S-au marcat 245 de ani de la nașterea lui Barbu Lăutaru (Vasile Barbu) mai mult în tăcere, deși muzica lui a însoțit pe român la bine și la rău, la bucurie și necaz, la speranță și deznădejde, rămânând prin cântecele lui în arhiva de aur.
De-a lungul vremii, oamenii au cântat acasă, alături de cei dragi, la marile sărbători, la munca de pe hotar, și-au stâmpărat dorurile și durerile. Apoi, la evenimentele comunității, nunți, botezuri și alte cumetrii, lăutarii erau cei care aduceau voia bună. Reușita unei sindrofii ținea și de cât de buni erau muzicanții. Azi, când muzicile se amestecă, frumusețea ritmurilor lăutărești este amenințată de invaziile de prost gust.
Aveau studii lăutarii? Se cânta după note? Nici vorbă! Marii lăutari de la mijlocul secolului al XIX-lea nu au văzut și nu au știut vreo notă muzicală, totul făcându-se după o anumită știință a lor, după propriul sistem. Nicolae Picu, George N. Ochialbi, Grigore Vindireu, Costache Ciolac, Grigoraș Dinicu și, firește, celebrul Barbu Lăutaru cântau cu sufletul cântece precum „Doina lui Bujor”, „După măritiș”, „Bărbatul urât”, „Amoraș”. Se auzea: „Of, of, of! Vai și amar, / E de bietul lăutar. / N-are casă, n-are masă, / Duce-o viață păcătoasă. / Boierușii să-mi trăiască, / Pe lăutar să-l cinstească!”. Firește, atunci, în cobză se aruncau bani de aur „grei și zemțuiți”. S-au schimbat timpurile, la fel și lumea lăutarilor. Au apărut în tarafuri acordeoane, trompete, mai nou, saxofoane, iar orga ține hangul cu țambalul.
Un scriitor de mare importanță, Vasile Alecsandri, reușește să nemurească un lăutar de la sfârșitul secolului al XVIII-lea printr-o poezie ce apoi a fost pusă pe muzică, orchestrată în diferite variante și cântată în toată țara. Datorită acestui cântec, Barbu Lăutaru a străbătut secolele: „Eu sunt Barbu Lăutarul, / Starostele și cobzarul, / Ce-am cântat pe la domnii / Și la mândre cununii. // Of, of, of mi-aduc aminte / Of, of, of că mai-nainte, / Niciun chef nu se făcea / Fără astă cobz-a mea. // Dar acu amar mi-e mie / De când lumea-i pe nemție / Nu mai am în lume glas / Și pe uliți am rămas. / Nu mai am în lume glas / Și pe uliți am rămas. // Dar să știți c-am fost odată / Vocea lumii desfătată / Și-nchinați câte un pahar / Pentru-un Barbu lăutar. / Și-nchinați câte un pahar / Pentru-un Barbu lăutar”. Vasile Alecsandri l-a imortalizat într-o piesă de teatru, Matei Millo i-a dus mai departe chipul și cântecele, interpretând rolul „Barbu Lăutaru” pe scena Teatrului Național din Iași.
Dar Barbu Lăutaru nu este doar o poveste, o legendă a lăutarilor. Într-adevăr, Barbu Lăutaru este un pseudonim, așa cum mulți artiști au avut de-a lungul timpului (Ioana Radu – Eugenia Braia, Nelu Ploieșteanu – Ion Dumitrache, Maria Ciobanu – Maria Curea, Cornelia Catanga – Cornelia Miroiu, Sofia Vicoveanca – Sofia Fusa). Pe numele său adevărat Vasile Barbu, el s-a născut în 1780, în Mereni, raionul Anenii Noi, în Moldova de peste Prut, și a trecut pragul veșniciei în 1858, la Iași. A fost urmaș al unei vechi familii de lăutari, fiind supranumit staroste al lăutarilor din Moldova timp de 40 de ani. De la tatăl său a moștenit o comoară prețioasă de cântece care desfătau societatea ieșeană, în special baladele ce istoriseau faptele pline de vitejie ale moldovenilor. Barbu Lăutaru a îmbinat elementele de muzică populară românească cu elemente ale stranei, ale muzicii orientale, ale muzicii occidentale și ale romanței rusești.
Din repertoriul lui făceau parte cântece precum: „Sub poale de codru verde”, „Într-o zi de dimineață”, „Cât mi-e de urât când sunt fără tine”, „Am lăsat lumea și slava”, „Zori de ziuă se revarsă”, „Moarte, moarte ce nu vii”, „Tu-mi ziceai odată”, „În zorii zilei”, „Ziua, ceasul despărțirii”, „Nu mă pedepsi, stăpână”, „Eu de-aseară bat la poartă”, „Arză-ți rochița pe tine”, „De te-ar prinde neica-n crâng” ș.a.
Se spune că Barbu Lăutaru s-a născut ca rob pe moșia boierului Drăgulici din mahalaua Frecăului Iașilor. Era fiul Glafirei Stan și al violonistului Ioan „Scripcariul” Stan. Dintr-o familie greu încercată, cu mulți frați, tânărul Vasile a căutat o viață mai bună, găsind-o în Biserică; acolo a învățat să cânte și altceva decât melodii de lume. S-a pregătit în Școala de muzică bisericească din capitala Moldovei. După absolvire, acesta a fost numit cântăreț bisericesc la Biserica Sfântul Ioan Gură de Aur. Singura posibilitate de eliberare a lui din robie era răscumpărarea bănească. Și, cum îndeletnicirea sa nu îi putea oferi acest lucru, a căutat mijloacele financiare în „meșteșugul” pe care l-a învățat de la tatăl său – lăutăria. Căsătorit de tânăr, Barbu Lăutaru și-a întemeiat o gospodărie îngrijită, chibzuită, chiar înfloritoare, aceasta fiindcă scripcarii din Iași nu erau puțini, iar fiecare trebuia să plătească bir starostelui. Documentele vremii vorbesc că, pe lângă familie, Barbu avea și „un ucenic al Logofătului Ghica”, probabil într-adins trimis să învețe meșteșugul, dar și să deretice prin curtea conducătorului breslei. Alegerea lui Barbu Lăutaru ca staroste al lăutarilor ieșeni a atras după sine și obișnuitele privilegii, de existența acelui argat. Barbu Lăutaru a avut trei copii, toți lăutari: Gheorghe Scripcariul, Ioan Scripcariul și Vasile Scripcariul.
A colindat cu taraful său toată țara, astfel încât, în anul 1808, a strâns din cântat suma de bani prin care și-a dezrobit întreaga familie. Era țigan liber și celebru, nicio nuntă sau petrecere boierească cu ștaif neputându-se organiza fără să fie chemat și Barbu Lăutaru. Devenise un fel de vedetă a epocii sale. La Iași, dar și la București, avea trecere la curtea domnească, mai ales pentru faptul că domnii fanarioți erau atrași de sunetele sale orientale. În Moldova, domnitorul Grigorie Ghica i-a dat ca ucenic chiar pe un membru al familiei sale. Apoi, în anul 1814, boierii Dumitru Plaghino și Costache Pantazoglu, trimiși de Scărlat Calimah-Vodă la Chișinău, au fost însoțiți de taraful lui Barbu Stan. Acolo, acesta a fost auzit de înalta societate rusească.
Și unul dintre cele mai uimitoare și fascinante lucruri: a fost admirat de Franz Liszt, marele compozitor maghiar și unul dintre cei mai renumiți pianiști ai tuturor timpurilor, care a exclamat: „Dumnezeu te-a făcut mai mare decât mine” („La Vie Parisienne”, 1874). Se întâmpla la trecerea acestuia prin Moldova, în iarna anului 1847, la Iași. Barbu Lăutaru a reprodus o improvizație de-a lui Franz Liszt la o primă audiție, când compozitorul maghiar a făcut un popas la conacul vistiernicului Alecu Balș.
Teodor Burada, în articolul „Cronica muzicală a orașului Iași”, publicat în revista „Convorbiri Literare” (1 martie 1888), consemna despre lăutarii noștri: „toți purtau anterie mari strânse la piept, legate cu brâe, cu căciuli de piele de miel și opinci. Pletele lor lungi și groase le cădeau pe umere; căpetenia lor Barbu era bătrân, barba sa căruntă împletită în două cădea până la piept și sub căciula ce acoperea fruntea sa se vedeau strălucind ochii săi plini de inteligență și când intrară în casă, toți puseră mâna la piept și se închinară până la pământ”. La această întâlnire a luat parte și poetul Vasile Alecsandri. Instrumentele lăutarilor din taraful lui Barbu Lăutaru erau o violină, un nai, o cobză și un instrument ce semăna cu o mandolină. Bătrânul lăutar i-a pus pe ucenicii săi să cânte un marș național, ce i-a făcut pe toți boierii aflați în sală să arunce cu galbeni în paharul său. Barbu Lăutaru a continuat cu mai multe cântece țigănești, timp în care Liszt îl asculta cu foarte mare atenție. „Liszt asculta mereu, rezemat pe un scaun de stejar, mânca cu ochii pe lăutari. Și uneori nervii lui simțeau sguduituri care se oglindeau pe fața sa cea iscusită. Când ultimul acord se auzi, el își apucă mâinile și pieptul său apăsat avu un suspin de ușurare. – Ah! cât e de frumos! – zise el. Toți boerii bătură din palme, Liszt luă din buzunarul său un pumn de galbeni și turnându-i în paharul lăutarului îi zise: – Să bem amândoi, lăutarule! Amândoi ciocniră paharele. Liszt era atât de impresionat încât tremura când deșerta pe al său. În fundul sălii, boerii deprinși cu aceste curioase melodii vorbeau între dânșii, punând după fiecare bucată câțiva galbeni în paharul minunatului lăutar. După câteva momente Liszt se sculă și îndreptându-se către lăutar, îi zise: – Barbule, m-ai făcut să cunosc musica ta; am să te fac să cunoști pe a mea. Bătrânul lăutar, drept răspuns, puse mâinile la piept și se înclină până la pământ. Liszt se puse la clavir în mijlocul unei tăceri ce se făcu deodată. Lăutarul, cu scripca în mână, asculta cu luare aminte, fără a pierde din vedere pe tainicul musicant”, a mai scris Teodor Burada. Franz Liszt a cântat un marș unguresc. În timp ce boierii se uitau cu nepricepere la el, Barbu Lăutaru urmărea cu atenție fiecare notă. După ce pianistul austriac și-a terminat reprezentația, lăutarul ieșean i-a oferit un pahar de șampanie și i-a cerut să-i permită să cânte și el aceeași melodie. Liszt i-a permis lui Barbu Lăutaru să cânte același cântec, deși l-a privit cu neîncredere. „Lăutarul se întoarse către taraful său și după ce puse scripca la gât începu a cânta marșul unguresc. Nimic nu fu uitat, nici trilurile, nici arpegiile, nici variațiunile cu notele repețite, nici acele adorabile treceri din semiton în semiton, care-i sunt atât de obișnuite pentru a reveni la întâiul său motiv. Barbu Lăutaru cânta cu amănunțime pe scripca sa toată improvisațiunea pianistului, ce asculta înspăimântat opera ce cu un moment mai înainte o cântase pe clavir pentru întâia dată și pe care poate o și uitase. Taraful său îl urma cu precisiune, observând nuanțele și uitându-se drept la Barbu carele mergea cu cântecul înainte, străpungând inima lui Liszt. Când se sfârși cântecul, Liszt se sculă deodată și mergând drept la bătrânul Barbu, îl sărută călduros, apoi luând după vechiul obicei paharul cu șampanie, îl întinse, zicându-i: – Bea, Barbule Lăutar, stăpânul meu, bea, căci Dumnezeu te-a făcut artist!”, a mai menționat Teodor Burada. În urma acestei întâlniri, Franz Liszt a creat pentru el „Rapsodia română pentru pian”, după ce l-a ascultat interpretând „cântece de beție”.
Barbu Lăutaru a cântat la mai multe instrumente muzicale. Documentele starostiei ni-l prezintă „scripcariu”. În portretul reprodus de Adrian Pascu, lăutarul cântă la cobză. În schița după natură făcută de Carol Popp de Szathmary, Barbu Lăutaru este surprins de pictor cu naiul la gură. Desigur că pe toate le-a mânuit cu aceeași ușurință și măiestrie, deși neîntrecut era și în piesele vocale. Virtuozitatea lui proverbială s-a vădit în special în jocurile populare. Felul cum zicea Barbu Lăutaru sârbele, bătutele și horele, niciun lăutar din vremea lui nu a putut să-l egaleze.
Despre cele trei instrumente – vioară, nai, cobză –, Mihail Gr. Poslușnicu scria în a sa „Istorie a muzicii la români”: „Vioara mai era numită și lăută”. Într-un articol din 1898, apărut în revista „Albina”, „Lăutarii și instrumentele musicale”, C.S. Bilciurescu, citat de Mihail Gr. Poslușnicu, nota că „vioara ar fi de origină orientală, introdusă în Europa în epoca cruciaților și că lăutarii țigani numesc coardele vioarei: Rast (coarda Sol), Reva (Ne), Seba sau Saba (La)”. „Naiul, numit muscal sau mascal, flautul lui Pan sau Syrinx. Romanii, după Virgiliu, l-au numit Fistula, iar după Plinius Syrinx, e cea mai primitivă orgă, compusă din o serie de trestii, de lungimi gradate și astupate, la un capăt, cu ceară și pe care păstorii antichității o utilizau suflând separat în fiecare tub. […] Românii îl au de mult în uz. […] Istoricul Carra spune că, la 1781, instrumentele musicale ale țiganilor-lăutari erau vioara, cobza și un fluer cu opt găuri – naiul în care se sufla plimbându-l în sus și în jos sub buze. […] Lăutarii români erau foarte îndemânatici la utilizarea naiului și faima lor era cunoscută și peste hotare”. „Cobza, din persanul Kopuz, un fel de chitară, inventată de filosoful persan Maniheus (Mani). La început era făcută din coaja broaștei țestoase. În Europa a fost adusă de mauri”.
La București și-a trăit a doua parte a vieții, unde s-a împrietenit cu starețul mănăstirii Sărindar de București, Iosif Naniescu. Într-una dintre scrisorile sfântului mitropolit ni se dezvăluie o relație foarte caldă. Iosif Naniescu îi scrie lui Barbu următoarele: „Îți aduci aminte, cum în Duminica luminată, în prag de seară, îmi cântai «Nu mă pedepsi, stăpâne»? Nu am uitat acele frumoase vremi”. Anii au trecut, starețul Iosif a fost numit mitropolit la Iași, iar Barbu a rămas la București. În ultimii ani, bătrân și bolnav, acesta se afla în mare mizerie. Vestea stării sale a ajuns până la Iași, la vechiul său prieten. De aceea, mitropolitul Iosif a trimis pe arhidiaconul său, părintele Varlaam, care l-a adus pe Barbu Lăutaru și l-a așezat, mai întâi, în casele de la Biserica Sfântul Lazăr. Aici i s-au asigurat toate cele necesare. Însă, o altă biserică îl chema. Una ce i-a mângâiat, cândva, tinerețea. De la Biserica Sfântului Ioan Gură de Aur – Zlataust a plecat, tot aici s-a întors. Și aici a rămas pentru vecie, până la marea întâlnire cu Hristos Dumnezeu.
În „Amintiri despre Eminescu”, istoricul Teodor V. Stefanelli spune că poetul mergea adesea la petrecerile organizate de societatea academică „România Jună”, ținute prin birturi și restaurante. „Melodiile măiestrite din opere nu-i plăceau; el le numea țârlâituri. Cântecele populare îl încântau și pe acestea le cântă el cu mare plăcere. Când se hotăra să cânte, atunci cu bună seamă aceste cântece nu lipseau din repertoriul său, iar în cele mai multe cazuri numai pe acestea le cânta. Întâiul cântec era: «Eu sunt Barbu Lăutarul, / Starostele și cobzarul / Ce-am cântat pe la Domnii / Și la mândre cununii…»”.
Prin muzica lui și felul de a fi, Barbu Lăutaru a fost unul dintre acei mari cântăreți care au contribuit la formarea și îmbogățirea muzicii lăutărești. A purtat sunetul cobzei lui nu doar în țările românești, ci și spre alte spații culturale.
