflăcărarea sa” (p. 59). Nu întâmplător, după un post aspru în care fiecare îşi curăţa nu doar sufletul ci şi casa, ţăranii noştri, spovedindu-se şi împărtăşindu-se cu Trupul Mântuitorului şi zugrăvindu-şi casele în albastrul cerului, erau gata să primească Lumina Învierii şi pe Hristos, Cel care spune, an de an: „Bucuraţi-vă”!

Credinţa, smerenia, milostenia sunt parte din viaţa creştinului, iar bătrânii noştri ştiu acest lucru. Vezi pomenile care se dau pentru sufletul morţilor. Sâmbăta dinaintea Floriilor este dedicată morţilor şi femeile fac plăcinte de post cu varză sau cu prune, pe care le dau de pomană. În Ardeal, pe alocuri, prima masă de Paşti se ia în cimitir – pască şi ouă roşii – alături de morţi, pentru ca şi aceştia să primească Lumină, iar noi, cei vii, să nu uităm trecutul.

„Adevărata fericire nu constă din demnităţi, nici din odihna trupului. Adevărata fericire este virtutea. Cei ce luptă pentru a dobândi virtuţile şi pun în practică poruncile lui Dumnezeu sunt cu adevărat fericiţi” (p. 61), spune Bătrânul din Paros. Dar cât de greu este să ajungem la virtutea pe care o au bunicii noştri. În această viaţă, care este doar o punte spre veşnicie, trecem prin multe stări şi încercări, însă, aşa cum declară Bătrânul Amfilohie, trebuie să cultivi din toată inima rugăciunea, răbdarea şi liniştea.

Sărbătoarea Paştelui, cu sărbătorile din jurul ei – Floriile, Săptămâna Patimilor, Săptămâna Luminată – este calea spre Înviere, iar mai apoi spre înălţarea sufletului şi a coborârii Sfântului Duh peste noi, la fel cum se întâmplă la Înălţarea Domnului şi la Rusalii.

Acum, când modernismul dă năvală peste om, peste credinţa lui, globalizându-l, este momentul să ne reamintim de ceea ce suntem pe acest pământ, de faptul că avem o moştenire pe care trebuie s-o ducem mai departe şi, precum bunicii noştri se aşezau la masa ritualică de Paşti, aşa să facem şi noi. Lumina de biruinţă a Învierii lui Iisus ne va ajuta să transformăm sărbătoarea într-una a sufletului. George Coşbuc surprinde atât de frumos satul nostru: „Şi cât e de frumos în sat! / Creştinii vin tăcuţi din vale / Şi doi de se-ntâlnesc în cale / Îşi zic: Hristos a înviat! / Şi râde-atâta sărbătoare / Din chipul lor cel ars de soare”.

Note:

¹ Menuţ Maximinian, Frontiere etnologice, Ed. Charmides, 2022, p. 42.

² Culeasă de Valeria Peter Predescu.

³ Menuţ Maximinian, Frontiere Etnologice, Ed. Charmides, 2022, p. 63.

⁴ Matei 22:39. 1.

⁵ Menuț Maximinian, Ultimul înger, Ed. Neuma, 2023, p. 7.

⁶ Irina Petraş în dialog cu Menuţ Maximinian, Radio Someş, 2021.

⁷ Menuţ Maximinian, Poveştile Paştelui, Ed. Lumea Credinţei, 2021, p. 43.