Menuț Maximinian, În povești

Unde eşti, copilărie? Într-o antologie de sărbătoare gândită de Irina Petraş, „Cartea cărților copilăriei. Cum am devenit cititor/cititoare”, Editura Şcoala Ardeleană. Volumul este editat de Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor din România pentru ediția a 11-a a Festivalului Național de Literatură FestLit Cluj 2024. Multe au fost, de-a lungul timpului, provocările frumoase pe care Irina Petraș le-a făcut în cadrul festivalului de literatură de la Cluj: Școala Ardeleană și începuturile modernității românești; Farmecul etimologiilor. Elogiu limbii române; Literatura română – începuturi; Literatură și feminitate; Transilvania din cuvinte; 70 (Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor și Almanahul literar/Steaua), Istoriile literaturii române; Scriitorul și Lumea; Cartea cuvintelor‑madlenă; Rondul scriitorilor; Autoportrete în oglindă; Petrecere cu stil. Literatură și gastronomie; Lumea din cuvinte. Realitate și ficțiune.

Spune Irina Petraș despre cartea dedicată împlinirii a 75 de ani de existență a Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor din România: „Acum, pentru cea de‑a 11‑a ediție, am propus două antologii – Cartea cărților copilăriei. Cum am devenit cititor/cititoare și, ca supliment ulterior, Cartea fermecată de Citire (o antologie de literatură română exemplară), ambele cu scopul declarat de a contribui la ceea ce eu numesc reintroducerea gândirii în școală. Atât mărturiile scriitorilor despre cărți și lectură, cât și textele alese pentru plănuita Carte fermecată deschid ferestre spre Lumea Cărții, intermediază dialogul tânărului cititor cu cartea/textul fără proteza «comentariului» servit de‑a gata. Scriitori din toată țara și oameni ai cărții povestesc o experiență de cititor din copilărie: cărțile care i‑au marcat, care au declanșat dragostea de carte ca mijloc mirabil de cunoaștere a lumii, cărți pe care le pot socoti începutul carierei de Cititor/Cititoare de literatură. Antologia este și o vitrină cu cărți bune, frumoase, formatoare; din literatura română și universală, deopotrivă. O bibliografie «analitică» pentru lecturi particulare. I‑am adăugat o listă cronologică de recomandări de lectură. Răspunsurile autorilor sunt încântător de diverse: amintiri nostalgice, evocări sentimentale ale atmosferei începuturilor, interpretări cu tentă teoretică ale actului lecturii, mici eseuri despre carte și cititori. Am ilustrat cu coperte ale edițiilor cât mai apropiate de momentul descoperirii lor de către cititorii din volum. Fotografiile din copilărie ale scriitorilor completează atmosfera retro a volumului. Antologia speră să fie, prin elogiul repetat al Cărții, al Lecturii, molipsitoare. Să reînvie vremea când «ai carte, ai parte» era un mare, incontestabil adevăr”.

Iată, la ediția de anul acesta a FestLit, ne bucurăm de cartea cărților copilăriei, care ne aduce în față o oglindă a preocupărilor literare ale scriitorilor, pornind încă din pruncie, atunci când sufletele curate ale copiilor se apropie de carte.

Am copilărit pe dealurile satului natal, Dumbrăviţa, aşa cum au făcut şi străbunii mei. Aveam, pe lângă casa din vatra satului, o casă în câmp, unde ţineam şi animalele. Bunica îmi spunea cum mama ei vedea, în nopţile de iarnă, lupul venind la fereastră. Străbunicii coborau în sat doar de Crăciun şi făceau cu rândul, pentru că animalele trebuiau hrănite, chiar dacă erau sărbători. Poveştile acestea făurite la lumina lămpii, cu imaginaţia bogată a ţăranilor noştri, mi-au marcat copilăria şi, mai târziu, le-am adunat în cărţile mele. Căci, cine mai are mituri ca ale noastre şi ritualuri care se păstrează până astăzi? Şi apoi, cine mai are personaje fabuloase ca pe Valea Ţibleşului, unde Fata Pădurii cânta de răsuna până în vale, iar de moroi, strigoi şi vârcolaci trebuia să te fereşti, pentru că în miezul nopţii, la marile praznice, erau cei care stăpâneau crucile drumurilor. Nu mai ştim un basm cap-coadă prin viu grai, fiind în pericol transmiterea din generaţie în generaţie. Poveştile vor rămâne conservate în cărţi prin anchetele etnologilor, trecând într-o altă formă a literaturii populare, de la cea orală, la cea scrisă. Într-o anchetă, în „România literară”, spuneam că de 20 de ani de când poposesc prin satele din Bistriţa-Năsăud, pentru a culege lirică populară, obiceiuri şi poveşti, un punct important a fost acela de a descoperi şi basme populare. Am crescut citind Poveştile ardeleneşti, culese de Ion Pop-Reteganul. El m-a motivat ca, peste ani, să fiu un etnolog ce cutreieră satele în căutarea ultimelor poveşti cu personaje mitice de pe Valea Someşului şi Valea Ţibleşului. Despre învăţătorul Ion Pop-Reteganul, Ion Muşlea spunea că este cel mai mare folclorist al Ardealului. După apariţia în revista lui Iosif Vulcan, „Șezătoarea. Foaia poporului român”, în 1878, a povestirii Fata mulțumitoare (o variantă versificată a basmului Toarceți fete, c-a murit Baba Cloanța), de la Paris, Alecsandri i-a scris că a citit „cu multă plăcere”, sfătuindu-l să continue „prețioasa culegere și publicare, menită a ocupa un loc însemnat în tezaurul literaturii populare, îndeplinind astfel una din cele mai folositoare misiuni ale unui om care își iubește neamul”. De altfel, şi Vasile Alecsandri aşează acest personaj care ne-a însoţit tuturor copilăria în versuri: „Şede baba pe călcâie / În tufanul cel uscat / Şi tot cată neîncetat / Când la luna cea bălaie / Când la focul cel din sat”. De Baba Cloanţa (alături de Joimăriţa şi Marţolea, personaje ale mitologiei populare româneşti) m-am ferit tot timpul, nu îmi plăcea să o găsesc în poveşti, iar uneori aveam impresia că o văd pe uliţa din sat. Personajele din basmele năsăudene sunt la fel ca acelea din cărţile de poveşti, reprezentări mitologice ale unei lumi româneşti, plină de credinţe arhaice, dar şi anumite şabloane, arhicunoscute, precum călătoria eroului, întâlnirea acestuia cu personaje ale mitologiei, amintind aici balaurul cu care s-a luptat inclusiv Sfântul Gheorghe, păcălirea morţii, nemurirea prin anumite probe, renaşterea prin somn, salvarea cu ajutorul ierburilor magice descoperite de o şerpoaică (şarpele este animal sacru ce stă la fundaţia casei). Povestitul oral este mai degrabă trecut cu vederea, în contextul în care bibliografia străină actuală articulează un discurs tot mai insistent asupra orizonturilor de cercetare oferite de noile tipuri și mode ale acestui gen de povestit, dar și de efectul schimbărilor socioculturale, care atrag o multitudine de modificări în tradițiile orale. Din basmele populare s-a inspirat şi George Coşbuc în poezia Nunta Zamfirei, a cărei schemă este construită pe basm, începând cu Săgeată, domnul bogat, apoi cu prinţii ce au venit s-o peţească pe Zamfira, neuitând de Viorel, un prinţ frumos şi tinerel, continuând cu zmei din iaduri scoşi, Feţi-voinici, Feţi-Frumoşi, Peneş-Împărat, Barbă-Cot, Mugur-împărat. Din păcate, programa şcolară nu prevede niciun text din basmele populare, după cum nici lirica populară nu este abordată în cadrul lecţiilor de literatură, uitându-se de patrimoniul cultural imaterial care, de-a lungul timpului, a fost inspiraţie pentru făuritorii de cultură românească. Nu ne rămâne decât să avem grijă să conservăm aceste valori prin proiectele noastre, gândindu-ne că, poate, va veni o zi în care cultura populară va fi redescoperită, de această dată nu la gura sobei, prin grai viu, ci prin cărţi, satul cu poveştile lui retrăgându-se încet-încet în biblioteci.

Prima care se confesează este Simona Antonescu, care spune atât de frumos „trăiești atâtea vieți câte cărți citești”. Tot ea scrie că amintirile din lectura cărții s-au împletit multă vreme cu amintirile din viața reală. Vorbind despre primul volum, Talismanul de Safir, de Elvira Bogdan, afirmă: „Intrasem cu tot sufletul în carte, trăind între paginile ei mai aievea decât în mijlocul familiei. Amintirile din lectura cărții s-au împletit multă vreme cu amintirile din viața reală”. Cu siguranță, așa este pentru fiecare dintre noi, pentru că nu putem uita prima întâlnire cu Cartea, prima întâlnire cu poveștile. Iată ce scrie Horia Bădescu, cel crescut într-o familie de dascăli de țară, în casa cărora exista o bibliotecă: „Trăiam o foame de carte transformată cu timpul în bibliomanie. La vremea tinereţii sufeream cu adevărat dacă plecam cu mâna goală dintr-o librărie. Citeam de pe la cinci ani. Lumea cuvintelor mă fascinase de la bun început. Mă fascinase viaţa lor. Puterea lor magică de a întrupa universuri imaginare atât de reale, posibilitatea de a fi în pielea atâtor personaje, de a trăi atâtea alte vieţi şi întâmplări, unele fabuloase, mă acaparaseră irepresibil. Lectura unor opuri de împrumut nu mă mai satisfăcea. Voiam să am cărţile mele şi numai ale mele, la îndemână, să mă pot întoarce la ele oricând. Și nu le aveam. Aşa că am fost în stare să încep să transcriu Fraţii Jderi pentru biblioteca personală. Întreprindere utopică pentru a fi reuşit, dar care spune totul despre patima care mă cuprinsese”. Și Ana Blandiana vorbește despre începuturile întâlnirii cu literatura, subliniind faptul că una dintre primele cărți a fost aceea pe care a văzut-o într-o vizită la bunica ei, la Timișoara: „Faptul că abia știam să citesc și că eram la bunici fixează momentul descoperirii cărții cel puțin la vârsta de cinci-șase ani… Ceea ce vreau să spun, însă, nu este că țin minte acea carte pentru că m-a marcat și m-a impresionat mai mult decât altele, ci pentru că a fost prima și chiar singura carte pentru copii dintr-o întinsă zonă a copilăriei”.

Iulian Boldea vorbește despre întâlnirile din labirintul bibliotecii: „Scrisul şi cititul s-au întrepătruns, căci citeam în ritm alert, mai întâi cărţi dedicate vârstei copilăriei, depăşind nivelul lecturilor recomandate la şcoală. Cred că aventura cititului şi a scrisului nu ar fi fost posibilă fără mediul Bibliotecii, mai întâi al Bibliotecii orăşeneşti Luduş, oraşul în care m-am născut şi unde am copilărit, un spaţiu al cărţii în care am pătruns cu sfială la început, apoi cu tot mai multă îndrăzneală şi unde am fost iniţiat în tainele Cărţii şi ale înţelepciunii umane, prin marile nume ale culturii şi literaturii universale pe care le-am cunoscut atunci (Balzac, Stendhal, Tolstoi, Dostoievski, Thomas Mann, Kafka etc.). Citind, familiarizându-mă cu modul marilor scriitori de a reprezenta lumea, am început şi eu să scriu, mai întâi proză – schiţe, povestiri, nuvele şi chiar romane, pe care, pe măsură ce le scriam, le citeam colegilor şi prietenilor mei. Apoi am scris poezii, pe care le expediam, de prin clasa a opta, unor reviste literare. Primul meu text literar publicat a fost o povestire într-o revistă a elevilor din perioada comunismului, «Cutezătorii», o naraţiune în care am încercat să redau trăirile mele de atunci”.

Pe cei care astăzi dumneavoastră îi cunoașteți prin opera lor, îi puteți descoperi în această antologie prin primele întâlniri cu eroii lor favoriți, cu poveștile spuse de părinți și bunici, cu întâlnirea cu o lume în care nu fiecare dintre ei aveau neapărat o bibliotecă acasă, dar care râvneau după cărţi, cu întâlnirea cu primele lor scrieri literare. Iată ce spune Constantina Raveca Buleu: „Odată descoperit, alfabetul a echivalat cu devorarea nediscriminatorie a tuturor cărților la care aveam acces. Am început, probabil, cu Basmele românilor ale lui «Pispirescu» (am citit comasat, fiindcă punctul de după inițiala prenumelui se ștersese demult de pe copertă, cu decenii înaintea mea tata păcătuind auctorial la fel de grav) și cu feluritele antologii de basme persane, coreene, germane etc., la care s-au adăugat, obligatoriu pentru generația mea, Legendele Olimpului (ediția în două volume a lui Alexandru Mitru), recitite până la recitare, ceea ce m-a transformat accidental (într-o zi înnorată, când nu se putea ieși în curte) într-un soi de povestaș cotidian îndemnat de învățătoare să performeze în fața clasei la sfârșitul fiecărei zile de școală”. Ruxandra Cesereanu scrie despre primul fragment de literatură de care își aduce aminte din basmul Greuceanu: „Tatăl meu, Domițian, mi l-a citit în mai multe seri (pe când aveam patru-cinci ani), iar mie îmi plăcuse atât de mult încât l-am mai pus să mi-l citească de câteva ori, înainte să adorm. Ideea că soarele și luna fuseseră furate de zmei și că un flăcău curajos se încăpățânase să readucă soarele și luna, înapoi, pentru oameni, mă vrăjise. Și vrăjită am rămas de atunci. Știam paragrafe întregi din Greuceanu, îmi plăcea provocarea aceasta, anume aruncată de eroul basmului fiecărui zmeu pe rând: Vino să ne batem, în săbii să ne tăiem, în suliţi să ne lovim, ori în luptă să ne luptăm”.

Gabriel Chifu spune că paradisul a avut mai multe chipuri, trecătoare, dar mereu, unul anume, nesmintit: poveștile din cărți. Ion Cristofor, declarându-și dragostea pentru literatură, afirmă: „Am învățat să citesc încă de la șase ani, iar primul meu învățător a fost fratele meu, mai mare cu cinci ani decât mine. Deși în casa noastră, de țărani aflați sub teroarea anilor cooperativizării, nu cred că existau cărți, nu știu prin ce miracol a apărut o celebră carte populară, Alexandria, istoria fabuloasă a ascensiunii lui Alexandru Macedon. Pe paginile ei, la lumina lămpii cu petrol, am învățat primele litere și am sfârșit prin a parcurge toate istoriile. Eroii copilăriei mele au fost Alexandru Macedon și Gruia lui Novac, descoperit cred în unul dintre manualele fratelui meu”. Vasile George Dâncu face referire la țăranii din Ţinutul Năsăudului și la bibliotecile impresionante din casele acestora: „S-a vorbit îndelung despre faptul că românilor din Transilvania nu li s-au permis multe și, astfel, au format o aristocrație țărănească. Eu am cunoscut pe viu o intelectualitate țărănească. Și nu exagerez: consăteni cu câteva clase care aveau biblioteci serioase. Lectura era aici un obicei, după munca grea (în agricultură sau în construcții). Am învățat să citesc după ziarele unchiului meu, poștașul satului, și după cărțile de apicultură ale tatălui meu. Vărul meu, Caliment, îmi dădea să citesc romane de capă și spadă. Groparul din sat mi-a dăruit Contele de Monte-Cristo. Tâmplarul din sat, Vasile Sasu, m-a introdus în profunzimea literaturii ruse. De capodopera Jocul cu mărgele de sticlă de Hermann Hesse am auzit prima dată în discuțiile cu ceferistul Grigore Pop”. Gheorghe Glodeanu, la fel ca noi toți, pentru început, s-a aflat sub zodia basmelor: „După ce am deprins semnificațiile magice ale literelor, am devenit un cititor împătimit și mirajul cărților m-a însoțit toată viața. Fascinația lecturii se explică prin nevoia existențială a omului de imaginar, de povești, de a asculta mereu noi și noi istorii. Nu întâmplător, cartea a reprezentat pentru mine o promisiune supremă, posibilitatea de a descoperi noi lumi în sfera imaginarului. Spre deosebire de alți colegi de școală, nu am resimțit niciodată lectura ca o corvoadă. Dimpotrivă, ea a constituit mereu o autentică delectare. Din fericire, cu timpul, am avut șansa să transform lectura într-o modalitate de existență, într-un stil de viață, motiv pentru care sentimentul că trăiesc o «plăcută zăbavă» nu m-a părăsit niciodată”.

Impresionează și textul Anei Herța, care s-a trezit în casa bunicilor din Țara Năsăudului ascultând-o pe tâna Tore care citea din Scriptură: „O urmăream cu mare băgare de seamă, îi vedeam ochii cum prind litere și cum mâinile ei muncite întorceau paginile groase, murdărite pe la colțuri. Foșnetul acela în nopțile de iarnă când luam rotițele de la sobă pentru a vedea lumina pe tavan era un adevărat spectacol. Am văzut în carte o punte, un pod între sufletul ei și al meu, și am știut din acel moment că voi iubi pentru totdeauna cuvintele așezate cu un anume tâlc pe pagini”. Cred că nu este copil care să nu-și amintească bunici în mână cu „Cartea sfântă”, învățându-l și pe el rugăciuni sau citindu-i de acolo despre sfinți și poveștile acestora. Florina Ilis mărturiseşte despre căutările la început de drum: „Încă din copilărie, când luasem locul bunicii și-i spuneam eu povești surorii mele (le numeam minciuni), îmi căutam modul meu personal de a spune o poveste. La 16 ani am scris primul roman. Dar eram conștientă că, înainte de a-mi găsi propria perspectivă asupra vieții, trebuia să văd ce perspective au adus, până la mine, ceilalți scriitori. Nu mi-a predat nimeni istoria literaturii lumii, de aceea am descoperit-o singură, citind. Cred că am devenit cititor fiindcă mi-am dorit să scriu și eu romane ca cele pe care le citeam. Îmi căutam maeștri în meseria scrisului în cărțile pe care le citeam. Poeziile pe care începusem să le scriu din clasa a IV-a le inseram în compunerile de școală pe care le primeam ca temă de casă. Mi se părea că versurile dau o notă mai originală compunerii”.

Impresionant textul „Viață și cărți” a lui Nicolae Manolescu, în care regretatul critic vorbește despre prima lui bibliotecă, ce se compunea „dintr-un raft din dulapul unde îşi ţinea tata cărţile lui de pedagogie”. Tot de la el aflăm de sârguința cu care îşi așeza cărțile: „Modificam mereu numărătoarea, probabil în căutarea unui sistem eficace, fiindcă de C.Z.U., fireşte, nu auzisem şi nici n-ar fi fost aplicabil puținelor mele cărţi. Eram departe de a-mi da seama că, vorba lui Borges, «să pui în ordine o bibliotecă este un mod tăcut de a exersa arta criticii». Cred că nu ştiam nici măcar ce e critica. Mă jucam? Mie mi se pare că mă luam foarte în serios”. Ion Mureșan aduce o adevărată pledoarie pentru cărți, afirmând că orice discurs despre carte nu este altceva decât „un mod de a merge vorbind printr-un labirint”. Laurei Poantă i-a plăcut, încă din copilărie, să reinventeze poveștile: „Puteam să stau ore întregi cu o carte în mână și să nu mă plictisesc deloc. La început erau cele de copii, evident, cu desene frumoase (erau Ligia Macovei, J. Lagarde, desenatorii ruși binecunoscuți pentru ilustrațiile pentru copii); puteam să mă uit la nesfârșit la ilustrații și îmi refăceam povestea, citită de mama sau de bunici seara, la culcare”. Președintele Academiei Române, Ioan-Aurel Pop, își amintește cum după prima zi de şcoală a revenit acasă cu ghiozdanul plin de cărți: „Dintre toate, m-a fermecat Abecedarul, dar încă nu-i știam rostul. Ba, fiindcă «înțelepciunea și iubirea mea era jocul» (Lucian Blaga), am dat să plec la joacă, fără să mă schimb, fără să mănânc și, mai ales, fără să cer voie. Nimerindu-se tata acasă tocmai când mă certam cu bunica, mi-a spus cu destulă asprime ce și cum: joaca avea să fie de-acum dublată de muncă, iar munca mea era învățătura și aceasta din urmă se obținea de la oameni și din cărți, mai ales din cărți. Așa că am luat Abecedarul și de-atunci nu m-am mai despărțit de literele și cuvintele lui și de multe alte cuvinte”. 

Și încheiem cu un citat din Varujan Vosganian, cel care afirmă că: „Dacă marginile copilăriei mele ar fi închipuite ca un cerc de apă în mijlocul căruia aș fi trăit apoi singur ca pe o insulă, amintirile din vremea copilăriei ar fi fost destule pentru a scrie pagini de carte tot atâtea câte am scris… Am învățat să citesc de foarte devreme, cam pe la patru ani, și asta datorită bunicului meu dinspre tată, care a fost primul meu învățător. El m-a învățat alfabetul latin, dar și cel slavon, grecesc și armenesc. Poate că acum așa ceva pare de necrezut. Nu eram însă ceea ce se cheamă un enfant prodige. Gândiți-vă că pe vremea aceea cărțile erau singura poartă spre lume”. Dintre cei care au răspuns invitației, îi mai amintim pe Ștefan Borbély, Ioana Bot, Al. Cistelecan, Eugen Cojocaru, Sanda Cordoș, Constantin Cubleșan, Victor Cubleșan, Vasile Sebastian Dâncu, Gellu Dorian, Vasile F. Filip, Dinu Flămând, Horia Gârbea, Iulia Anamaria Ghidiu, Vasile Gogea, Nicolae Goja, Mariana Gorczyca, Leon-Iosif Grapini, Vasile Igna, Adrian Lesenciuc, Alice Valeria Micu, Marius Miheț, Daniel Moșoiu, Mircea Moț, Ion Mureșan, Viorel Mureșan, Olimpiu Nușfelean, Gheorghe Pârja, Ioan Pintea, Ion Pop, Mircea Popa, Adrian Popescu, Ilie Rad, Aurel Rău, Daniel Săuca, Laurențiu-Ciprian Tudor, George Vulturescu.

Noi am crescut cu poveştile spuse de bunici la gura sobei. Cărţile de poveşti erau puţine în epoca de „aur”. Mergeam cu tânu meu în poveşti, în vecini, unde auzeam cum au fost ei în război cu armele în spate până departe, în Siberia. Şi câte alte lucruri pe care, copil fiind, nu le prea băgam în seamă. Acum, să mai trăiască bunicul, ce însemnări valoroase aş aduce în faţa cititorilor! Am copilărit fără reţelele de socializare, fără poveşti de pe internet, fără e-bookuri. Şi azi cred că nici inteligenţa artificială, nici cărţile digitale nu trebuie să ne invadeze cu totul viaţa. Trebuie să ne mai privim câteodată faţă în faţă. Şi copiii să asculte poveştile de la părinţi şi bunici. S-a pus, în ultimul timp, problema lecturii greoaie a autorilor clasici, pentru că azi copiii nu mai cunosc limbajul vechi. Cartea Amintiri din Copilărie a lui Ion Creangă, o colecţie cu coperta cartonată, primită ca Premiu la finalul clasei a II-a, am recitit-o nu ştiu de câte ori, am lipit-o cu făină şi apă, pentru ca foile să nu îi zboare. Da, eram încă în clasele primare şi îl citeam pe Creangă, nu mă văietam, ca elevii de azi, care spun că nu îl mai înţeleg, că nu mai e contextul, că nu mai sunt cuvintele, că nu mai e nu ştiu ce… Nu înţelegi un cuvânt, e la un click pe google explicaţia acestuia.

Cred, cu tărie, că încă mai sunt copii care se bucură de primirea unei cărţi sau de includerea în proiecte în care să facă parte din lumea poveştilor. Cu siguranţă, poveştile copilăriei rămân întipărite în amintirile noastre şi revenim întotdeauna la ele cu drag. Consider că resursele cele mai frumoase din cărţile mele sunt în poveştile din copilărie.

O carte oglindă în care veți descoperi scriitorii care v-au adus atâta bucurie de-a lungul timpului în ipostazele și emoțiile începutului lecturii, a primelor întâlniri cu cartea. Felicit pe Irina Petraș și pe toți cei care au făcut parte din acest proiect.