Urmașele Hortensiei Papadat-Bengescu (Florina Iliș, Gabriela Adameșteanu, Ruxandra Cesereanu, Marta Petreu, Ana Blandiana, Ileana Mălăncioiu, Herta Müller, Nora Iuga, Angela Marinescu, Adriana Babeți, Magda Cârneci, Simona Popescu, Ioana Nicolaie, Liliana Corobca, Ana-Maria Sandu, Constanța Buzea, Gabriela Melinescu, Adriana Bittel, Adina Popescu, Veronica D. Niculescu ș.a.) au dat noi valențe literaturii feminine, mai ales în ultimii ani, având un public care le urmează în proiecte, ceea ce nu este puțin lucru.
Fiind printre colaboratorii revistei Caiete Silvane, coordonată de scriitorul și managerul Daniel Săuca, am avut prilejul de a întâlni echipa redacțională de mai multe ori în decursul anilor. La Zalău s-a gândit o strategie de apropiere a cititorilor de carte și presa culturală. Zilele revistei Caiete Silvane oferă bucuria întâlnirilor scriitorilor cu profesori și elevi de la liceele din Zalău, acolo unde, de fiecare dată, suntem foarte bine primiți. Apoi, întâlnirile dintre Societatea Scriitorilor din Bistrița-Năsăud, pe care o coordonez, și Asociația Scriitorilor din Județul Sălaj – președinte Daniel Săuca, conferința publicațiilor culturale din Nord (Caiete Silvane – Poesis – Nord literar – Cronograf – Mișcarea literară – Răsunetul cultural) de la Bistrița ne-au creat noi punți culturale. În echipa formată în jurul revistei Caiete Silvane am remarcat familia Viorel Tăutan și Doina Ira-Tăutan. Oameni apropiați de cultură, artă și literatură. Ne leagă faptul că o parte dintre cărțile noastre au apărut la Editura Caiete Silvane. M-am bucurat să cunosc doi oameni deosebiți, cu destine aparte.
Iată că a venit vremea să citesc două dintre cărțile dăruite de Doina Ira-Tăutan, ambele apărute la editura sălăjeană, Dor de vis și Fata Măriuței. De loc din Făcăeni-Ialomița, Doina Ira-Tăutan este licențiată a Academiei de Studii Economice și a Facultății de Psihologie a Universității „Titu Maiorescu” din București. Membră a Asociației Scriitorilor din Județul Sălaj, a debutat în revista Caiete Silvane, apoi a publicat volumul de poezii Speranță renăscută și romanele Dor de vis, Spitalul de nebuni și Fata Măriuței.
Fata Măriuței, Eliana, cu un destin pe care îl vom descoperi pe parcursul a cinci capitole, își croiește un drum în lumea românească de după 1989. Regăsim în povestea ei multe dintre dramele românilor nevoiți să treacă prin abuzuri sau să ia drumul străinătății pentru un dram de pâine. Relatarea cu patos, sunt convins, ascunde și un fir epic din viața apropiaților scriitoarei, cu detalii foarte bine puse la punct. O poveste despre dragoste, despre trădări, despre eșecuri, despre oameni în care nu poți avea încredere, despre destine ce se împletesc între ele. Și, dincolo de toate, despre propria luptă pentru supraviețuire.
Măriuța, fata care, la doar 15 ani, se căsătorește cu Teodor, un băiat de 23 de ani ce a iubit-o necondiționat, o va aduce pe lume pe Eliana, cea care va reuși, în momente deosebite, să-și croiască propriul destin. Deși își revarsă dragostea pentru cei dragi, nu același lucru putem spune despre dragostea pentru fiică a mamei, nu pentru că nu ar fi fost un copil la locul lui, ci pentru că nu a fost dorită niciodată. Dragostea tatălui, însă, s-a înmulțit. La rândul ei, atunci când va avea copii, învățată de acasă, Eliana va face aceeași greșeală.
Cartea începe cu întâlnirea dintre jurnalista Diana Oprescu și confesiunile Elianei, ce va rămâne peste timp într-o prietenie aparte. Când va lua drumul străinătății, Diana o va sfătui să nu facă acest lucru pentru că va pierde copilăria celor doi băieți. Însă găsim aici destinul mai multor români plecați peste granițe. De-a lungul experiențelor pe care le-am trăit în mijlocul românilor din diaspora, fie din Europa sau de peste Ocean, în SUA și Canada, am întâlnit foarte mulți români care și-au croit un nume respectat, pornind de multe ori de la zero, inclusiv cu refacerea studiilor și munca pentru a se întreține în fel și fel de meserii care, poate, acasă, nu le-ar fi făcut. Cu atât mai mare este reușita lor cu cât au reluat, de la pragul de jos, în străinătate, propriul destin, dovedindu-ne că orice este posibil dacă ai bunăvoință. Mai ales vara, sunt în mijlocul oamenilor care se întorc acasă din diaspora în concedii și care se bucură, alături de cei dragi, de sărbători în comunitățile lor.
Problemele Elianei nu începuseră după căsătorie, ci își aveau rădăcinile în copilărie, începând cu nedreptățile mamei care și-au lăsat semne peste timp. „Mă mira un pic sinceritatea ei și deschiderea către detalii pe care, de obicei, nu le împărtășești cu persoana pe care de-abia ai întâlnit-o. Descopeream o Eliana care nu avea aproape nimic în comun cu cea despre care știam eu destul de multe lucruri și cu care vorbisem de mai multe ori la telefon. Și, de unde, la începutul întâlnirii noastre, eram hotărâtă să îi spun ce gândesc despre ea și apoi să încetez orice relație cu ea. Totul a luat o altă întorsătură. I-am simțit strigătul interior. Trebuia să o cunosc mai bine”, spune jurnalista scriitoare, cea care va contura povestea ce ne va ține aproape filă cu filă până la deznodământ.
Căsătoria Elianei cu ofițerul de poliție, forțată de părinții ei, abuzurile acestuia asupra ei, neînțelegerea și lipsa sprijinului societății și-au găsit rezolvare prin despărțirea acestora și plecarea ei în străinătate, după ce magazinul pe care îl avea i-a fost luat de cea mai bună prietenă.
Tata Teodor o iubea cel mai mult, mama Măriuța nu își dorise niciodată copii, dar pentru tată și bunica Lina, ziua în care au aflat vestea nașterii a fost cea mai frumoasă din viața lor. Și aici se ascunde o dramă, Măriuța fiind ea însăși un copil când ai ei au dat-o după Teodor – avea doar 15 ani, netrăindu-și astfel în deplinătate copilăria. Dar așa erau vremurile în satele noastre – la 15-16 ani fata era măritată.
Avea doar cinci ani când mama ei murise. Rămăsese cu bunica, femeia văduvă de război, care își crescuse cu mare greutate fiica, iar acum, rămasă și fără ea, odată cu moartea Ioanei, se dusese totul. Nimic nu mai avea sens în viața ei, trăia doar pentru nepoate. La câteva luni însă a murit și bunica. Acum, tata Ilie nu mai avea pe nimeni să îl ajute cu fetele. S-a însurat și a adus o mamă vitregă. „Atunci când era mică, Măriuța nu se jucase niciodată ca alți copii, pe uliță, iar după ce crescuse, nu fusese niciodată la o horă, așa cum mergeau fetele de vârsta ei, însoțite de mamele lor. Nici nu se gândise până la vârsta asta că ar putea fi nevastă. Așa că, atunci când tatăl i-a spus că a venit rândul să se mărite, l-a privit fără să scoată un cuvânt și a fugit în grădină. S-a așezat pe iarbă și a plâns”. Și Dumnezeu i-a scos în cale un soț bun, Teodor se purta frumos, în ciuda faptului că ea era foarte rece și nu îi arăta niciun pic de afecțiune. Spera ca într-o zi să-i împărtășească dragostea. Soacra, „pâinea lui Dumnezeu”, văduvă de război, rămase cu șase copii când îi murise bărbatul, trei fete și trei băieți. Mama Lina le-a dat o bucată de pământ și i-a ajutat să-și ridice o casă. Vestea că va deveni bunică după aproape 10 ani de așteptare, o făcuse foarte fericită. Tata, tractorist, când venea seara acasă, își lua copila și o mângâia, mama însă niciodată. Nu a știut să-și arate dragostea pentru fată. Trăind într-o relație paralelă cu un alt bărbat, Grigore, mama Măriuța se pare că nu a fost fericită niciodată.
După primii fiori ai dragostei pentru George, apoi pentru Iulian, a urmat căsătoria cu Radu, apoi venirea pe lume a celor doi copii, Andrei și Călin. Contrar a ceea ce se întâmpla acasă, pentru cei din jur Radu era un prieten săritor, respectuos și harnic, dar soția era des abuzată. Ea a lăsat lumina ochilor ei, copiii, acasă, la 13, respectiv șapte ani, și a plecat în Italia, la fel ca multe alte mame, pentru a asigura un bine copiilor și a-și pune ordine în viață. „Lacrimi de durere, dor sfâșietor de copiii mei, văd privirile de sus ale celor pentru care eram doar o simplă menajeră. Văd privirea tatălui meu, pe care n-am s-o uit cât voi trăi, atunci, la prima mea revenire acasă, când, cu lacrimi în ochi, mi-a spus: «Bine că ai venit! Acum pot să…» și n-a mai spus nimic, nu voia să mă supere. N-a mai spus, dar după numai 10 zile, tatăl meu, omul pe care l-am iubit cel mai mult pe lumea asta, n-a mai fost deloc. A plecat în cealaltă parte a existenței. Singur. Așa cum fusese toată viața. Mai văd oameni bătrâni care m-au iubit mai mult decât și-au iubit propriii copii, pentru că eram mereu acolo, lângă ei. Văd o femeie puternică și sensibilă, în egală măsură, care a pus punct de multe ori și tot de atâtea ori a luat-o de la capăt. Singură. Cu eșecuri, dar și cu realizări, a luat-o mereu și mereu de la capăt”. Doamne, ce mărturisiri! Vedem toate neamurile noastre care au luat calea străinătății pentru pâinea plătită atât de greu. „Ajungi într-o țară despre care nu știi mai nimic. De cele mai multe ori, nu știi nici limba țării respective și ești nevoit să muncești până la epuizare, să faci lucruri de care nu te-ai fi crezut vreodată în stare și pe care nu le-ai fi făcut niciodată în țara ta, să te lași umilit, călcat în picioare și trădat ca o slugă. Este frustrant până când reușești să accepți actuala condiție”, mărturisește personajul nostru. „Când ești badantă într-o astfel de casă, în care nimeni nu dă doi bani pe tine, toate zilele se scurg la fel. (…) Dacă nu faci nimic și doar îți accepți condiția de badantă, muncită excesiv și, de cele mai multe ori umilită, inima ți se golește de sentimente și viața ta devine foarte curând un spațiu gol și nelimitat, în care te afunzi din ce în ce mai tare, un hău din care cu greu mai poți ieși” – Eliana.
Răceala copiilor și a mamei, care devenise la rândul ei copil – „Când m-am dus s-o văd, nu m-a recunoscut din primul moment. Abia după câteva clipe a părut că mă recunoaște” – este plata străinătății. Apoi, precum la multe românce, relația cu italianul Salvadore, în care vedea salvarea, s-a dovedit o amăgire: „Cred că relația cu Salvadore, o relație toxică de altfel pentru mine, nu a fost decât o defulare absolut necontrolată, instinctivă a refulărilor acumulate în toți anii de căsnicie cu Radu”. Însă eroina noastră merge mai departe: „trebuie, în primul rând, să mă împac cu mine însămi. Că nu voi reuși să fac mare lucru cu viața mea dacă voi fi atât de supărată pe mine, de nemulțumită de mine și de exigentă cu mine. Să mă iert și să merg mai departe, fără să-mi fie teamă că voi greși din nou. Voi greși iar și iar, până când voi reuși să înțeleg foarte bine lucrurile. Și că, într-o zi, voi constata că totul mi-a fost de mare folos, că fiecare greșeală făcută sau repetată, dar conștientizată la un moment dat, a fost o lecție de viață care m-a format, m-a ajutat să fiu cea de acum, de astăzi”. (…)
În acest caz, finalul este unul pe cât se poate fericit, pentru că, după câțiva ani, și-a dus mama – „Am iertat-o. (…) Și-apoi, ce drept aveam eu să o judec?” – și băieții în Italia, fiecare fiind la casa lui. Andrei se căsătorise, iar ea devenise bunică. Iar cu mama au mai fost șapte ani, în care „m-a lăsat s-o iubesc, s-o răsfăț să o îmbrățișez, să-i spun cât de mult o iubesc”.
Așadar, romanul nu doar că ne relatează povestea atâtor femei care au trecut prin drame, prin abuzuri, prin trădări, dar aduce și povestea atâtor români plecați în străinătate care și-au lăsat copiii acasă. Este povestea a trei generații – bunici, părinți, copii – care trec prin deznădejde suferință, drama dezrădăcinatului. Dar, până la urmă, dincolo de toate dramele, răzbate dragostea. Căci suferințele sunt cele care ne întăresc. Și ne ajută să trecem peste toate.
Același lucru îl descoperim și în Dor de vis – Profeție împlinită. Romanul aduce în prim-plan povestea personajului narator Dina și a Andrei, prietenă din copilărie, ce se revăd după ani buni: „La una dintre întâlnirile noastre i-am spus că îmi doresc de mult timp să scriu despre ea, să scriu povestea vieții ei. Am întrebat-o dacă este de acord și dacă vrea să mă ajute să fac asta. «Sigur că sunt de acord, Andra. Ți-am citit cărțile»”. O călătorie interioară în sufletul Dinei, a poveștii de dragoste cu Cristian, a schimbării destinului când îl întâlnește pe Victor Tăutu. Scrisul eliberează mintea și inima: „Negam o anumită perioadă din existența mea, care mă marcase definitiv… Mă temeam că rememorând, voi reînvia totul și că amintirile acelea îmi vor declanșa iarăși suferința… Și dacă până atunci singura modalitate de a mă elibera fusese scrisul, mi-am spus că tot el mă va ajuta”. „Cred că povestea de viață a Dinei poate fi un excelent manual, ori măcar un «îndreptar», pentru toți cei care, la un moment dat, capitulează, își pierd speranța”, spune autoarea Doina Ira-Tăutan. Iar scriitorul Daniel Săuca ne recomandă „un roman puternic, un roman-viață. O carte despre împlinirea speranței, și prin miracolele literaturii”. Un dialog care ne-a adus în față fresca anilor ʼ90 – 2000.
Vorbim, în cele două romane, despre autobiografie, jurnal, memorii, despre soarta oamenilor și modul în care fiecare dintre noi trece prin această lume.
