Menuț Maximinian, Olimpiu Nușfelean – 75. Scriitorul de povești

Olimpiu Nușfelean este la ceas aniversar. Scriitorul din Bistrița s-a impus, de-a lungul timpului, ca un autor de poezie, proză, eseu, dar și ca un constructor de reviste, publicația pe care o manageriază, „Mișcarea Literară”, fiind una dintre cele mai apreciate la nivel național și, cu siguranță, premiile pe care le-a obținut de-a lungul timpului confirmă acest lucru. De multe ori a renunțat la proiectele proprii pentru a-și dedica timpul publicației bistrițene, în care orice scriitor din România și-ar dori să publice. Bineînțeles că ne apropie și faptul că este unul dintre colaboratorii apropiați ai ziarului „Răsunetul”. De altfel, Olimpiu Nușfelean, ani buni a fost angajat al cotidianului nostru.

Acum, la ceas aniversar, mă însoţesc amintirile legate de Olimpiu Nușfelean, participările împreună la multe evenimente literare la nivel național, proiectele pe care le avem împreună la „Răsunetul cultural” și „Mișcarea literară”, faptul că aceasta și sediul Asociației „Liviu Rebreanu” își au, începând din acest an, sediul la redacția ziarului „Răsunetul”. Aici, unde mai sunt găzduite și Asociația Societatea Scriitorilor din Bistrița-Năsăud și Filiala Bistriţa-Năsăud a Uniunii Ziariștilor Profesioniști.

Legat de volumele lui Olimpiu Nuşfelean, dacă în urmă cu ceva timp scriam în revista „Apostrof” despre cea mai recentă carte de poezie Unde așezăm plânsul copilului, de altfel, premiată de Societatea Scriitorilor din Bistrița-Năsăud, acum voi vorbi despre Ultima zi a Peștișorului de aur. Proze flash care surprind imagini ale imediatului contemporan, dar care ne poartă și în trecut, aducând povești din lumea de altădată, începând cu copilăria scriitorului. Nu mai puțin de 75 de proze scurte, câţi ani are autorul, sunt prezente în acest volum, apărut la editura bistrițeană Charmides. Prima proză este intitulată Scriitorul, în care se vorbește despre un copil căruia îi plăcea să citească de mic. Văzând copilul şi dragostea lui pentru lectură de mic, dându-și seama că n-o să-l mai poată dezvăța de carte, bunica i‑a prezis că s‑ar putea să ajungă scriitor. „Poate fi scriitor la primărie, unde să treacă prin pana lui, scrise citeţ, toate actele. Dacă nu‑şi găseşte loc la o primărie, poate să fie scriitor de vagoane, notând în fişa fiecărui vagon de marfă conţinutul vagonului şi destinaţia”.

Bunica îl consideră pe copil moștenitor al bunicului, care era scriitor de „datorii”, pe când aveau un birt deschis de bunicul după război, unde, într-un caiet foarte mare, erau trecute toate datoriile. Mi-am amintit și de o zicală pe care sora mea o avea așezată în barul pe care l-a deschis după Revoluție în satul nostru: „Nu mai dăm pe datorie / Nici la om de omenie / Când îi dai se bucură / Când îi ceri, se supără”. Dar până la urmă, nepotul rămâne scriitor de povești: „Copilul, în pauzele de lectură, făcea exerciţii de scris. Copia pagini întregi din cărţile citite, dar nu era de ajuns. Începu să inventeze propriile poveşti, ca să aibă pe ce să exerseze scrisul, dar nu reuşi nici în ruptul capului să se ridice măcar la nivelul caligrafiei unui scriitor de vagoane sau al unui scriitor din registrul de datorii al unui birt. Aşa că, fascinat de cărţi şi obişnuit cu scrisul, se mulţumi să rămână scriitor de poveşti”. Îl recunoaştem chiar pe autorul prozei, care o viaţă s-a ocupat de poveştile pe care le-a prezentat în cărţi şi reviste.

Absolvent al Facultăţii de Litere din Cluj‑Napoca, a fost profesor de limba și literatura română sau franceză la mai multe școli din Bistrița-Năsăud și profesor metodist la Casa Corpului Didactic. Ziarist la „Ecoul”, apoi la „Răsunetul”, redactor la săptămânalul „Tribuna învățământului”, Olimpiu Nușfelean este director al revistei „Mişcarea literară”, care apare la Bistriţa din anul 2002 sub egida USR. A făcut parte din redacția publicației „Didactica nova” (la a cărei apariție a contribuit în grupul de inițiativă) din Bistrița. De-a lungul timpului, a activat ca membru al mai multor cenacluri literare („Tribuna”, „Echinox” – Cluj, „Amfiteatru” – București, „Saeculum” – Dej și Beclean, „George Coșbuc” – al cărui președinte este în prezent, „Abecedar” și „Cenaclul de la ora 15” din Bistrița). A debutat în presa literară cu poezia Flacăra mea în „Echinox”, în 1971, debut secondat de un grupaj de versuri publicat în acelaşi an în revista „Tribuna”, sub girul lui Victor Felea. A primit mai multe premii literare și distincții, dintre care amintim: Premiul de poezie al Asociației Scriitorilor din Cluj‑Napoca, 1995; Premiul de poezie al Filialei din Cluj‑Napoca a USR, 2000; Premiul I.D. Sârbu pentru proză al USR – Filiala Cluj-Napoca ș.a. A fost distins cu Meritul Cultural în grad de Cavaler (2004).

Iată un parcurs al copilului de altădată, care asculta poveşti de la bunica. Apoi, o altă bunică fermecătoare este mama Uța, cea care la cei peste 80 de ani povestește nepoatei Silvia, elevă la gimnaziu, care dorește să scrie o lucrare despre cum fura cucuruz de la colectiv. Bunica însă răspunde: „Da’ le spun eu. Ce să scrii tu? Tu nu ştii cum a fost. Dacă scrii tu, nu mă mai ascultă pe mine. Lasă scrisul în pozna lui!”. Mai sunt locuri în care se crede în puterea poveștilor orale. Să ne amintim faptul că în aceste ținuturi încă mai sunt povești cu fata pădurii, cu moroii, cu strigoii, cu zâne, cu personaje fabuloase din pădurile ce înconjoară satele.

Peștișorul de aur, care dă și titlul volumului de proză scurtă, este prezent în trei povestiri: În visul tău, Minunile de pe lac şi Ultima zi a Peștișorului de aur.

În prima proză ne întâlnim cu Ela, cea care își va pune trei dorințe: să aibă un castel de cristal, o decapotabilă, iar mai apoi, se gândi la ce fel de soț își dorește să aibă. Fiind nevoit să-și salveze propria viață, neputând sta foarte mult pe uscat, peștișorul o lasă să trăiască în visul ei. El ştia că este foarte greu să îndeplineşti cele trei dorinţe ale visătorilor: „nu eşti în visul meu ci în visul tău!… Poţi să stai în el cât doreşti. Şi Peştişorul de aur se făcu nevăzut”. Mi-am amintit și de primul roman al lui Olimpiu Nușfelean, care are ca temă lumea onirică La marginea visului.

În Minunile de pe lac, Viorel Hurjui, la fel ca alți români întorşi acasă din străinătate, pentru a-și face un rost pe meleagurile natale, dorește să aibă un lac și o pensiune, dar apoi, văzând cât de greu este să menții afacerea, îi cere peștișorului de aur viața liniștită de dinainte: „parcă aici e Turnul Babel. Dă‑mi borta cu apă proaspătă înapoi şi să terminăm cu toată harababura asta!”

Ultima zi a Peștișorului de aur vorbește despre omul modern, care dorește imediatul, care nu ascultă povești nemuritoare. Deşi peștișorul de aur, odată prins de către acesta, îi spune că îi îndeplinește dorinţele, omul modern declară: „Nu, nu, nu mai stăm la tocmeală. Te prăjesc. Nimeni din lumea asta nu se va putea lăuda că a gustat la cină un peştişor de aur bine prăjit! O mâncare unică face mai mult decât toţi banii din lume!”. Cosmin Lotcă prăji Peştişorul de aur, însă nimeni nu mai era dispus să asculte povestea Peştişorului de aur, versiune proprie. Sunt proze și cu un iz dramatic, nu mai credem în miturile de altădată, nu mai ştim să ascultăm, nu mai este comunicare şi cărare între oameni.

Printre personajele din această carte se numără și Ilie Feerdi, cel care se întoarce din război cu o pușcă primită pentru meritele ca soldat care a luptat pentru patrie, însă, domnii de la colectiv, căutând prin gospodăria lui pentru a vedea dacă nu a ascuns din bucate, îi găsesc pușca și este întemnițat.

Despre prozele lui Olimpiu Nușfelean, Adrian Ţion scrie în „Tribuna”: „neaoşismele pitoreşti coabitează savuros cu urbanismele intrate în uz curent spre a da culoare şi expresivitate frazei. Olimpiu Nuşfelean este un scriitor ardelean înțelept care ştie să folosească parcimonios cuvântul ce potențează narațiunea din banalitatea cotidianului în spațiul miraculosului şi al fantasticului bine temperat”.

Tudor Fercana este un bibliotecar care, ajuns la pensie, își propune să citească Biblia: „Se temea că i se va apropia sfârşitul şi el nu va termina de citit Biblia. Era încă în putere, nu folosea ochelarii decât la citit, putea sta ore întregi în biblioteca oraşului şi apoi acasă, aplecat mereu peste filele îngălbenit”.

Au un farmec aparte aceste povești pe care le descoperim în cartea lui Olimpiu Nușfelean. Pe alocuri, cu un iz acid, în alte părți emoționante, cum este proza Ia-mă cu tine, în care ne întâlnim cu bolnavul pregătit să treacă în lumea de dincolo și cu emoțiile celor dragi: „Dacă nu mă iei acum…, când n‑o să mai fiu, o să mă iei cu tine?… Ea îşi întoarse faţa. O podideau lacrimile. Ce întrebare! îşi zise în gând. Ce întrebare! Spusă mereu. Cum să‑l ia cu ea toată ziua? La prăşit sau la fân mai uita de suferinţa lui, mai prindea un mic elan, ca să‑i poată purta de grijă atunci când se afla lângă el. Inima ei nu mai ştia cum să mai bată. Îndemnul lui o apăsa mai greu decât gândul că suferinţa lui nu are vindecare”. Apoi, dragostea care te face, în vatra satului, să îi oferi şi luna de pe cer persoanei iubite. Nu credeţi? Ion și Măria stăteau la umbra lanului de secară, bărbatul aflat la muncă pe câmp, gustând din ce i-a adus drăguţa: „plăcintă cu slănină, brânză şi ouă, aproape ca pasca de Paşti, învelită în ştergar, caldă încă, ceapă, dar şi un gât de ţuică”. Apoi, acesta îi dăruiește de pe cer o stea care să fie doar a ei: „Ți‑o dau. Să fie numai a ta. Șî să vedem cine zice că nu‑i a ta? Să‑mi aducă act că‑i a lui. Io am zâs primul!… Face cât ai avea tăte palatile lumii. Șî, uite, îţ dau şî o planetă. Pe Pluto, că‑i mai departe, şî n‑o să ajungă cineva prea repede pe ea. Să ai unde să‑ţi trimiţi păcatele. Da, îţi dau şî o planetă. Mai aproape de pământ. De‑a noastră, cum s‑ar zice”. Mi-am amintit de cântecul popular ce bine surprinde această atmosferă: „De-ar veni primăvara / Să-nverzească pajiștea / Să mă iubesc cu badea / Cât a fi vara de lungă / Să mă duc cu badea-n luncă / Eu să număr stelele, / El mie mărgelele”.

Poveștile sunt reinterpretate astfel încât ne întâlnim la Casa împăratului, care peste drum are prăvălia cu pâine aburindă descărcată, nu din calești fermecate, ci dintr-un tir enorm, cu Împăratul Roşu, Harap‑Alb, Flămânzilă, Setilă, Păsări‑Lăţi‑Lungilă, Gerilă şi cu orășenii care sunt descumpăniți de aceste personaje care fac ce zice Partidul.

Nu doar basmul este schimbat, ci aflăm şi legende interpretate despre sfinţi. Iată, ne întâlnim și cu Dumnezeu și Sfântul Petru, care se jucau cu un cerc şi „aveau aerul a doi copii, pe care nu‑i interesa absolut deloc tot ce se întâmplă în jur. La un moment dat, profitând de faptul că Atotputernicul ignora relaţiile ierarhice, Sfântu’ Petru dădu un avânt mai tare cercului, iar acesta porni în iureş pe drum, trecu peste un şanţ şi se pierdu în depărtare, printre pomi şi ierburi. Şi printre nişte case”. Mărin Marţafete descoperi cercul Domnului la câţiva metri de el, dar odată ce pune mâna pe el, apare şi o scară a Raiului: „Privind cercul, a cărui strălucire parcă revenea şi‑i limpezea privirile lui Mărin, acesta văzu cum coboară, chiar lângă el, o scară lungă, din fuior bine împletit, care urca hăt sus, agăţată de buza unui nor alb. Mărin Marţafete se prinse de ea şi începu să urce, fără să‑l încerce cel mai mic fior de teamă. Urcă şi urcă, ţinând strâns cercul în mână, apoi se aburcă în nor, intră pe o alee străjuită de smochini înfloriţi, parcă mai frumoşi decât liliacul de lângă cârciumă, şi porni înainte, pe unde îl duceau picioarele. Nimeni nu văzuse cum urcase el într‑un nor luminat, ca să‑i povestească păţania, el nu se mai întoarse niciodată pe pământ, ca să spună pe unde a umblat, iar Sfîntu’ Petru, prins cu explozia de pe munte, nu‑şi mai consultă nici el mobilul, ca să vadă dacă întâmplarea cu Mărin Marţafete era trecută în agenda zilei şi care i‑ar putea fi acestuia soarta”. Ne amintim și de colindele în care Dumnezeu coboară pe pământ, pe această cale, scară în mijlocul satului, la casa bogatului, împreună cu Sfântul Petru, dar până la urmă, cel mai primitor este tot săracul ce pune pe masă tot ce are în casă. Apoi, ştim faptul că doar cei credincioși pot să vadă această scară sau Cerurile la marile praznice, când sunt deschise.

De mai multe ori în proză este atinsă tema colectivului, amintind aici și de Clopoțelul care este sunat de către buna Ilinca în momentul în care Comisia colectivului, trimisă de partid, alături de un neica nimeni din sat, „care s-a dat bine pe lângă autorități”, îi cere să se înscrie în colectiv. Ne amintim și de acest subiect tratat în Moromeții sau pe care îl știm din poveștile bunicilor noștri, pentru că primii care au sărit să se facă gospodăria agricolă colectivă erau cei care nu aveau pământ. Apoi, Ion, de la marginea satului, care a fost în război în Siberia şi care la venirea colectivului a blestemat să n-aibă parte de ogoarele furate de la oameni. A ajuns în mașina securității pedepsit cu ani de închisoare, iar la întoarcere, s-a așezat la marginea satului, într-o baracă încropită din panouri de pal, privit ciudat de către consăteni.

Și povestea strămoșilor noștri, Adam și Eva este reinterpretată în Certificatul de căsătorie, ispita Evei cu mărul la îndemnul Șarpelui venind din plictiseală. Și mai ales cea a Evei: „Ea, biata, n‑avea pe ea nici măcar o rochie, pe care s‑o foşnească la trecerea pe lângă bărbatul ei şi să‑l mai stârnească la vorbă. Un bărbat nu prea are ce să spună nici măcar în Eden. Cu ce altceva putea fi ispitit decât cu un măr roşu?”. Aflând toate acestea, Dumnezeu le-a zis: „Luaţi‑vă tălpăşiţa de aici. Dacă sunteţi atât de căpoşi, părăsiţi degrabă Edenul. Nu‑l meritaţi. Vreţi copii? O să aveţi şi nepoţi, şi strănepoţi, şi stră-strănepoţi… Și‑o să trăiţi mult‑mult, da’ puţin”.

Personaj mitologic este și omul cu trei guri, însă de această dată el este făurit în laboratoarele cercetătorilor, pornind de la o clonare obișnuită. După ce o vreme a apărut în reclamele pentru malluri, câștigându-și o mare popularitate, acesta devine, așa cum era de așteptat, parlamentar: „ilustra bunăstarea din stat, ingurgitând necontenit ce‑i cădea în farfurie, şi, în campaniile electorale, era de trei ori mai vorbăreţ şi mai convingător, spunând mereu acelaşi lucru, decât oricare dintre candidaţi, oricât de guralivi ar fi fost aceştia”.

Şi optimistă este şi ultima proză, în cheia poveştilor îndrăgite de copiii, care, alături de bunica lor, le ascultă în fiecare seară.

Olimpiu Nușfelean este unul dintre prozatorii care știu să-și apropie cititorii. Să îi facă să îi citească poveştile. Ceea ce nu e puţin lucru! La mulţi ani, Olimpiu Nuşfelean!