Sfânta Mărie Mică – Nașterea Maicii Domnului (8 septembrie)
Nașterea Fecioarei Maria este prima sărbătoare mare a anului bisericesc. Calendaristic, Sfânta Maria Mică înseamnă sfârșitul verii și începutul toamnei. Oamenii nu mai poartă de acum înainte pălării, căci vremea începe să se strice. Maria Mică se păzește prin nelucrare, la fel ca Maria Mare. Preasfânta Fecioară, Născătoarea de Dumnezeu Maria, s-a născut din părinții Ioachim și Ana, ca răspuns la rugăciunile lor. Tradiția spune că, în al cincizecilea an al căsătoriei lor, Marele Preot de la Templu a refuzat în public jertfa lui Ioachim și a Anei, numindu-i blestemați. Întristați, cei doi părinți s-au îndreptat spre casa lor din Seforis și au hotărât să se retragă fiecare pentru post și rugăciune.
Dumnezeu le-a ascultat rugăciunea și suspinurile și, trimițând pe Sfântul Arhanghel Gavriil la Ioachim, în munte, apoi la Ana, în grădină, a vestit fiecăruia că vor fi binecuvântați la bătrânețe cu o fiică ce se va numi Maria, de care toate popoarele pământului se vor bucura. „Astăzi ușa vieții se deschide, astăzi raza Soarelui Celui înțelegător răsare, astăzi Maica bucuriei se naște spre mântuirea a toată lumea. Veseliți-vă, popoare, și vă bucurați și, cu credință, din inimă lăudați-o așa: Bucură-te, dumnezeiască Pruncă Maria, care astăzi te-ai născut spre bucuria și mântuirea a toată lumea!” (Condacul I, Acatistul Nașterii Maicii Domnului).
Potrivit tradiției, la sărbătoarea Nașterii Maicii Domnului nu se fac treburi gospodărești, nu se spală rufe, nu se face curățenie în casă, ca să nu se atragă răul. Cei care vor să se căsătorească se pot ruga în această zi Maicii Domnului, ca să-și găsească perechea potrivită.
În dimineața sărbătorii, se aprinde o candelă lângă icoana Maicii Domnului. Membrii familiei se roagă Maicii Domnului să le dăruiască sănătate și să le binecuvânteze căminul cu roadele recoltei din acel an. În tradiția populară, intervalul 7-9 septembrie este cunoscut sub denumirea de „zilele sacre” sau „Cercurile Sfintei Mării”. De aceea, femeile care vor să nască ușor este bine să se roage Fecioarei Maria și Drepților părinți Ioachim și Ana, prăznuiți în ziua de 9 septembrie, pentru „dezlegare ușoară a pântecului”. Pentru a alunga ghinionul și boala, din ajunul sărbătorii gospodinele nu trebuie să aprindă focul în vatră și, în următoarele două zile, nu prepară mâncare gătită. Se crede că bărbații care încalcă această tradiție se vor răni, iar femeile se vor confrunta și ele cu diferite necazuri: li se arde mâncarea pe foc sau, și mai rău, cratița cu mâncare se răstoarnă peste copii, provocându-le arsuri. Totodată, există riscul ca stăpânii casei care nu țin seama de obiceiurile strămoșești să se îmbolnăvească de boli care să-i lase infirmi sau să ia foc o bună parte din bunurile agonisite de familie de-a lungul timpului.
În ajunul sărbătorii, persoanele bolnave prepară „Cozonacul Maicii Domnului”. După ce se împlinește ritualul și cozonacul se coace, bolnavul îl rupe în două bucăți: o parte o aruncă în curtea casei, iar cealaltă o mănâncă el. Totodată, bolnavul rostește un jurământ sever: „Atâta vreme cât voi trăi, nu voi mai gusta carne de capră: pentru boală un cozonac, pentru mine vindecare și sănătate!” Ritualul se continuă prin degustarea unui pahar de vin roșu. Dintr-o cană de lut plină cu vin, bolnavul toarnă un pahar cu vin pe pământ, iar cantitatea rămasă în cana de lut o bea treptat, rostind, în gând, o rugăciune pentru sănătate. Tradiția spune că suferinzii se vindecă, dacă își respectă jurământul.
Rândunelele pleacă spre țări mai calde, în timp ce șerpii și gândacii se ascund în pământ, speriați de schimbarea vremii, care se răcește. Se dă startul pentru începerea lucrărilor agricole de toamnă. Începe semănatul grâului, secarei și orzului. Tradiția spune că, în localitatea în care lucrările agricole încep a doua zi după praznicul Nașterii Maicii Domnului, vor fi recolte bogate și se va aduna sporul în casele tuturor gospodarilor. Praznicului de astăzi i se mai atribuie un alt obicei agrar: jupuirea cojii de pe trunchiul ulmilor, urmând ca fibrele copacului să fie păstrate pentru legarea viței-de-vie, în primăvară. Pentru ca nucul să rodească și în anul viitor, nucul se bate și se adună nucile căzute. Familiile care respectă ritualul vor avea o recoltă de nuci bogată anul viitor.
Se zice că Maica Domnului torcea și țesea singură pânza din care făcea cămașa Fiului Sfânt. Într-o zi, un păianjen îngâmfat i-a zis că el face o pânză mai subțire. S-au luat la întrecere și păianjenul a câștigat. Maica Sfântă l-a blestemat să-și afle hrana numai din tors și țesut. Pânza este de la Maica Domnului. Cât timp femeia țese, Maica Domnului stă în genunchi lângă ea.
La Ardan, Sântămăria Mică e prilej să se adune rudele și prietenii, să stea de vorbă, să stea la masă. Se merge întâi la biserică, unde se adună rudele, și apoi se deplasează acasă. În seara zilei de praznic, se organizează joc la Căminul Cultural.
Se știa din vechime că, de Sfânta Marie Mare, pentru cei care nu pot merge la mănăstire sunt hramurile „cu slujirea mai multor popi” la Diug (Dumbrăvița), iar de Sfânta Maria Mică, la Perișor. După liturghie, la Perișor, se organizează joc, unde vin și lătureni cu căruțele din satele înconjurătoare. Fetele și femeile duc blide cu turtă, găluște (sarmale) și alte bunătăți, iar bărbații și feciorii duc sticla cu horincă. Cât timp ceterașii fac pauza de cântat, cei prezenți la joc se împart în grupuri, servesc câte ceva din bunătățile aduse, fiecare invitându-și alături prietenii sau rudele lătureni1.
Chiuzenii spun că, dacă între cele două „Marii” cade brumă, aceasta este nenorocire de-a binelea, pentru că sunt compromise toate culturile din câmp sau din grădini.
Sfinții Ioachim și Ana (9 septembrie)
Cum Ana e un prenume frecvent la români, 9 septembrie face parte dintre zilele păzite în sat. Din tradiția sfântă se știe că părinții Maicii Domnului, Ioachim și Ana, erau bogați și că de fiecare sărbătoare dăruiau o treime din ce aveau săracilor și o treime bisericii. Au petrecut 50 de ani împreună fără să aibă copii. Ioachim a mers o dată cu daruri la Ierusalim, dar arhiereul n-a vrut să i le primească pentru că nu s-a învrednicit să lase urmași seminției lui Israel. Supărat, Ioachim nu s-a întors acasă; a plecat în pustiu, unde s-a rugat lui Dumnezeu timp de 40 de zile, cerându-I să le dea un copil. Acasă, Ana se ruga și ea. Și Dumnezeu s-a îndurat, trimițând un înger să-i anunțe că se va naște din trupurile lor Maica Domnului. Cu toate că acest prunc mult dorit a venit pe lume după o lungă așteptare, Sfinții Ioachim și Ana n-au uitat de promisiunea făcută lui Dumnezeu și i-au dăruit-o pe Maria, copila lor. După ce a împlinit vârsta de trei ani, au adus-o la Templul Legii din Ierusalim. Acolo și-a petrecut ea întreaga copilărie, crescând în curățenie sufletească, rugându-se și citind Scriptura alături de alte fecioare, primenindu-se sufletește pentru a se uni cu Dumnezeu.
Sfântul Ioachim a murit la 80 de ani, după aducerea și intrarea fiicei lui în Templul de la Ierusalim. Sfânta Ana a murit, în vârstă de 70 de ani, la doi ani după Sfântul Ioachim, ani pe care i-a petrecut în Templu cu fiica ei. Sfinții Ioachim și Ana sunt adesea invocați în rugăciuni de cuplurile care nu reușesc să aibă copii. „După roade se cunoaște pomul”, spunea Iisus în Evanghelie; familia bătrânilor Ioachim și Ana a dăruit lumii o floare și un fruct unic: Preacurata Fecioară Maria, care, printr-un privilegiu divin extraordinar a fost scutită de păcatul strămoșesc, pentru a deveni templul viu al lui Dumnezeu făcut om. Sărbătorirea în aceeași slujbă a Sfinților Ioachim și Ana, părinții Maicii Domnului și bunicii lui Iisus, este un omagiu adus bunicilor și o reamintire a datoriei de a cinsti pe părinții părinților noștri2.
În această zi se ține, la Spermezeu, „Târgul de țară, de toamnă” (9 septembrie). Din vremuri îndepărtate se păstrează tradiția ca în fiecare săptămână locuitorii din satele din zonă să vină lunea la târg în Spermezeu, iar sâmbăta la târg în Târlișua. Cele două mari „târguri de țară, de primăvară și de toamnă”, cu dată fixă, se organizează la Spermezeu, în zilele de 19 mai și 9 septembrie, la Târlișua, în 21 mai și 14 septembrie, iar la Zagra, în 21 mai și 14 septembrie, la Zagra nefiind târg săptămânal. La cele două mari târguri „se aduna poporul ca la sfințenie de biserică”, se făceau „târguieli” în produse și animale, însă, cel mai fericit prilej era pentru tineri de a se întâlni „la joc”, la horă. Târgul propriu-zis se ținea de dimineața, de la ora 6:00 până după-amiaza, la orele 14:00-15:00, când fiecare putea vinde sau cumpăra orice, de la produse alimentare, obiecte casnice și până la animale. După-amiază se ținea jocul, în parc. Ulițele erau împânzite de tineri și tinere din diferite sate, îmbrăcați în portul năsăudean, feciorii purtând tradiționala pană de păun „în clop”, iar fetele „clopul supțire”, pălăria cu flori și oglinjoare. Cel puțin așa arăta satul la târg, după adoptarea, în unanimitate, a portului nou, de sorginte năsăudeană3.
Ziua Crucii (14 septembrie)
Ziua Crucii este una dintre cele mai vechi sărbători creștine, închinată Crucii Domnului nostru Iisus Hristos. Este una dintre cele două zile de post strict (ajun) de peste an, alături de Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul (29 august). Biserica a rânduit sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci a Domnului Iisus Hristos la 14 septembrie, în amintirea zilei când a fost redescoperită, pe Golgota, de către Sfinții Împărați Constantin și Elena, Crucea pe care a fost răstignit Iisus. În Scrierile Sfinte se povestește cum Constantin cel Mare, întâiul împărat al creștinilor, era la Roma, unde se războia cu Maxențiu. Inamicul era numeros și împăratul se temea de înfrângere. Atunci i s-a arătat, în amiaza zilei, semnul Crucii cu stele pe cer și litere romane care formau un mesaj: „In hoc signo vinces” („Întru aceasta vei birui”). Iisus i-a apărut în vis, cerându-i să însemne cu crucea toate steagurile și scuturile ostașilor săi. Tulburat, Constantin cel Mare a însemnat cu crucea uniformele soldaților și a poruncit să se facă o cruce de aur, asemenea celei care i se arătase, care a fost purtată în fața oștenilor. Armata lui a biruit vrăjmașii. Văzând puterea Sfintei Cruci, împăratul, care ulterior s-a creștinat, a trimis-o pe mama sa să afle, la Ierusalim, Crucea pe care a fost răstignit Domnul.
Sfânta Elena a găsit, la Golgota, trei cruci, cu tot cu piroane: a Mântuitorului și ale celor doi tâlhari răstigniți de-a dreapta și de-a stânga lui Iisus. Nu știa care e Crucea Sfântă, dar a aflat-o printr-o minune. O văduvă, al cărei sicriu a fost atins cu Sfânta Cruce, s-a sculat din moarte. Cutremurată, împărăteasa a îngenuncheat și a sărutat sfântul lemn. Fericitul Macarie, Patriarhul locului, a înălțat crucea deasupra amvonului, ca să poată fi văzută de mulțimea de credincioși care se îmbulzeau, spunând: „Doamne, miluiește-ne cu puterea Crucii Tale”. În amintirea momentului din anul 335, an de an, în fiecare biserică este așezată Sfânta Cruce în mijlocul sfântului lăcaș, iar creștinii o împodobesc cu flori și se închină. „Prin cruce s-a omorât moartea, s-a dezlegat păcatul strămoșesc, ni s-a dăruit Învierea și am redevenit fiii și moștenitorii lui Dumnezeu” (Rom. 6,3; Gal. 3,27). Tot prin semnul crucii va fi vestită a doua venire a Domnului pe Pământ, când se va arăta pe cer, mai luminoasă ca un fulger, și se va însemna pe frunțile tuturor dreptcredincioșilor. De aceea, la toate ocaziile, însemnându-se cu Sfânta Cruce, oamenii arată că sunt creștini și își mărturisesc credința în Sfânta Treime și nădejdea că au dobândit mântuirea. Însemnarea feței cu semnul crucii trebuie făcută cu respect și cuviință. Semnul crucii se face astfel: se împreunează primele trei degete de la mâna dreaptă, simbolizând Sfânta Treime, iar cele două degete mici se lipesc strâns de podul palmei, simbolizând pe Adam și Eva. Ducem mâna la frunte și zicem: „În numele Tatălui”, „și al Fiului” – la pântece, „și al Sfântului Duh” – la cei doi umeri. Lăsând mâna în jos, spunem: „Amin!”. Sfinții Părinți spun că fruntea închipuie cerul, pieptul – pământul, iar umerii – locul și semnul puterii.
În tradiția creștină, crucea este cea mai de temut armă, atât a lui Iisus Hristos, cât și a tuturor oamenilor. Ea a fost cea care a sfințit pământul și toate lucrurile de pe el. Crucea ferestrei sfințește casa, îndepărtând pericolele. Semnul crucii îi apără pe oameni de nenorociri și primejdii și îndepărtează teama. Tradiția mai spune că este suficient să-ți aduci aminte în ce zi a săptămânii a picat în acel an Ziua Crucii, că pe dată capeți putere și-ți învingi teama.
De Ziua Crucii se închide pământul. Gângăniile și târâtoarele vor rămâne în pământ până de Alexii. Acum are loc închiderea pământului.
Se spune că, la început, gângăniile necăjeau așa de tare pe oameni, că acestora nu o dată le era lehamite chiar și de viață din pricina lor. Văzând, de la un timp, Dumnezeu i s-a făcut milă și s-a pus într-un an, pe la Ziua Crucii și, prinzându-le pe toate, le-a vârât într-o lacră. Trece pe acolo un om cu numele Alexă. Dumnezeu îl oprește și-l roagă să ducă lăcrița s-o arunce în mare. Alexă, când a ajuns la malul mării, nu s-a putut răbda ca să nu deschidă lacra și să vadă ce-i în ea. Numai ce vede că o sumedenie de gângănii prind a sări, unele pe mal, altele în apă, și a se ascunde care unde apuca, unele prin iarbă, altele prin nisip, unele pe sub pietre, iar altele prin crăpăturile lemnelor și ale pomilor, și iarăși altele în adâncul mării. Alexă a început a alerga în dreapta și în stânga, ca să le prindă și să le bage iară în lacră. Dar degeaba i-a fost toată alergătura. Și de atunci, nu numai pământul, ci chiar și apa mării e plină de tot felul de jigănii, gângănii și gujulii. Iar pe Alexă, pentru că n-a ascultat, ci a deschis lacra, Dumnezeu l-a prefăcut în cocostârc, ca să le strângă înapoi.
Și tot de atunci, de la Ziua Crucii și până la Alexii, toate gângăniile stau ascunse, ca într-o lacră, prin cele borți, văgăuni și alte ascunzișuri, iar când sosește ziua lui Alexie, atunci iarăși încep a ieși din ascunzișurile lor4.
Mai înainte de a intra în pământ, șerpii se adună pe un vârf de munte sau într-un aluniș. Acolo, toți scuipă pe coada unuia dintre ei. Din scuipatul lor fac o mărgică bună de leac. Șarpele care a mușcat peste an un om nu mai poate să intre în pământ. Nu-l mai primește. Va rămâne afară și va muri. Ziua Crucii se mai numește, de aceea, și Ziua Șarpelui. Oamenii evită șerpii. Există însă un șarpe alb-gălbui, care trăiește sub prag sau în pereții caselor construite din nuiele împletite și lipite cu lut. Este numit șarpele casei, ceasornicul casei sau știma casei. Nu este bine să-l omori. Iar dacă fuge, casa rămâne, în scurt timp, pustie. Cine omoară un șarpe de casă moare și el. Azi nu se taie lemne, ca să nu vină șerpii la case. Acum începe culesul viilor, se țin slujbe speciale de binecuvântare a rodului și a butoaielor pentru vin. La cules, se lasă păsărilor ultimul buștean al viei, considerat „strugurele lui Dumnezeu”. Perele culese de Ziua Crucii sunt bune de bubă rea. Dacă mai tună după Ziua Crucii, toamna va fi lungă. Cine lucrează de Ziua Crucii se va îmbolnăvi de boală grea. Azi nu se mănâncă nimic din ce are forma crucii, cum ar fi usturoi, nuci, prune sau pește. Cei care țin post negru, însoțit de rugăciune din suflet, se vindecă de multe boli grele. De Ziua Crucii, plantele pălesc. Rămân verzi numai cele necurate. La Ziua Crucii, florile se plâng una alteia că se usucă, iar cele care înfloresc după această dată, în special brândușa de toamnă și fragii sunt „necurate” și aparțin morților.
Potrivit tradiției, la Dumbrăvița, începând din această zi, se culeg nucile. „Noi așa știm că de Ziua Crucii trebuie să batem nucii, că dacă îi batem, anul viitor vom avea mai multe nuci, și să știți că este adevărat. S-a întâmplat în câțiva ani să nu-i batem și au fost foarte puține. Nu știu explicația, dar eu cred în superstiții”5.
La Coșbuc este ziua recoltării prunelor și a mierii de albine. Și pe Valea Bârgăului, de Ziua Crucii se strâng buchete de flori și busuioc, care se duc la biserică, pentru a fi puse în jurul crucii și a fi sfințite. Plantele sfințite se păstrează apoi, în casă, la icoane sau în alte locuri ferite, fiind folosite, la nevoie, în vindecarea unor boli. Busuiocul sfințit de Ziua Crucii se pune în vasele de apă ale păsărilor, pentru a le feri de boli, în lăutoarea fetelor, pentru a nu le cădea părul. Oamenii atârnau în ramurile pomilor fără de rod cruci de busuioc sfințit, crezând că astfel vor avea parte de recoltă bogată în toamna viitoare. Bătrânii spun că în această zi nu este voie să se mănânce nuci sau alune, deoarece aceste fructe au în interiorul lor o mică „cruce”6.
Și la Târlișua, Ziua Crucii învestește cu puteri miraculoase plantele. Este bine să se culeagă plante și fructe de nouă feluri, folosite pentru vindecarea unor afecțiuni interne (cimbru, mărar, anason, poamă uscată, mătrăgună, năvalnic). Se făcea cruce pe ușa grajdului cu bălegar de vacă și patru flori de botănci galbene, care erau lăsate să se usuce, fiind folosite apoi ca „leacuri pentru animale”. Se făcea și cruce de poame înșirate pe două puzderii de cânepă, care apoi se uscau la soare. Acestea se foloseau drept „leacuri pentru oameni și animale”. Există obiceiul ca toate femeile din sat să arunce bălegar pe pereții grajdului, în formă de cruce, iar după ce bălegarul se usucă, se folosește pentru tămăduirea „zgaibei” – adică a durerilor de dinți sau de măsele7.
La Chiuza, se adună plante de leac, dar acestea nu erau duse la biserică, așa cum se procedează în alte părți ale țării. Astfel, se foloseau botăncile și busuiocul pentru inflamații dentare, ceapa zdrobită cu vinars pentru răni, balega de măgar pentru tuse convulsivă (măgărească), iar cu fumul de balegă și cu motorină, ca și cu mentă, se afumau stupii. Tot pentru durere de dinți se afuma cu zahăr ars. La inflamarea unui deget, se înfășura acesta în frunze de minciună (pătlagină) și frunze de sfeclă. Fetele se spălau pe cap cu „floarea vinului” pentru a le crește frumos părul. Mătrăguna se strângea pentru a o pune sub ieslele vitelor, pentru a nu li se lua laptele. De asemenea, se folosea și la „făcut pe orândă” (practici făcute pentru ca cineva să moară). Cicoarea se folosea în cazul rănirii cu secera. Pe bășici se punea „bășină de cal” (o ciupercă de câmp de formă sferică, cu spori de culoare maro), iar pe bubele care coc se punea ceapă prăjită. Coaja de nucă se folosea la vopsitul hainelor în negru, vopseaua întărindu-se, pentru a nu se spăla, cu galaschiu din comerț. Tot în negru se vopsea și cu scoarță de arin, iar galben, cu ceapă sau cu paie de holdă de grâu8.
Note:
1 Crina Dimache (Sima), Pagini din Monografia satului Perișor, Lucrare de licență, Universitatea de Nord, Baia Mare, Facultatea de Litere, coord. științific lect. univ. dr. Vasile Filip, 2009, p. 28.
2 www.doxologia.com.
3 Marius Dan Drăgoi, Istorie, cultură și spiritualitate în zona Văilor Țibleșului, teză de doctorat, Universitatea „Babeș-Bolyai”, Institutul de Studii Doctorale, Facultatea de Istorie, Școala Doctorală Istorie. Civilizație. Cultură, coordonator prof. univ. dr. Ioan Bolovan, Cluj-Napoca, 2014, p. 226.
4 Tudor Pamfil, Sărbătorile la români, Ed. Saeculum IO, București, 2006, p. 173-174.
5 Vasile Maximinian, n. 1941, Dumbrăvița, BN, interv. în 2014.
6 Ion Cira, n. 1930 la Coșbuc, interv. în 2011.
7 Ioan Simon, Târlișua, Monografie Folclorică, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca, 2012, p. 74.
8 Ioan Bindea, Florin Bindea, A fost odată… la Chiuza, Ed. Nova Didactica, Bistrița, 2013, p. 42.
