Menuț Maximinian, Mărțișorul împletit de Baba Dochia și regenerarea timpului

Mărțișorul aduce bucurie în inima celor care iubesc viața, natura pregătindu-se să renască. Nu pot să nu amintesc de zeul Marte, zeu al fertilității și al vegetației. Și ce frumoase sunt tradițiile noastre. Firele alb-roșii, alături de cele mai neobișnuite mărțișoare, vor fi dăruite celor dragi, fiind adevărate talismane.

Săpături arheologice au scos la iveală mărțișoare arhaice, cu o vârstă de peste opt milenii. Pietricele vopsite în alb și negru (mai apoi înlocuit cu roșu) erau înșirate pe ață și purtate la gât. Mai apoi s-au adăugat simboluri solare, cum sunt monedele de argint și aur, dar și alte simboluri (trifoiul, potcoava, hornarul, scara, floarea, calul).

 În secolul al XIX-lea, mărțișorul se dăruia copiilor înainte de răsăritul soarelui, de către părinți, și se purta legat la mână, la gât sau la piept, până la Măcinici, Florii, Paște sau Arminden, în funcție de zona etnografică, ferindu-te de boli și deochi, și aducând noroc, bogăție și fericire. În alte zone, fetele îl purtau la gât 12 zile, apoi îl prindeau în păr, până la venirea berzelor. Apoi, cu moneda din mărțișor cumpărau caș, în credința că tot anul vor avea obrazul alb și frumos.

În Transilvania este obiceiul ca fetele să dăruiască băieților mărțișoare, iar apoi, aceștia le oferă flori și cadouri de 8 martie. De Mărțișor, tăte fetele dădeau mărțișoare la feciori, le punèu în cept; și dup-aia, de 8 Martie, dădèu feciorii la fete câte un cadou¹.

Potrivit tradiției, mărțișorul, așezat în dreptul inimii, în prima zi a lunii martie, se poartă până când se arată semnele de biruință ale primăverii, până se aude cucul cântând, până ce înfloresc cireșii ori trandafirii, până ce vin rândunelele. Atunci, mărțișorul nu se aruncă, ci se leagă de un pom înflorit (legătură cu Pomul Vieții), ca să aducă noroc.

Culoarea roșie reprezintă focul, sângele și soarele, atribut vital, iar albul, Cerul și lumina. Firul negru reprezenta întunericul. Șnurul mărțișorului îngemănează cele două culori, ca simbol al forțelor vitale, asigurând permanența și perpetuarea generațiilor. Roșul este considerat culoarea primăverii, iar albul, culoarea iernii, împletind lupta dintre bine și rău. De altfel, albul și roșul se întâlnesc nu doar la mărțișor, ci și la bradul nupțial, la cel funerar, la steagul călușarilor și în alte podoabe.

La începutul lunii martie sunt Zilele Babei în calendarul popular, obicei cunoscut în toate regiunile locuite de români.

Mai mult decât atât, I. Ghinoiu (cel mai avizat cercetător în domeniu) consideră că: „Întrucât Mărțișorul este inseparabil de tradiția Dochiei carpatice, zeiță maternă, lunară și echinocțială, se poate afirma cu certitudine autohtonia și vechimea multimilenară a obiceiului. De la români și aromâni, obiceiul Mărțișorului a fost preluat de alte popoare din centrul și sud-estul Europei”².

În calendarul bisericii vorbim de Sfânta Eudochia (în greacă Binevoitoarea), care se pare că a fost de loc din Libanul de pe vremea împăratului Traian. A trăit în desfrâu, iar la bătrânețe este botezată de episcopul Theodot, după ce își spune păcatele și își împarte averea la săraci, devenind călugăriță la o mănăstire, unde se arată multe minuni. Altfel este însă în tradiția populară. „Dochia, personaj creștin mărunt, cu merite îndoielnice pentru calitatea ei de sfântă, devine, în spațiul carpato-danubiano-pontic, o divinitate agrară, bine evidențiată de sensul grecesc al numelui ei…”.

Și în legendele noastre este prezentă Baba Dochia, prin moartea ei regenerând timpul și renăscând natura. „Baba Dochia, personificare a Anului vechi, vrea să-și urce oile la pășunea montană în plină iarnă, la sfârșitul lui februarie și începutul lunii martie. Ca să se convingă că a venit vara, își trimite nora, deci soția lui Dragobete, în pădure, să-i aducă fragi copți. Nevasta, ajutată de Dumnezeu, travestit în moș, găsește fragi copți, pe care îi duce soacrei într-o ulcică. În alte variante, Dochia îi cere nurorii sale să meargă la râu, în luna februarie, să spele lâna neagră a oilor până o va face albă, și lâna albă până o va face neagră. Văzând fragii copți, Dochia crede că a venit vara și începe pregătirea turmei de oi, în alte variante, de capre, pentru a urca la munte. Nu ia în seamă sfaturile celorlalți ciobani, nu se sperie de răzbunarea zeului Marte, căruia îi atribuie cuvinte jignitoare. Își pune totuși nouă cojoace în spate, în variantele moldovenești și bucovinene, douăsprezece, și pornește urcușul, însoțită de fiul său, Dragobete. Dar, cum începe urcușul, pornește o ploaie mocănească, care nu a stat nouă zile și nouă nopți. Îngreunându-i-se cojoacele în spate, le dezbracă pe rând, câte unul pe zi, până rămâne în ie sau cămașă. În alte legende, Dochia își dezbracă cojoacele nu din cauza ploii, ci a unei călduri toride. După unele legende, în drum spre pădure ar fi tors din furca ținută în brâu firul Mărțișorului. În ziua a noua sau a douăsprezecea, reducție simbolică a lungimii anului de douăsprezece luni, Dochia moare împreună cu turma din cauza unui ger năprasnic. Trupurile lor, transformate în stană de piatră, substanța primordială a vieții pe Terra, sunt identificate de localnici în mai multe ținuturi carpatice: Ceahlău, Vama Buzăului, Caraiman, Izvorul Râului Doamnei, Semenic și altele. Conform unor legende, Marte, supărat că i s-a nesocotit puterea, împrumută câteva zile friguroase de la fratele său mai mic, Februarie, pentru a o răpune pe Dochia, înghețând-o de vie”.

 Deși iarna ne bate încă la geam, Baba Dochia își va lepăda cojoacele, și mai apoi va veni primăvara. Baba Dochia (Docea, Odocea sau Hojdocea) este, așadar, imaginea Anului vechi. În drum spre munte, ea toarce din furca ținută în brâu firul Mărțișorului, firul anului, primăvara, la nașterea timpului calendaristic.

Iată și o variantă cu 12 cojoace, culeasă de episcopul Macarie Drăgoi de pe Văile Țibleșului: Baba Docea o fost o fomeie tare rea. Și-o tăt bătut joc de nora ei. Cân’ o fost într-o zi, ce i-o venit ei și o trimăs-o pe munte să-i aducă fragi. De unde, că nu era vremea de fragi? Noră-sa s-o dus pe munte, în pădure, și o prins a se cânta ca vai de ea, apoi o adormit și o avut un vis. O venit la ea cineva și o întrebat-o: „De ce te-ai cântat? Umple-ți cofa cu cărbuni aprinși!”. Ea o zis: „Vai de mine, că m-oi arde”. „Nu te teme”, i-o zis în vis. Ea așă o făcut, și coborând la vale, cărbunii aprinși s-o făcut frăguțe și i-o adus la socră-sa. Baba Docea cân’ o văzut ce-i aduce noră-sa, lacomă, s-o luat și ea pe munte îmbrăcată cu 12 cojoace. Tăt suind, i-o fost cald și le-o țâpat de pe ea. Cân’ o ajuns pe vârfu’ muntelui o fost atâta de frig, că o și înghețat acolo. De aia se zice la zilele acelea cojoacele Dociei. Douăsprăzece zile umblă vremea și se schimbă până se gată acele zile.

Există obiceiul, ca la început de martie, oamenii să-și aleagă o Babă, una din cele nouă zile ale ciclului și cum va fi ziua respectivă, cu ploaie sau cu soare, așa va fi întregul an. Este important să ne păstrăm tradițiile, să purtăm firul mărțișorului cu roșul ce înseamnă iubirea, iar albul, divinitatea în dreptul inimii, urând bun venit primăverii, cu alaiul ei de flori.

Note:

¹ Hermina Varga, n. 1937, Moruț, comuna Matei, județul Bistrița-Năsăud.

² Ion Ghinoiu, Zile și mituri. Calendarul țăranului român 2000, Editura Fundației PRO, București, 1999. p. 56.

³ Ibidem, p. 54.

⁴ Ibidem, p. 55.

⁵ Palaghia Sigartău, n. 1925, Agrieș, comuna Târlișua, județul Bistrița-Năsăud.