Menuț Maximinian, Ioan-Aurel Pop – 70, Puterea limbii române

Estimated read time 16 min read

Președintele Academiei Române, Ioan-Aurel Pop, este în ceas aniversar. Pledând pentru reîntoarcerea la valorile naționale și cunoașterea istoriei țării prin discursurile pe care le are, întotdeauna acaparează asistența. „Nu poți să-ți critici țara, poți să critici un individ, un partid, o instituție, dar nu țara. În 1918, intelectualii și poporul au mers mână în mână… Mai întâi avem obligația să studiem și apoi să vorbim că de aia ne-a dat Dumnezeu minte. Acest popor are un adăpost care se numește România, pe care nu trebuie s-o criticăm”, spune academicianul. Acesta este și unul din plusurile lui Ioan-Aurel Pop – claritatea și acuratețea discursului, stăpânirea termenilor, cunoașterea istoriei europene și încadrarea formării poporului român în geneza acestuia. Cât de important este în aceste vremuri tulburi să vorbim despre țară, despre limbă și neam. Președintele Academiei Române, Ioan-Aurel Pop, spune că „nu poți fi român dacă nu vorbești românește, deși poți vorbi românește fără să fii român”. Acesta subliniază că limba noastră este contaminată cu „neologisme, barbarisme și SMS-uri năstrușnice”, dar este vie și „are puterea de a rămâne ea însăși”. Să promovăm limba curată a poporului nostru, fără anglicisme, însă, dacă se poate, cu cât mai multe regionalisme și arhaisme ce sunt de o frumusețe rară și care, din păcate, dispar odată cu bunicii noștri.

Din CV-ul impresionant al celui pe care îl sărbătorim, câteva mențiuni. Șef de promoție al Facultății de Istorie și Filosofie a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, Ioan-Aurel Pop susține apoi, în 1979, teza de doctorat Adunările cneziale din Transilvania în secolele XIV-XVI. Este cercetător științific I și director al Centrului de Studii Transilvane din cadrul Fundației Culturale Române (ulterior Institutul Cultural Român), integrat Filialei din Cluj-Napoca a Academiei Române. A desfășurat o bogată activitate didactică, fiind profesor la Departamentul de istorie medievală, premodernă și istoria artei al Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, iar din 2012 rector al acestei universități. A fost profesor invitat la Universitatea din Pittsburgh, SUA (1991-1992), INALCO din Paris (1998), Universitatea din Trento (2001) și Universitatea Ca’ Foscari din Veneția (2003-2008). În perioada 1994-1995 a fost directorul Centrului Cultural Român din New York, iar între 2003 și 2007, directorul Institutului Român de Cultură și Cercetare Umanistică din Veneția. În 29 noiembrie 2001, Academia Română l-a ales membru corespondent, iar pe 30 martie 2010, membru titular în cadrul Secției de științe istorice și arheologie. Trei ani mai târziu a rostit Discursul de recepție „Semnificația istorică a unor nume: român și România”. Din 1990 este membru al Comisiei de istorie a relațiilor internaționale din cadrul Comitetului Internațional de Științe Istorice (Milano), iar din 1999, membru corespondent al Academiei de Științe, Litere și Arte (Paris); membru al Institutului pentru Întâlniri Internaționale din Gorizia din 2005; membru al Ateneo Veneto, din 2005; membru în Comitetul științific al Institutului pentru cercetări de istorie socială și religioasă din Vicenza, Italia, din 2006; membru al Academiei Europene de Științe și Artă (Salzburg), din 2013; membru al International and Adult Continuing Education (IACE) Hall of Fame, din 2013; membru în Colegiul Centrului European pentru Studii în Probleme Etnice al Academiei Române (2013); membru de Onoare al Academiei de Științe a Moldovei (2015); membru titular al Accademia Nazionale Virgiliana din Mantova (2015). A fost membru în numeroase colegii și consilii de redacție: director, din 1994, al publicației „Transylvanian Review” a Centrului de Studii Transilvane al Academiei Române (cotată Thomson Reuters – ISI); membru în colectivul de redacție al revistei „ProMemoria”, revista institutului de istorie socială; președinte al colectivului de redacție al revistei „Articles. Creative Research and Art”, Haifa, Israel; membru în colegiul editorial al Revistei de Politica Științei și Scientometrie; membru în Consiliul științific al publicației „Magazin istoric”; membru în colegiul de redacție al revistei „Memoriile Secției de Științe Istorice și Arheologie”; membru în colegiul de redacție al revistei „Academica” a Academiei Române; membru în colegiul de redacție al revistei „Zagreb”; membru al Comitetului Științific de Onoare al Colecției „Corpus Membranarum Capuanarum”, publicată de Edizioni Scientifiche Italiane și Edizioni Palladio; membru în comitetul de onoare permanent al Anuarului Institutului Român de Cultură și Cercetare Umanistică de la Veneția; membru în consiliul științific al Anuarului Arhivelor Mureșene; membru în colegiul de redacție al revistei „Akademos”.

Este autor a peste 50 de cărți, ediții de izvoare istorice, tratate și manuale universitare, volume îngrijite și a peste 300 de studii, articole, recenzii, dări de seamă, cronici în volume separate, reviste de specialitate și publicații de cultură. Vorbitor de franceză, engleză, italiană, germană și maghiară, Ioan-Aurel Pop a fost distins cu Premiul „George Barițiu” al Academiei Române (1991), Premiul de excelență al Institutului „Eudoxiu Hurmuzachi” pentru Românii de Pretutindeni (2011) și premiul Media de Excelență, din partea publicației „Gazeta de Cluj” (2011). De asemenea, a fost distins cu Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler din partea Președintelui României (2010), Ordinul de Onoare din partea Președintelui Republicii Moldova (2010), Medalia „Crucea Transilvană” din partea Mitropoliei Clujului, Maramureșului și Sălajului (2014), cu titlul de Comandor al Ordinului Militar de România (2014), cu Ordinul Național „Steaua României” în grad de Cavaler (2015), Medalia „Crucea Șaguniană pentru laici” din partea Mitropoliei Ardealului (2015), Diploma „Meritul Academic” din partea Academiei Române (2015), Medalia „Crucea Nordului pentru mireni” din partea Episcopiei Ortodoxe Române a Europei de Nord (2016), Ordinul „Palmes Academiques” în grad de Cavaler din partea Republicii Franceze (2016) și Ordinul „Steaua Italiei” în grad de Comandor din partea Republicii Italiene (2016). Este Doctor Honoris Causa al universităților din Alba Iulia, Timișoara, Oradea, Cahul, Galați, Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, Universitatea de Stat din Chișinău, Universitatea Pedagogică „Ion Creangă” din Chișinău, Universitatea „Petru Maior” din Târgu Mureș.

Am mai scris despre cărțile sale, oprindu-ne la Rostiri academice românești, Editura Eikon, ce surprinde repere naționale în context european. Despre Mihai Eminescu au scris cei mai mari cărturari fascinați de versul și de verbul său. Cu totul altă abordare are însă Ioan-Aurel Pop, integrând opera acestuia în contextul istoric. În conferința Elogiul culturii naționale românești, susținută de Ioan-Aurel Pop, cu prilejul Zilei Culturii Naționale, la Academia Română, Mihai Eminescu este încadrat în sferele societății în care a trăit și, ca un arc peste timp, opera lui este adusă în zilele noastre prin reinterpretarea acesteia. Academicianul spune că figurile progresiste ale secolului lui Eminescu erau luptătorii pentru propășirea idealurilor naționale, îndreptate împotriva ocupanților, împotriva „națiunilor imperiale”, educate să stăpânească. Glorificarea trecutului nu este „păcatul” lui Eminescu, ci al tuturor creatorilor romantici, de oriunde, iar ura (exprimată poetic ori gazetărește) față de străinii asupritori (sau considerați ca atare, în bloc) este un atribut general al elitelor popoarelor supuse. „A-l acuza pe Eminescu de xenofobie în acord cu idealurile democratice de azi și cu legislația în vigoare este ca și cum l-am respinge pe Aristotel pentru că i-a definit pe sclavi drept «unelte vorbitoare». A fi «naționalist» în epoca lui Eminescu însemna a-ți iubi în chip nețărmurit țara și poporul și a lupta pentru libertatea națională” – Ioan-Aurel Pop. Cu toată mizeria materială și morală, cu toate nopțile de înecat amarul la „Bolta Rece” sau aiurea, cu toată disperarea și boala, Eminescu nu s-a supărat niciodată pe România, nici pe țările care formau țara cea mare și nici pe poporul român și nici măcar pe neamurile străine. „Despre România, atunci când era mai obidit, mai revoltat și mai flămând, Eminescu a scris cele mai frumoase versuri. S-a supărat, firește, pe conducătorii răi, de toate etniile, pe prostie și răutate, pe mediocritate și rapacitate. Insinuarea de xenofobie este, cel mai adesea, gratuită, câtă vreme Eminescu îi veștejește pe aceia care stăpâneau și asupreau poporul său, mai ales poporul de jos. Natural, are unele tonuri prea aspre, confundă partea cu întregul sau pe inamicii reali cu cei imaginari, proferează critici nedrepte, mai ales atunci când, în mintea lui, realitatea interfera cu ficțiunea… Suntem oare noi vrednici să-l judecăm pe Eminescu? Eminescu a fost geniu, nu sfânt, cu generoase ieșiri, cu egoisme copilărești, cu logice planuri de propășire a patriei și a universului și cu lamentabile neputințe omenești”. În concluzie, calitatea de arhitect (în sens spiritual) al României moderne nu i-o poate lua nimeni lui Eminescu. „Mort trupește în 1889, poetul nu a apucat să vadă Războiul cel Mare de Întregire a Neamului, nici Mărășeștii, nici adunările de la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia, nici dreptatea istorică pe care, în fine, ne-au făcut-o cei mari la Paris, în 1919-1920, recunoscând deciziile democratice ale românilor. Când a trăit Eminescu, România de pe harta politică europeană avea maxim 137.000 de km pătrați, iar la 1918-1920 Regatul României era de circa 300.000 de km pătrați, exact «de la Nistru pân-la Tisa», cum prevestise marele vizionar. Cu alte cuvinte, Eminescu nu apucase să vadă pe hartă nici măcar jumătate din România reală și nici nu a avut stringentă nevoie! Când a fost la Cernăuți, la Blaj și la Sibiu ori în atâtea alte părți, a pipăit țara aievea și s-a convins că ceea ce avea în suflet corespundea cu geografia și cu etnografia. Când a scris «Dulce Românie, asta ți-o doresc!», s-a gândit cu siguranță la România rotundă, descrisă în «Doină», așa cum, în pomenita scrisoare către binefăcătorul său, plasează fără ezitare «Oradea Mare» într-un «colț îndepărtat al României». Pentru poet – prin urmare – România exista demult” este părerea lui Ioan-Aurel Pop.

În conferința Locul românilor în Europa la confluența occidentului latin cu orientul bizantin descrie formarea românilor ca popor romanic, creștinarea acestora, cultura scrisă în limba slavonă și mai apoi revenirea la modelul latin, ajungându-se până la istoria actuală în care trecem de la specificul național la globalizare. După părerea lui, cea mai frumoasă și mai exactă definiție a patriei române tot un moldovean o are, Mihail Kogălniceanu, pentru care, la 1843, patria era „toată acea întindere de loc unde se vorbește românește”, iar „istoria națională” era „istoria Moldovei întregi, înainte de sfâșierea ei, a Valahiei și a fraților din Transilvania”. „Marele istoric romantic a dovedit că România exista înainte de proclamarea sa oficială în urma deciziei oamenilor politici; el era convins că România dăinuia de când exista limba română, iar limba noastră se născuse – se știe – odată cu poporul nostru. O limbă este ca un organism viu, care se naște, crește, se dezvoltă și moare odată cu poporul care a creat-o și căruia i-a servit drept mijloc de comunicare. Definirea patriei prin limbă este tulburătoare, iar această definire vine la noi dintr-un trecut îndepărtat”, spune Ioan-Aurel Pop. Să ne reamintim că tot un moldovean – Alexe Mateevici – a scris, la 1917, cea mai frumoasă odă dedicată limbii române: „Limba noastră-i o comoară…”. În conferință, academicianul vorbește cu înflăcărare despre Dimitrie Cantemir care, la 1700, răspunde fără ezitare că sunt urmașii romanilor, iar la cea despre țările locuite de români spune că ele vin de demult, fiind formate pe locul vechii Dacii. Țara Românilor a fost pentru el una și nedespărțită, din vremuri memoriale, după cum singur mărturisește în prima dintre cele trei „cărți” din Hronic (numite „Prolegomene”), „carte” în care prezintă o descriere istorico-geografică „a toată Țara Românească (care apoi s-au împărțit în Moldova, Muntenească și Ardealul) din descălecatul ei de la Traian”. Pentru Cantemir, Țările Românești se numesc „Daco-Romania”, adică Romania născută pe teritoriul vechii Dacii, din coloniștii romani, chemați și români.

Istoricul scrie despre legături profunde, cunoscute deopotrivă de români și de străini, care treceau încă din Evul Mediu peste granițele politice, mărturisind unitatea românească și prefigurând consolidarea ei în viitor. În secolul al XV-lea (1477), în Moldova lui Ștefan cel Mare, ca și în Occident, se știa bine că existau două „Valahii”, adică două Țări Românești, în care se vorbea aceeași limbă și se cultiva aceeași credință. În secolul al XVI-lea (1514; 1562), moldovenii se mândreau cu originea lor romană (comună cu a celorlalți români), iar oștenii erau încurajați la luptă de domnul țării prin invocarea acestei obârșii ilustre. În secolul al XVII-lea, marii cronicari moldoveni au scris, pentru prima oară în românește și pentru prima oară pe întreg spațiul românesc (înaintea transilvănenilor și muntenilor), că românii din Moldova, Transilvania și Țara Românească formează un singur popor, de origine romană, că vorbesc o limbă neolatină (înrudită cu italiana, spaniola și cu celelalte limbi romanice), că denumirile regionale de moldoveni, munteni, olteni, ardeleni etc. nu fac decât să întărească unitatea românească și numele general de români (rumâni), identic cu acela de vlahi (valahi, volohi, blaci etc.), dat de străini poporului nostru. „În scrisul istoric din Moldova, de la 1600 până la 1900, se înregistrează aceeași tradiție și aceeași direcție, a reflectării identității românești. Aici nu este vorba despre naționalism sau despre românism, ci despre realitate, iar această realitate vine, cum s-a văzut din documentele de mai sus, tocmai de la 1200, când și Țara Moldovei era o țară de țări. Firește, vorbele lui Iorga pot suna, la prima vedere, metaforic, pot părea cu iz romantic stimulat de ideea națională, cum au și fost. Pot părea așa, fiindcă se află în ele, pe lângă o nețărmurită erudiție, multă simțire, multă osândă și durere, toată obida unui neam obligat să trăiască aproape un mileniu despărțit. Firește, criticii știu că Țara Românească și limba română nu au existat în realitatea palpabilă așa cum le prezintă Nicolae Iorga, și Dimitrie Cantemir, și Miron Costin, dar ei nu pot înțelege că ele au dăinuit în suflete și în inimi și că marii învățați moldoveni evocați despre această dăinuire vorbesc” – Ioan-Aurel Pop. Discursurile lui Ioan-Aurel Pop sunt întotdeauna bine ancorate în realitate, astfel încât putem vorbi despre un istoric care nu și-a propus doar să filozofeze, ci să prezinte trecutul cu documentele pe masă. Poate de aici se trage și faptul că unii dintre așa-zișii istorici nu agreează întru totul teoriile lui Ioan-Aurel Pop, însă cititorul ar trebui să știe să discearnă între cel care spune adevărul și cel care a rămas pradă miturilor.

Adevărul lui Ioan-Aurel Pop se vede și în conferința Lecția de românism a românilor de la Răsărit sau cum am devenit moldovean, susținută la Academia Moldovei. Istoricul lămurește momentul final al etnogenezei românilor care se poate considera secolul al IX-lea, adică atunci când aceștia apar menționați cu numele de „vlahi” sau „blaci”, cam în perioada când se depuneau „Jurămintele de la Strasbourg” (842), prima atestare a limbii franceze și, deci, a existenței certe a poporului francez… Românii s-au aflat, de la finalul etnogenezei lor (secolele VIII-IX), la frontiera dintre cele două mari arii culturale și confesionale ale Europei, aria latină și catolică, pe de o parte și aria bizantină, slavă și ortodoxă, pe de alta.

Referitor la Europa (și, implicit, Uniunea Europeană), academicianul Ioan-Aurel Pop este de părere că „nu poate exista plenar fără unul dintre cei «doi plămâni», după cum a numit papa Ioan Paul al II-lea clasicul dualism confesional și de civilizație al bătrânului continent. În ciuda crizei actuale, românii consideră încă experiența UE drept viabilă și chiar salutară pentru viitorul lumii noastre. De aceea, ei îndeamnă la vigilență în apărarea democrației, la menținerea echilibrului între valorile naționale și cele comunitare, la dialog activ și sincer cu țările și popoarele extraeuropene, la aprecierea și respectarea specificului celuilalt, în spiritul idealurilor care au condus la nașterea și funcționarea idealului de unitate europeană”.

În discursul său, Ioan-Aurel Pop, indiferent de locul unde este susținut, în țară sau în străinătate, în amfiteatrele universitare sau la alte evenimente culturale, promovează cultura țării croită prin veacuri de istorie. În opinia președintelui Academiei Române, „nici adevărul și nici dreptatea nu au valoare fără bunătate, care trebuie să ne caracterizeze”. Dialogul între generații de la Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor din România, pe care, alături de tinerii scriitori l-am purtat cu Ioan-Aurel Pop – președintele Academiei Române și Varujan Vosganian – președintele Uniunii Scriitorilor din România, printr-un proiect gândit de Irina Petraș, președinta filialei noastre, a fost unul rodnic, arătând încă o dată dragostea pentru țară și pentru valorile acesteia.

Poate nu ai vazut...

+ There are no comments

Add yours