Proverbul funcționează, din perspectivă antropologică și semiotică, ca un „micro-text cultural”, capabil să concentreze norme morale, observații sociale și strategii de adaptare la realitate. Claude Lévi-Strauss definește structurile scurte ale culturii orale drept „unități de condensare simbolică”, cu rol normativ și mnemonic (de văzut Antropologie structurală, Ed. Politică, 1973).
În cultura română, proverbul nu a fost doar expresie folclorică, ci un instrument de educație informală, un cod al supraviețuirii comunitare și o formă de gândire pragmatică transmisă oral. Proverbul popular a funcționat vreme de secole ca o adevărată pedagogie: a învățat omul ce înseamnă munca, cumpătarea, onoarea, răbdarea și respectul pentru rânduiala vieții. El a fost, în mod paradoxal, o filosofie fără tratate, rostită pe prispa casei, în șezători, la câmp sau în serile lungi de iarnă. În el se regăsesc atât spiritul pragmatic al țăranului român, cât și ironia fină, luciditatea morală și simțul echilibrului.
În secolul al XIX-lea, odată cu apariția primelor preocupări sistematice pentru folclor, proverbul intră în câmpul cercetării academice și literare. Anton Pann rămâne figura emblematică a acestei direcții, prin volumele sale de pilde, anecdote și proverbe, în care tradiția orală este transpusă într-o formă literară accesibilă publicului larg. Povestea vorbei, apărută în 1853, rămâne o lucrare fundamentală pentru prezența proverbului românesc în cultura scrisă. Ulterior, interesul pentru proverb se regăsește la B.P. Hasdeu, în studiile sale de filologie și etnografie, la Titu Maiorescu, în reflecțiile asupra limbii și stilului, precum și în cercetările folcloriștilor precum Ovid Densusianu sau Simion Florea Marian. Nu putem uita de Dem. Teodorescu, I.C. Hințescu, Iordache Golescu, Petre Ispirescu, cu ale lui „Zicători populare”, sau celebra culegere „Proverbele românilor”, care are nu mai puțin de zece volume, a lui Iuliu A. Zanne. Ion Creangă integrează proverbul în structura narativă, conferind textului oralitate, umor și moralitate, după cum remarcă și G. Călinescu în Istoria literaturii române de la origini până în prezent. Ioan Slavici valorifică proverbul ca suport etic al construcției personajelor, iar Liviu Rebreanu îl utilizează ca marcator al mentalităților rurale.
În acest context teoretic și istoric se înscrie rubrica Pro-Verbe, din cotidianul „Răsunetul”, a lui Alexandru Uiuiu, care reia tradiția valorificării proverbului, dar o mută într-un cadru literar-jurnalistic reflexiv. Particularitatea acestui demers constă în deplasarea proverbului din sfera exclusiv literară sau etnografică în spațiul analizei sociale și culturale contemporane. Alexandru Uiuiu este absolvent al Facultății de Filosofie a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, unde a obținut și titlul științific de Doctor. Îmbină în scrisul său reflecția filosofică cu expresia literară și analiza socială. Debutul literar a avut loc în 1988, în revista „Vatra”, cu un grupaj de proză scurtă. În plan editorial, a publicat romanele „Ridicarea în genunchi” (1999), „Țara ascunsă” (2018) și „Agentul de vânzări” (2019), volumele de prozo-poeme „Socrate – Poetul” (2000) și „Sfâșierea sau a doua venire” (2006), piesele de teatru „Așteptând-o pe Godette” (2003) și „Fereastra din tavan” (2023).
Volumul Proverbe în actualitate. Dă-i, Doamne, românului mintea de pe urmă, apărut la Editura Nosa Nostra sub semnătura lui Alexandru Uiuiu, este rodul acestui proiect cultural de conștientizare a cititorilor, mai întâi în pagini de ziar și apoi în carte, asupra înțelepciunii populare. Vorbim de „jurnalism cultural interpretativ”, situat între eseu, critică socială și pedagogie civică, conceptul dezvoltat în studiile recente de media culturală de către John Hartley (Cultural Studies and Media Theory). Scriitorul nu se limitează la comentariul de actualitate, ci construiește un cadru axiologic, în care proverbul devine normă simbolică și instrument de evaluare a realității.
„Proverbele reprezintă sinteze de experiență și înțelepciune, exprimate fermecător, fie direct, fie prin analogie cu lumea animalelor sau plantelor, fie prin metafore inedite. Astfel, proverbele sunt de multe ori misterioase și enigmatice, cerând, ca și cutiile de comori, coduri pentru a le deschide”, spune Alexandru Uiuiu în prefața cărții.
Proiectul funcționează pe un principiu de recontextualizare. Proverbul este extras din mediul său originar și plasat într-o rețea de semnificații actuale. De pildă, expresia „Cum îți așterni, așa dormi” este interpretată ca principiu al cauzalității sociale și morale. Mircea Eliade vorbește în Aspecte ale mitului despre funcția arhetipală a repetiției și cauzalității morale în mentalitatea tradițională. Un alt aspect important este dimensiunea ideologică a proverbului. Expresii precum „Nu există pădure fără uscături” sunt folosite pentru a demasca mecanismele manipulării simbolice, în timp ce „Buturuga mică răstoarnă carul mare” oferă un cadru pentru analiza micro-acțiunilor sociale cu impact major. Dintre cele peste 100 de proverbe analizate, amintim: „Câinele moare de drum lung și prostul de grija altuia”; „Mâța blândă zgârie rău”; „Buturuga mică răstoarnă carul mare”; „Fă-te frate cu dracul până treci puntea”; „Nu umbla cu cioara vopsită”; „E mai mare porcul decât cotețul”; „Cine fuge după doi iepuri, nu prinde niciunul”; „Nu strica orzul pe gâște”; „Dreptatea umblă cu capul spart”; „Răzbunarea e arma prostului”; „Cu răbdarea treci marea”; „Cine seamănă vânt, culege furtună”; „Omul cât trăiește tot învață”; „Nemulțumitului i se ia darul”; „Nu mor caii când vor câinii”; „Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face”; „Să nu pui carul înaintea boilor”; „Cei din urmă vor fi cei dintâi”; „Vorba dulce mult aduce”; „La pomul lăudat să nu mergi cu sacul larg” și multe altele.
Într-un context mediatic dominat de fragmentare discursivă și de polarizare, Uiuiu propune un tip de discurs alternativ: dens, reflexiv, cu miză formativă, care repune în circulație ideea de responsabilitate culturală a jurnalismului și reamintește că presa poate funcționa și ca spațiu de educație simbolică.
Din perspectivă critică își asumă o poziție de rezistență față de degradarea limbajului public. Prin recursul la proverbe, cartea recuperează un cod comun de valori și sensuri, contribuind la reconstrucția unei memorii morale colective. În acest sens, proiectul se înscrie într-o linie de continuitate cu marii recuperatori ai tradiției proverbiale românești, adaptând însă acest patrimoniu la exigențele epocii digitale.
„Cartea aceasta este una de interpretare personală a proverbelor, în care am investit studiile mele filozofice ca într-o joacă, dar am observat că, de multe ori, câte o vorbă a țăranului român ne duce la Kant, altă vorbă la Pitagora, și putem face trimitere chiar la Hegel, la Fenomenologia spiritului, sau la mulți alți filozofi contemporani ca Noica, Blaga, Cioran, care se întâlnesc în gândurile lor savant construite cu rădăcinile înțelepciunii românești care stau în proverbe”, conchide autorul.
Scriitorul demonstrează că proverbul nu aparține doar trecutului, ci este o formă culturală capabilă să supraviețuiască prin reinterpretare. El rămâne un instrument de gândire critică, o matrice de sens și o punte între tradiție și prezent. Iar jurnalismul cultural care îl valorifică devine, implicit, un act de conservare activă a identității culturale.
