Multe au fost interpretările date operei scriitorului Valeriu Anania, dar și cuvintelor de învățătură ale Mitropolitului Bartolomeu, cel care a fost un intelectual de forță al culturii și spiritualității noastre. Vor urma, cu siguranță, și alte rânduri așezate în cărți și reviste despre cel care a fost unul dintre scriitorii importanți ai țării care a ales să îmbrace haina călugăriei și să vorbească mulțimilor de creștini ca predicator carismatic de la amvonul de Mitropolit.
Parcurgând cele 18 Pastorale dedicate Nașterii Domnului ce s-au auzit în bisericile din Transilvania, ca iubitor de tradiții, am observat cum cultura populară, în general, și lirica, în special, sunt prezente în aceste predici pe care Mitropolitul le transmite spre întregul popor prin glasul preoților la cele două mari praznice în Biserica străbună. Părintele Bogdan Ivanov, cel care a fost mereu alături de Mitropolitul Bartolomeu, a aranjat aceste scrisori pastorale, dându-le titluri metaforice și propunându-le apoi spre publicare într-un volum apărut la Editura Polirom. Sub genericul „De la Bethleemul nașterii la Ierusalimul Învierii” ne întâlnim cu cele 39 de Pastorale de Crăciun și de Paști, observând, dincolo de genul omiletic specific, și un mesaj mai aparte, uneori nonconformist, ieșind din canoanele bisericii, dar cu atât mai mult pătrunzător în sufletele credincioșilor pentru a le fi „de toată trebuința”. Adresându-se mereu la început de pastorală cu apelativul „Iubiții mei”, Mitropolitul creează punți între suflete. Avem în aceste pastorale o „splendidă logică a construcției”, după cum numește în prefață pr. prof. Vasile Gordon.
Dincolo de structurile sobre pe care Mitropolitul le avea atât în mesaje, cât și în purtarea de zi cu zi, întâlnim însă și căldura cuvintelor, fiind părintele care uneori ne apostrofa, iar mai apoi ne ierta. Nu au pătruns în pastoralele lui acele „retorici ieftine, floricele și dulcegării” (Vasile Gordon), însă, specialist fiind, pastoralele prezintă și pasaje literare, filozofice, de artă sau de istorie. Nu lipsesc metaforele, epitetele, neologismele, toate așezate sub semnul mesajului clar, limpede, dar, totuși, păstrând o ținută academică.
Lirica populară este cel mai bine surprinsă în pastoralele dedicate Nașterii Domnului, unde, an de an, Mitropolitul aduce în fața credincioșilor colindul străbun. Și parcă, citindu-i pastoralele, ne amintim de poveștile bunicilor noștri despre facerea lumii, despre modul în care Dumnezeu a venit pe acest pământ, care L-a primit purtându-se ca o ființă vie în fața Mântuitorului: „Peștera nu e o construcție făcută de mână, ea face parte din plămada însăși a pământului. Prin faptul însă că-l adăpostește pe Dumnezeu, ea devine cer” (Pastorală la Praznicul Nașterii Domnului, 1993).
De fiecare dată mesajul de final este unul pătrunzător, Mitropolitul îndemnându-ne să reflectăm și asupra sufletului nostru și în același timp să primim cu bucurie pe Mântuitor în casele noastre, așa cum fac din moși-strămoși oamenii din vatra satului, cei care nu-și închid ușa în noaptea Crăciunului, așteptând colindători la ferestre în timp ce butucul, ce întruchipează timpul, arde în sobă. „În această stare de veghe sufletească vă doresc din toată inima să petreceți Sfintele Sărbători în pace, sănătate, belșug de lumină și spor de bucurii duhovnicești. La mulți ani” (Pastorală la Praznicul Nașterii Domnului, 1994). La mine în sat se spunea de fiecare dată când ajungeai la ușa gazdei „Slobod îi la colindat?”, iar răspunsul era „Slobod, slobod”. Nici nu aveai cum să concepi un refuz, colindul îl aducea în casa ta pe Dumnezeu. Colindătorii sunt cei care aduc cu ei Steaua luminoasă a Nașterii, fiind o întruchipare a păstorilor de altădată care anunțau marele eveniment al lumii și cu toții știm că „Nu aduc niciun rău / Ci aduc pe Dumnezeu”. Până la urmă, ei sunt purtători de Hristos și nu este voie să le oprim glasurile pentru că ele cântă în rezonanță cu îngerii. Și spune Mitropolitul Bartolomeu: „Colindele nu sunt altceva decât rostirea populară a unor lecturi biblice care s-au întâlnit cu harurile poetice și muzicale ale unor făurari de frumusețe. Departe de a fi niște simple versete, ele sunt opere profund originale, dar originalitatea lor are grijă să se țină cât mai aproape de izvorul care a inspirat-o, adică de credința cea adevărată” (Pastorală la Praznicul Nașterii Domnului, 1995).
Mesajele biblice sunt prezentate cu mijloacele harului poetic, Mitropolitul Bartolomeu vorbind despre Fecioara Maria întruchipată printr-o scară de argint, „pe care S-a pogorât Dumnezeu”, iar colindătorii sunt „alaiul împărătesc prin care Domnul intră în Ierusalimul satului”. La noi, Domnul petrece în casa creștinului, prin colindă, o lună, de la Sfântul Nicolae, când încep copiii să învețe colindele, până la Sfântul Ion, când se cântă ultimele colinde: „După aceea, Se ridică la cerul din care Se pogorâse pe o scară de argint, încheind astfel ciclul marilor Sărbători”. Despre adâncimea teologică și frumusețea literară a colindelor, despre Fiul lui Dumnezeu ca oaspete al pământului adus prin lirica satelor noastre pe pământul străbun, despre modul în care știm să ne primim oaspeții, în colinda noastră femeile din sat alergând într-un suflet, în semn de solidaritate cu Maica Domnului („Nu mai plânge Maica mea / Scutecele noi ți-om da / Pruncul Sfânt de-i înfășa”), vorbește Mitropolitul Bartolomeu în cuvintele de învățătură.
La noi, în seara de Crăciun, mesele bogate sunt întinse nu doar pentru cei care au colindat, pentru că acestora li se dau în traistă colăcei și mere, „ci pentru Domnul care s-a așezat la ea și iată-L se ospătează: Ci-mi aștept pe Dumnezeu / Să mi-l ospătez și eu / Cu vin roșu ovășit / Dumnezeu fie sosit / Intră-n casă după masă / Găsim casă, masă întinsă / Și pe masă vadra plină”.
„În colindele noastre nu veți găsi nicio abatere de la dreapta credință și nicio lunecare spre mândria deșartă, ci numai adevărul lui Dumnezeu și buna cuviință a unui neam creștin”, spune Mitropolitul Bartolomeu în Pastorala din 1995, de fapt, una dintre cele mai bogate pastorale în ceea ce privește prelungirea tradițiilor în drumul credinciosului spre biserică. Străbunii noștri, pe care îi întâlnim în versurile populare, sunt prezenți și în pastoralele Mitropolitului: „Adam dacă a greșit / Domnul din rai l-a gonit / Din raiul cel din Eden / Osândit cu greu blestem” (Pastorală la Praznicul Nașterii Domnului, 1996). Aceste versuri cu substrat arhaic dovedesc, la fel ca multe altele, „De ce noi putem spune fără șovăire că poporul român s-a născut creștin”, pentru că întâlnim, mai ales în tematica din colindele noastre, multe din secvențele biblice, nu doar cele legate strict de Nașterea Pruncului, ci și de drumul sfinților prin lume, începând cu primii părinți.
Îmbucurătoare este prezența colindei bistrițene în pastoralele Mitropolitului Bartolomeu: „De când Domnul S-a născut, / tot pământul l-o făcut / și cerul l-o ridicat / între stâlpuri de argint / și frumos l-o-mpodobit / tot cu stele mărunțele, / pe de lături mai mărele”. „Vă asigur că în această strofă superbă se află mai multă teologie decât în toate tratatele noastre academice”, declară Mitropolitul (Pastorală la Praznicul Nașterii Domnului, 1998). Referindu-se la versurile „Căutând din casă-n casă / Ca pe Fiul ei să-l nască”, Mitropolitul spune că motivul folcloric „este propriu românilor din Ardeal, care de-a lungul secolelor au avut sentimentul că sunt străini în propria lor țară, așa cum Sfânta Fecioară îl va fi avut în orașul strămoșilor ei. E un sentiment dureros, care însă nu osândește, ci iartă; un sentiment care-i aduce creștinului aminte că odihna și bucuria lui sunt vecine cu neodihna și tristețea altuia” (Pastorală la Praznicul Nașterii Domnului, 1999).
Colindele „splendide odrasle ale genului nostru popular” sunt, așadar, bine integrate în mesajele de învățătură ale Mitropolitului, văzându-se clar influența cărturarului care știe să șlefuiască bijuteriile folclorului și să le prezinte în fața creștinilor, mai ales că ele sunt transmise prin vocea colindătorilor din generație în generație, de 2000 de ani anunțând în fiecare seară de Crăciun că „Astăzi s-a născut / Cel făr de-nceput”.
Despre extraordinara măiestrie a liricii tradiționale „pe care orice mare poet ar putea fi gelos”, niciunul dintre popoarele lumii neavând un asemenea folclor și de a cărui frumusețe „nu ne putem sătura în veac”, este vorba și în versurile: „Mare-i seara de-astă seară / Dar nu-i seară de-astă seară, / Ci e seara lui Crăciun, / Lui Crăciun celui bătrân, / Când S-a născut Fiul Sfânt, / Fiul Sfânt pe-acest pământ”, Mitropolitul declarând că au „adâncime și frumusețe, al căror lirism e alimentat de certitudinea credinței și de participarea afectivă directă”.
La fel ca în tradiție, unde Mântuitorul este parte din neamul nostru, și Mitropolitul întotdeauna îi apropie pe creștini de Acesta, vorbindu-ne de modelul dumnezeiesc, dar și omenesc, aducându-ne exemplul familiei în care s-a născut, cea a dulgherului Iosif, una „modestă, fără averi, fără acareturi și fără slugi, ducând un trai liniștit într-o comunitate pașnică” (Pastorală la Praznicul Nașterii Domnului, 2002).
O familie în care cumva ne regăsim și noi, pentru că românii au fost întotdeauna oameni simpli care au trăit în comunități pașnice, după moștenirea strămoșilor, în credință, în armonie cu tot ceea ce este în jurul lor. Pentru că țăranul nostru a știut întotdeauna să fie una cu natura și să aibă respect pentru toate vietățile de pe pământ și, mai ales, pentru cele din ograda lui. În satele noastre, animalele sunt și ele parte din familie, iar de Crăciun se sfințea la Biserică un colac din care li se dădea și acestora să mănânce. Se spune că la 12 noaptea, dacă mergeai în șură la animale ca să le dai de mâncare, le puteai înțelege graiul: le strigai, iar dacă ele îți răspundeau, adică dacă mugeau, trebuia să le dai de mâncare, iar atunci se putea să le înțelegi graiul. „El a făcut necuvântătoarele, acestea îl încălzesc în staul. El a făcut iarba câmpului, aceasta i se așterne prietenoasă în iesle. El a făcut vântul și zăpada, dar, iată, ce ne spune un colind: Vântul bate / Nu-l răzbate / Neaua ninge / Nu-l atinge… El a creat florile, dar iată ce ne spune un alt colind despre una din ele, căreia Maica Domnului i-l aduce în brațe pe însuși Dumnezeu: „Floricica se închina / Și miresme-i aducea / Și cu mica floricea / Îi aduc inima mea” (Pastorală la Praznicul Nașterii Domnului, 2004).
Chipul sărbătorii Crăciunului ar trebui să fie, în primul rând, legat de semnificația religioasă, pe care se pare că în ultimii ani am cam neglijat-o. „În sărbătorile Crăciunului se bucură nu numai creștinii, dar și mulți dintre necreștini; nu numai credincioșii, dar și necredincioșii: aceștia, de pildă, nu sunt în stare să creadă că Iisus a Înviat, dar cred, cel puțin, că s-a născut; nu cred în dumnezeirea Sa, dar nu-i tăgăduiesc existența; nu cred în Crăciun ca sărbătoare religioasă, dar îl acceptă ca sărbătoare tradițională, onorată cel puțin cu un brad împodobit și cu o masă îmbelșugată” (Pastorală la Praznicul Nașterii Domnului, 1998).
Colindele vorbesc despre durata neamului nostru peste veacuri, așezând în frumusețea lor credința, omenia, tradițiile și tot ce are mai frumos acest popor. „Scena Bethleemului românesc e populată nu numai cu îngeri, cu păstori și magi, ci și cu localnicele care aleargă să-și asume acest moment de superbă maternitate. Pământul devine cer, dar transfigurarea îi cuprinde și pe locuitorii lui, părtași la misterul nașterii”, spune Mitropolitul Bartolomeu în Pastorala la Praznicul Nașterii Domnului din 2010, ultima scrisă înainte de a trece la cele veșnice, care se încheie cu un mesaj pentru părinți: „Vă rog, părinților, ocrotiți-vă copiii! E vorba de viitorul nostru ca neam, popor și patrie. Un gând bun și copiii noștri vor primi cel mai frumos cadou de Sfintele Sărbători”. Despre prezența noastră ca neam și transmiterea din generație în generație a credinței este vorba în acest mesaj.
Ce expresie mai aleasă poate fi dată divinității decât „eternul Dumnezeu intră în istorie”, continuând Mitropolitul ca într-un adevărat prozopoem, „strâmtorându-Se la dimensiunea umană, numai de dragul unei făpturi pe care a creat-o, care L-a înfruntat și pe care El o iubește într-o nesfârșită bunătate: omul” (Pastorală la Praznicul Nașterii Domnului, 2000).
Am învățat de la Mitropolit că avem o ladă de zestre așa de bogată, doar trebuie s-o deschidem cu respect, ca un testament al identității noastre peste timp! Să redescoperim sărbătoarea dincolo de comerțul din zilele de astăzi, să-i descifrăm semnificația și să ne bucurăm, precum strămoșii noștri, de lucrurile frumoase din satul de altădată, când la praznicele împărătești cele șapte ceruri erau deschise și sufletele curate priveau până la tronul Domnului. Acum, când modernismul dă năvală peste om, peste credința lui, globalizându-l, este momentul să ne reamintim de ceea ce suntem pe acest pământ, de faptul că avem o moștenire pe care trebuie s-o ducem mai departe și, precum bunicii noștri se așezau la masa ritualică de Crăciun, așa să redevenim și noi ceea ce am fost altădată, oameni frumoși și demni de numele de român.
Despre lumină, credință și tradiție este vorba în aceste Pastorale, prin care Mitropolitul Bartolomeu împletește din preaplinul sufletului lui gândurile cărturarului cu cele ale teologului binecuvântat cu mulți talanți. Ele vor rămâne, peste timp, ca repere pentru neam și țară, dovedindu-ne că avem un pământ pe care Dumnezeu, alături de Maica Sfântă, de tot soborul de sfinți și îngeri, coboară de Crăciun pentru a ne da binecuvântare.
