Menuț Maximinian, Povești culese și colinde alese

Sărbătorile de iarnă sunt o salbă nepreţuită în viaţa noastră. Începând cu Sfântul Andrei, Moş Nicolae cu ale lui daruri, iar apoi Ignatul. An de an, şi la mine la Dumbrăviţa, tata şi rudele tăiau cei doi porci îngrăşaţi o vară întreagă. Am fost şi eu, cu sufletul cât un purice, de fiecare dată de faţă. Tăiatul porcului, ţuică fiartă, pe care bărbaţii o beau la căpătâiul animalului sacrificat, prepararea tuturor bunătăţilor care vor umple masa de Sărbători, nu le voi uita niciodată. Toate acestea nu le aduce Moş Crăciun, ci ai noştri, cei simpli, de la ţară. „Îmi place Crăciunul şi toate obiceiurile care se fac în această perioadă. Colindele şi, bineînţeles, specialitatea mea, porcul. Îmi place să tai şi să prepar porcii. Mi-e drag să fac totul bine, să îi placă omului şi să se bucure de Crăciun”, îmi spunea, Dumnezeu să-l ierte, tata, care mă mai muştruluia din când în când că nu ajung prea des acasă. „Repede, copii, la şoric proaspăt şi mare! Hai, că îl mănânc eu, dacă nu veniţi! Nevastă, hai să punem nişte carne la prăjit, să-i facem pomana. Sănătate şi noroc, că o să fie un an bun…”. Nu ştiu care sunt semnele, dar nu greşea. „Dacă faci un lucru cu plăcere, nu simţi frigul. Eşti mereu preocupat de ceea ce faci, nu ai cum să te gândeşti la frig, foame sau oboseală”, spunea tata. Acum, când el nu mai este, nu mai păstrăm acest ritual. Tăiatul şi preparatul porcului rămân în amintirile de suflet. E limpede că moşii şi strămoşii noştri au știut întotdeauna „tips&tricks” pentru a ţine carnea curată şi a se feri de primejdiile bolilor; sigur că şi azi metodele străvechi funcţionează, dar asta nu înseamnă că nu trebuie să ştim nimic şi să învăţăm lucruri noi, care poate ne-ar uşura viaţa. În clipele petrecute alături de tata şi mama, timpul încremenea. Eram din nou copil. Copilul lor, diuganul care vrea să rămână măcar cu un procent din fibra de ţăran moştenită. La fel ca Vasile Grigore Borgovanu, care spune în „Amintiri din copilărie”, trăite în perioada 1859-1873, în satul natal, Corvineşti, scrise între 1881 și 1888 şi tipărite în 1920: „Rugam pe tătucu să ne scoale de cu noapte ca să fim gata – „ţoc în poc”, la bobotaie… dar fie iertată mama, cum era şi miloasă, nu ne îngăduia să privim la chinurile por­cilor, ba nici la ale păsărilor de casă când se tăiau… Când porcul era gata de pârlit şi curăţat bine, eu, cu voia tatei şi a lui badea Şchiopul, mă aşezam călare pe el, cu faţa spre coadă, pe care o apucam cu mânile şi trăgeam de-mi rămânea o bună bucată în mână şi care, împreună cu vârfurile urechilor, ne da voie, nouă, copiilor, să le mâncăm atunci proaspete, – că ne zicea badea Şchiopul că-i dezlegare pentru copiii, de la popa, care pentru o urechiuşă şi o codiţă nu taie copiilor limbuţă” (p. 38) („Amintiri din copilărie”, Editura Mega, 2019).

În nopţile lungi de iarnă, şezătorile adunau fetele pentru torsul cânepii şi al lânii. Era muncă, dar şi distracţie, fetele fiind vizitate de flăcăii interesaţi să le cunoască şi să lege prietenii. Vergelul de Anul Nou, berea de Bobotează şi nunţile desfăşurate după un anumit ritual se înscriu, de asemenea, în şirul petrecerilor ce adunau acea fărâmă de veselie, ce nuanţa în bine viaţa satului. Sărbătorile, mai ales Crăciunul, aveau un farmec aparte, farmec care venea din inimile noastre sincere de copii, dar şi tradiţiile îmbinate cu respectul deosebit acordat de întreaga comunitate. Pregătirea începea de fiecare dată cu igienizarea casei, curăţenia sufletului prin post şi rugăciune, armonie şi înţelegere. Aşa se face că aceste zile de sărbătoare erau trăite la cote maxime. Colindul organizat pe grupe de vârstă, primirile prietenoase în aburul cald al cozonacilor şi al pâinii de casă, al colăceilor oferiţi copiilor, constituie momente păstrate cu sfinţenie în amintirea anilor ce s-au scurs. „Pregătirea de colindat era întreită: a) Alcătuirea unei tovărăşii din copii de aceeaşi pănură, fruntaşi cu fruntaşi, codaşi cu codaşi. b) Mica ceată trebuia să se întrunească de trei-patru ori pe săptă­mână ca să înveţe colindele. Ceata mea, ne întruneam la noi, fiindcă mama, Dumnezeu s-o ierte, ştia cele mai frumoase colinde şi avea un glas frumos de s-o fi tot ascultat… Fete şi feciori din apropierea noastră veneau şi ei de ascultau, în tăcere, aceste repetiţii de operă sătească. Pe atunci, colindatul nu era văzut ca o cerşetorie, ci ca un frumos obicei de arătare a bucuriei obşteşti, de aceea colindau şi bogaţii, nu numai săracii satului. c) Apoi căutam din vreme o bâtă măricică, mai subţire la un capăt unde era şi forostuită (ferecată) şi cu un cui de fier ca să ne putem sprijini pe locuri lunecoase şi să ne apărăm de câni; împrumutam de la slugă o cuşmă mai mare, care ajungea până peste urechi, ca să ne apere de ger şi, în sfârşit, o traistă măricică în care adunam colăceii, răsplata colindei şi cea mai mare bucurie a noastră, a copiilor. În aju­nul Crăciunului, după amiazăzi, la toacă, mergeam toţi copiii, între 6 şi 10 ani, la biserică, unde cucernicul şi prea vrednicul de pomenire, preotul Matei Pop, ne făcea molitva, adecă dezlegarea de post, ceea ce pentru obştea creştinească se făcea numai în ziua de Crăciun, de cu noapte, pe la patru ore, când noi copiii nu puteam să mergem din pricina gerului. După isprăvitul molitvei, sărutând mâna popii, ne împrăştiam în fugă pe la casele noastre, ca să îmbucăm în grabă ceva călduţ – de obiceiu vărzare cu poamă – apoi repede: traista în grumazi, cuşma pe cap, bota în mână şi la drum! – după care mă însoţeam cu ortacii mei care mă aşteptau la poarta uliţii. Era încă ziuă când plecam cu colindeţul, că pe la cina cea bună, la nouă ore, obosiţi de umblet şi pe jumătate degeraţi, trebuia să ne întoarcem acasă” (p. 39), scrie Borgovanu în carte. Şi urmează o serie de colinde uitate azi, pe care tinerii din sat le-ar putea învăţa din această carte. La fel ca Borgovanu în monografia satului natal, „Cartea Diuganilor”, Ed. Karuna, 2006, am cules frumoasele colinde din satul natal. O parte din ele vi le dăruiesc şi dumneavoastră, cititorii revistei „Caiete Silvane”. Bunul Dumnezeu să vă binecuvânteze! Sărbători cu pace şi lumină!

*

Noi colindăm la fereastră

R.: Linu-i lin şi flori de măr

Fraţii noştri-s duşi de-acasă

În fundul Galiţii

Să nu lase duşmanii

Că duşmanii vreau să vie

Să lese ţara pustie

*

Colo-n josu mai în jos

Este-un rât mândru frumos

În mijlocul râtului

Este-un pat al Domnului

Da în pat cine-i culcat

Sfântu Crăciun mort de beat

Mort de beat şi de beteag

Şi cu moartea lângă cap

Şi cu cucu la picioare

Zâce cucu către moarte

Du-te tu moarte la foc

Că tu pe unde te duci

Iei mamele de la prunci

Şi tata de la copii

Rămân casele pustii

Da eu pe unde mă duc

Rămâne tot glas de cuc

Oamenii ieşind la plug

Ies oamenii cu plugurile

Păcurarii cu oile

*

M-o trimis mama la capre

R.: Mărli Dărli Bumba

Ia de titirila daina hop-ţup-ţup

De mâncare nu mi-o pus

R.

Când îi colo mai de sară

R.

Vine ş-a me’ surioară

R.

Cu mălaiu subsuoară

*

P-un cornuţ de cruce sfântă

R. La mulţi ani cu bine

Două rândunele cântă

Tot cântă şi ciripesc

Pă Dumnezo-l pominesc

Dumnezo de aici îi dus

Să-l caute pe Iisus

Pă Iisus că l-a aflat

La curţâle lui Pilat

Răstignit p-un lemn de brad

*

La turnu mănăstirii

La icoana Precistii

Este-o piatră răsturnată

Maica Sfântă-i răzumată

Tot plângea şi suspina

Îngerii o întreba

De ce plângi Maică atâta

Da eu cum nu voi cânta

Când oamenii când să scoală

Nici pă obraz nu să spală

Şi să duc la făgădău

Suduie pă Dumnezău

Mă suduie şi pă mine

Batăr nu fac rău la nime

Nu să tem că i-oi trăzni

Da mi-i milă de copii

Rămân copii mici pe vatră

Şi n-au cui să zică tată

Câţi omini pă drum treceu

La toţi tată le zâceu

*

Sculaţi gazde nu dormiţi

Că soarele-a răsărit

În oblonu boilor

Şi-n staulu oilor

Şi-n fereastra gazdelor

De ieşi gazdă până-n prag

Că te colindăm cu drag

Şi iară te băgă-n casă

Ş-aprinde lumina-n masă

Că-ţi intră Hristos în casă

C-un mănunchi de busuioc

Să aibă gazda noroc

Tăt mărgând şi stând pe loc

C-un mănunchi de nintă creaţă

Să aibă gazda viaţă

Tăt mărgând şi stând pe laiţă

*

Prag de biserică

Mândră masă-ntinsă

Doi domni după masă

Ei se sfătuiră

Care îi mai mare

Pe sub sfântu soare

Sfântul grâu zicea

Că el îi mai mare

Pe sub sfântu soare

Că din el se face

Colaci şi prinoase

La zile frumoase