Menuț Maximinian, Lumina Învierii – perspectivă etnologică asupra tradițiilor pascale

Învierea Domnului Iisus Hristos din morți este centrul credinței creștine ortodoxe. Slujba Învierii începe cu o procesiune care are loc la miezul nopții. Credincioșii ies din biserica luminată cântând, purtând prapori, icoane, lumânări și Evanghelia. Procesiunea ocolește biserica și se întoarce în fața ușilor principale, care sunt închise. Acum se citește Evanghelia care spune că mormântul este gol, apoi preotul bate în ușă și poartă un dialog cu o persoană din biserică, strigând cuvintele Psalmului 23, 7-10: „Ridicați, căpetenii, porțile voastre și vă ridicați porțile cele veșnice și va intra Împăratul slavei. // Cine este acesta Împăratul slavei? // Domnul Cel tare și puternic, Domnul Cel tare în război. // Ridicați, căpetenii, porțile voastre și vă ridicați porțile cele veșnice și va intra Împăratul slavei. // Cine este acesta Împăratul slavei? // Domnul puterilor, Acesta este Împăratul Slavei.”

Ușile sunt deschise și credincioșii intră în biserica luminată și împodobită cu flori. Preoții au veșminte albe, simbolul hainelor strălucitoare ale învierii de obște. Icoana Sfintelor Paști este așezată în mijlocul bisericii, acolo unde mai înainte a fost epitaful. Îl arată pe Hristos spărgând porțile iadului și eliberându-i pe Adam și Eva din robia morții. Preoții spun frecvent către credincioși: „Hristos a înviat!” – iar credincioșii răspund: „Adevărat a înviat!”.

Etnologul Ion Ghinoiu identifică în sărbătoarea Paștelui un vechi scenariu de renaștere simbolică a tim­pului și a spațiului prin sacrificarea zeului adorat, care moare și învie în fiecare an. Săptămâna Patimilor, când Iisus este chinuit, umilit, răs­tignit, când spiritele morților părăsesc mormintele, este o apoteoză a stării de dezordine, a degradării tim­pului, comparabilă cu aceea de la cumpăna dintre anul vechi și Anul Nou.

Săptămâna Luminată se hrănește din plin din miracolul Învierii, restabilind în lume echilibrul și ordinea. Paștele cade în prima duminică cu lună plină care urmează echinoc­țiului de primăvară. Duminica de Paști este luată ca origine a axei timpu­lui. Înaintea ei se află cele șase duminici încorporate în Postul Mare și încă patru care jalonează perioada de trei săptămâni dinaintea intrării în post. După ea, de-a lungul Cincizecimii, sunt alte șapte duminici, ultima fiind prima zi de Rusalii. Cele 18 duminici lao­laltă cu zilele din Săptămâna Patimilor, Înălțarea și Sfânta Treime (a doua zi de Rusalii) sunt sărbătorile religioase ale ciclului pascal propriu-zis.

În noaptea de sâmbătă, după ce toate pregătirile s-au încheiat, după cântatul cocoșilor de miezul nopții, oamenii se primenesc să meargă la biserică. Pun haine noi și curate. Iau cu ei o pască și ce mai vrea fiecare și se duc la biserică. Acasă rămân numai neputincioșii. După ce preotul anunță Învierea și le dă lumină, oamenii se îmbrățișează. Credincioșii iau Lumină din Lumină, spun „Hristos a înviat!” și răspund „Adevărat a înviat!”, formule cu care se salută apoi timp de 40 de zile, până la Înălțare. Se întorc cu lumânarea aprinsă acasă și o sting de grindă, desenând acolo, cu fum, semnul crucii. Gestul simbolizează lumina care ne luminează pe noi și spațiul în care trăim. Lumânarea de la Înviere se ține în casă și se aprinde la nevoie, când creștinul se roagă pentru ceva special, pentru diferite trebuințe.

Din anafura de Paște se pune în sarea vitelor, se dă câinelui să nu turbeze. Dacă un șoarece ar mânca din această anafură, s-ar face liliac. Masa pentru Paște se așază cu grijă. Morții mănâncă din pomenile care se fac pentru ei: ouă roșii, colac, caș și miel¹.

La slujba dintre sâmbăta și duminica Învierii, copiii își puneau ceva alb pe deasupra ca să îi reprezinte pe îngerii care vestesc Învierea. Există câteva legende care vorbesc despre paza copiilor. Există legenda măiestrelor, care s-au arătat ca niște gâște sau ca niște lebede care zburau prin jur și un copil a lovit cu piatra, după care a căzut bol­nav. Sunt legende care spun că sunt pedepsiți cei care nu se comportă așa cum trebuie.

La Ciceu-Mihăiești, înainte de a pleca la slujba de Înviere, gospodinele schimbă ștergarele cu unele albe, iar toată familia poartă haine noi. Toți oamenii, vârstnici și tineri, se spală pe față cu apa dintr-un lighean în care a fost pus un ou roșu și un bănuț de argint, cu speranța de a fi sănătoși ca oul și curați ca argintul. Având în vedere că parohia din Ciceu-Mihăiești avea și filia Mănășturel, Sfânta liturghie a Paștilor era în continuarea slujbei Învierii. Întreaga familie se îndrepta spre biserică, bărbatul luând coșul cu pască și vin ce urmează a fi sfințite de către preot. La întoarcerea de la Înviere, toți membrii familiei se așază la prima masă festivă de Paști, dar nu înainte de a se spăla încă o dată în ligheanul pregătit anterior plecării la biserică. Masa este deschisă de cel mai vârstnic bărbat din familie, care împarte pască sfințită celorlalți membri, rostind „Hristos a înviat”, aceștia răspunzând „Adevărat a înviat”, apoi ciocnește primul ou roșu cu soția sa, după care cu toți ceilalți membri ai familiei. Fiecare membru al familiei trebuie să mănânce mai întâi un ou sfințit, după care gustă din toate bucatele aduse la biserică. Abia după aceea se putea mânca din celelalte feluri de bucate așezate din abundență pe masa festivă. În după-amiaza primei zile de Paști, înainte de Vecernie, tinerii și bătrânii se adună în curtea bisericii pentru a ciocni ouă, pentru a bate toaca și a trage clopotele, petrecând clipe de neuitat².

La Sângeorz-Băi, noaptea Învierii este momentul în care întâlnești bătrâni care parcă au coborât din legendă, în a căror rugă auzi cuvintele: „Doamne, dă-mi sănătate să pot munci și, prin ea, să primesc pâinea cea de toate zilele”³. Copiii se spală cu apă rece într-un lighean, unde mama așază un ou roșu și o monedă din metal, apoi, după un anume ritual, se îmbracă cu haine noi. Primesc apoi de la părinți „paștele”, ce constă în pâine sfințită pe care aceștia au adus-o de la biserică. Cu o trăistuță după gât, se deplasează la vecini și pe la rude, spunând urarea: „Hristos a înviat”, gazda oferind fiecărui copil câte un ou roșu. De altfel, femeile gravide și copiii purtau în batistă câte un ou roșu, pe întreaga perioadă până la Duminica Tomii, ca măsură împotriva bolilor.

La Coșbuc, alimentele aduse de creștini nu erau sfințite în noaptea Învierii, ci a doua zi, în curtea bisericii. În ziua de Paști, o mulțime de oameni se adunau pentru „a ciocni” ouă între ei în mica piață aflată lângă biserică, credința populară fiind că aceia care sparg în acest fel ouăle se reîntâlnesc pe lumea cealaltă⁴. La Poiana Ilvei, cei care „ajună” sunt împărtășiți după slujba Învierii, în timp ce în biserică răsună Troparul Învierii Domnului.

La Sălcuța, Învierea se sărbătorea cu bucurie: „Fiecare duce slănină la biserică, care de care mai groasă. Ala-i mai mare gazdă, la care-i slănina mai groasă. Pentru că-i sărbătoarea prima din an, o sărbătoare mare, de primăvară, și toți copiii trebuie să fie cu haine noi, să fie anul mai frumos, mai bogat și mai vesel. Se dădeau și la animale din bucatele sfințite. Pentru ca să fie mai sănătoase, mai… Așa era bine… să fie și ele sfințite”⁵.

La Salva, fetele care voiau să cucerească vreun fecior păstrau lumânările de la Înviere pentru a le da feciorului, acest lucru fiind un legământ veșnic⁶. La Cușma, lumina pe care o aprinde și o ține aprinsă în tot timpul săvârșirii sfintei Învieri o păstrează apoi cu cea mai mare sfințenie peste tot anul, spre a o avea la îndemână și a o putea aprinde la întâmplări primejdioase, precum când e ruperea vreunui nor de grindină, de vreo furtună mare, de fulger, tunet și trăsnet. Din anafura căpătată în ziua de Paști se pune în sarea vitelor, în credința că atunci vacile sau oile vor făta mai multe vițele, respectiv mieluțe, decât viței sau berbecuți. Când sunt cumpene grele, când fulgeră și tună adesea sau când plouă tare, atunci se aprinde tămâie din aceasta și se afumă cu dânsa pe la icoane. Mai departe, toți cei ce se sperie peste an, dacă se afumă cu tămâie din aceasta, le trece⁷.

La Paști, joacă soarele, înălțându-se pe bolta cerului. În cele trei zile ale Învierii ard în văzduh trei candele mari, pe care nu le vede nimeni.

Urmează trei zile de sărbătoare a Paștilor, în care curtea bisericii, biserica, ulițele satului sunt o feerie de culori – cămășile fetelor, cusute cu fire roșii, pe când cele ale celor mai în vârstă, cusute cu negru, poalele sclipitor de albe, precum și zadiile, care mai de care mai interesante și mai frumoase, chimirele (curele) late, cusute cu mii de mărgele multicolore, cămășile feciorilor, având motive florale din mărgele la guler, la piept, pe umeri sau pe poale. Pieptarele cu ciucuri de mătase înveselesc ochiul, iar clopul cu păun era purtat cu semeție în această zi, de cei care trudiseră până ieri pe ogor.

Note:

1. Irina Nicolau, Ghidul sărbătorilor românești, Ed. Humanitas, 1998, p. 97.
2. Valentin Mureșan, Dor de acasă, Ciceu-Mihăiești, Ed. Accent, 2011, p. 215.
3. Mircea Vlădică, Sărbătorile pascale la Sângeorz-Băi, în „Studii și cercetări etnoculturale”, nr. X, 2003, p. 154.
4. Gheorghe Someșan, Coșbuc / Hordou – Leagăn al poetului. Repere monografice ale localității, Lucrare de diplomă, Universitatea de Nord, Baia Mare, Facultatea de Litere, coord. științific lect. univ. dr. Vasile Filip, 2007, p. 28.
5. Ana Hosu, 83 de ani (n. 1913), Sălcuța, com. Sânmihaiu de Câmpie, informație de teren din 1996.
6. Emanuela Rodica Cleja, Salva, sat cu tradiții folclorice, Lucrare de diplomă, Universitatea de Nord Baia Mare, Facultatea de Litere, coord. științific lect. univ. dr. Vasile Filip, 2007, p. 70.
7. Maria-Ioana Buf (Goarța), Cușma, aspecte monografice, Lucrare de licență, Universitatea de Nord Baia Mare, Facultatea de Litere, coord. științific lect. univ. dr. Vasile Filip, 2009, p. 55.