În acest număr al revistei „Caiete Silvane”, doresc să vă așez câteva cuvinte la inimă despre PS Benedict, care și-a luat rămas bun de la clujeni și bistrițeni, după cinci ani de pastorație, fiind întronizat ca Episcop al Sălajului. Multe și rodnice au fost proiectele pe care le-am avut împreună în scurtul timp în care i-a păstorit pe credincioșii din Bistrița-Năsăud. Nu voi uita discuțiile pe marginea cărților sfinte, nici bucuria pe care am avut-o de câte ori am primit o carte semnată de PreaSfinția Sa. Apoi, pentru prima dată pe Valea Țibleșului, în calitate de ierarh, a fost la noi acasă, la Dumbrăvița, pentru a fi alături de familia mea, într-un moment greu, la despărțirea de tatăl nostru. Nu voi uita niciodată acest gest și îi mulțumesc pentru toată purtarea de grijă.
Dacă bistrițenii au lăcrimat la despărțirea de ierarhul lor, sălăjenii se pot bucura că au la cârma Bisericii Ortodoxe un intelectual, care le va pune cuvinte înțelepte de învățătură la suflet. Mărturie stă CV-ul său foarte bogat. Preasfințitul Părinte Benedict, Episcopul Sălajului (născut Valentin-Cosmin Vesa, în 1984, la Sartăș, județul Alba), a urmat cursurile Facultății de Teologie din Alba Iulia, apoi, mai multe programe de studii postuniversitare în teologie, spiritualitate și istorie, în România, Elveția și Italia. Deține două titluri de doctor în Teologie și în Studii istorico-religioase, fiind specializat în spiritualitatea siriacă. În paralel cu activitatea academică – ca lector universitar și membru al Asociației Siriaciștilor din Italia – Preasfințitul Benedict a parcurs etapele vieții monahale la Mănăstirea Nicula, primind numele de Benedict. A fost hirotonit ieromonah, apoi ridicat la rangul de arhimandrit. Implicat activ în viața bisericească, susține conferințe și îndrumează duhovnicește numeroși credincioși. Este autorul mai multor lucrări de specialitate și colaborator permanent al revistei și postului „Renașterea”. În 2020 a fost ales Episcop vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului, iar în martie 2025, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a ales Episcop al Sălajului. Întronizarea sa a avut loc în data de 6 aprilie 2025, la Catedrala „Înălțarea Domnului” din Zalău.
Am citit cu mare atenție biografiile și reperele aduse de părintele episcop în cele două volume, „Personalități duhovnicești contemporane”, tipărite la Editura „Renașterea”. Dragostea pentru Dumnezeu ar fi metafora desprinsă din lectură. Ne întâlnim cu intelectuali îmbisericiți, care și-au însoțit întreaga activitate sub semnul credinței în Dumnezeu, fie că vorbim de înalte fețe bisericești, scriitori, academicieni, cercetători. Mărturisitor stă cuvântul episcopului Benedict: „În spațiul vieții bisericești, la fel ca și în fizică, și, în general, în creația lui Dumnezeu, lucrurile se desfășoară potrivit legii atracției”. Credința, ca și „instrument metodologic”, înseamnă răspunsul concret la acest proces, pe care, în termeni mistici, îl numim „dorul după Dumnezeu”. O adevărată enciclopedie a unor personalități ce și-au mărturisit credința întru Hristos sunt aceste portrete scrise de episcopul Benedict. Se vede în ele rigurozitate, dar și multă dragoste, cunoaștere teologică, dar și fragmente literare, bucurie și nădejde că viața noastră poate fi însoțită de adevărate repere ale bisericii.
Preasfințitul Benedict ne-a dăruit volumul „Icoane târzii”, apărut la Editura „Renașterea”, ce surprinde Ținutul Bistrița-Năsăud prin chipurile frumoase ale credincioșilor noștri, nemurite prin cadre fotografice de doctorandul Ionuț Chifa, alt fiu al meleagurilor bistrițene. Oglindită pe chipul omului, povestea vieții este strâns legată de credință și tradiție. „Cu mai mulți ani în urmă, în timpul studiilor în afara țării, am primit un îndemn care m-a lăsat nedumerit în acea vreme. Mi se cerea atenție la chipurile bătrânilor de acasă, cu pecetea vârstei și a experienței încrustată adânc, într-un gest ultim de înmagazinare, de tezaurizare, ca să rămână, să se vadă și să fie transmise, mai ales pentru atunci când nu se vor mai putea afla. Și nu pentru că oamenii nu vor mai îmbătrâni, ci pentru că le va fi greu, tot mai greu, să îmbătrânească frumos. Acest gând mi-a rămas în minte până când, primind din mâna lui Dumnezeu slujirea de episcop, mi-a fost dată deodată și misiunea de a peregrina prin eparhie, prin sate și orașe, pentru slujbe, pentru binecuvântare și pentru a vizita comunități. Întâlnirea bunicilor și a bunicuțelor, dialogul cu aceștia, schimbul de zâmbet și bucurie, toate îmi sunt sursă de tihnit și bucuros popas, înainte sau, mai ales, după liturghie și se constituie în ctitorirea unui iconostas de chipuri frumoase, care se asociază cu satele, cu bisericile noastre, cu geografia privilegiată a eparhiei noastre. În sensul celor afirmate până acum, albumul «Icoane târzii», pe care îl propunem căutătorilor de frumos, se înscrie în această preocupare constantă de a-i căuta și de a-i cinsti pe vârstnici pentru frumusețea anilor, pentru cumințenia vieții, dar și pentru lumina chipului lor străveziu și de a-i tezauriza într-o colecție vie de exemple la timpul prezent, ce se cere a fi privită și contemplată. În felul acesta poate să odihnească, să bucure, să reconforteze și, în cele din urmă, să indice căi sigure de urmat, verificate și limpezite de cei care le-au parcurs cu seriozitate și curaj înainte de noi”, spune în prefață Preasfințitul Benedict.
În portul ei, cu mâinile împreunate a rugăciune, este surprins chipul frumuseții bătrâneții ce-i luminează, dincolo de fața brăzdată de trecerea anilor, bunătatea. De la bătrânii noștri ar trebui să împrumutăm și noi multe din gesturile bunătății. În drumurile pe care le-am avut în căutarea de povești prin satele noastre, i-am auzit pe mulți dintre bătrânii care locuiau într-o căsuță, singuri, că nu le este frică de nimic, că nu se simt singuri, pentru că-l au pe Bunul Dumnezeu aproape. Să luăm aminte la toate aceste lucruri și să știm, fiecare dintre noi, să respectăm bătrânețea, care este vârsta ce aduce în viața noastră lumină.
Tradițiile nescrise încă mai păstrează arhaicitatea bunicilor și străbunicilor. S-au conservat multe dintre ritualurile din vatra satului nostru, menite să ne arate încă o dată legătura strânsă cu pământul și divinitatea. Așadar, se împletesc vechi tradiții, transmise din generație în generație, obiceiuri și credințe eterogene, în care elementele laice coexistă cu cele religioase. Solar prin excelență, momentul pascal, cu biruința christică, dar și a vieții, în general, asupra morții, este în vizibil și deplin acord cu ritmul anual al naturii și vegetației. Și cu celelalte momente sacre și manifestări rituale, legate de sărbătorile verii și ale solstițiului ei, urmate de cele ale declinului luminii și forței de rodire. Orice schimbare din viața țăranului se făcea respectând cu strictețe cutumele locului și timpului său, legi și canoane nescrise care se reflectau în conștiința poporului, formând repere morale și spirituale de necontestat. Există un sincretism între învățăturile bisericești și cele laice, provenite din superstiții, ușor de repetat în obiceiurile practicate în preajma sărbătorilor religioase. Și poeții noștri exploatează acest subiect, după cum arată și în carte PS Benedict. George Coșbuc spune în poezia La Paști: „Și râde-atâta sărbătoare / Din chipul lor cel ars de soare”. Apoi, Octavian Goga în Bătrâni: „Așa… vă treceți, bieți bătrâni, / Cu rugi la Preacurata, / Și plânge mama pe ceaslov, / Și-n barbă plânge tata…”; Ioan Alexandru, Casa Părintească – „Dumineca, măicuța, în veșmânt cernut, / Cu busuioc în mână și-ntr-o năframă / Duce din bruma cât avem de grâu/ O prescură de jertfă la icoană”; Ștefan Octavian Iosif, Bunica – „Cu părul nins, cu ochii mici / Și calzi de duioșie, / Aieve parc-o văd aici / Icoana firavei bunici / Din frageda-mi pruncie. /…/ De câte ori priveam la ea, / Cu dor mi-aduc aminte / Sfiala ce mă cuprindea, / Asemuind-o-n mintea mea / Duminicii preasfinte”.
Era o vreme în care nu era așezare, fie ea cetate sau cătun din creierul munților, în care să nu existe un sfat al bătrânilor. Ei erau înțelepții al căror cuvânt conta foarte mult în bunul mers al lucrurilor. Prin ei, credința și tradițiile noastre au fost transmise mai departe generațiilor următoare. Astăzi, vorba „cine nu are bătrâni să-și cumpere” parcă nu mai valorează mare lucru. Tinerii nu mai au răbdare să asculte poveștile bătrânilor, iar sfaturile lor parcă nu mai valorează mare lucru. Asta pentru că societatea s-a schimbat, lumea în care trăim fiind plină de provocări, iar vorbele de acasă parcă nu mai contează. De aceea, această carte a PS Benedict e un popas împreună cu bunicii noștri, icoanele vii ale păstrării a tot ceea ce are mai frumos acest popor. A acelor bunici care se pun în genunchi și încep să se roage pentru copii, a bătrânilor cu fața arsă de soare și cu mâinile bătătorite de la truda câmpului, oamenii satelor care, de-a lungul timpului, și-au apărat pământul și credința cu prețul vieții. Dragostea trebuie să fie atotcuprinzătoare și acest lucru o știu cel mai bine bătrânii noștri. De altfel, și cărțile sfinte ne spun să îi iubim pe cei din jurul nostru: „Să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”. Știau bine bătrânii noștri că „nu te poți mântui singur”, după cum spune și Bătrânul Porfirie. Apoi, mintea care ar trebui să fie curată și gândurile care ar trebui să fie, la rândul lor, îndreptate spre lucrurile bune, sunt subiecte despre care sfinții noștri au vorbit în cărțile sfinte, ei înșiși trecând prin multe ispite. Despre fericirea raiului am învățat din poveștile de acasă, de pe Valea Țibleșului, de la bătrânii mei. Nu întâmplător, după un post aspru, în care fiecare își curăța nu doar sufletul, ci și casa, țăranii noștri, spovedindu-se și împărtășindu-se cu Trupul Mântuitorului și zugrăvindu-și casele în albastrul cerului, erau gata să primească Lumina Învierii și pe Hristos, Cel care spune, an de an: „Bucurați-vă”!
Cuvintele de înțelepciune ce le însoțesc fotografiile surprinse în ceas de rugăciune la biserică parcă vorbesc despre credința vie din sufletele celor trăitori pe meleagurile martirilor năsăudeni, în frunte cu Atanasie Todoran și ale lui Pahomie de la Gledin. Cartea aceasta, prin imagini și cuvinte alese, readuce în prim-plan lumina din ochii bunicilor noștri, noblețea lor în simplitate, smerenia răbdarea, dragostea pentru aproapele, bucuria întâlnirii întru Hristos. Vorbim despre o rânduială străbună dusă mai departe, despre biserica vie din centrul satului. Merită evidențiată și munca profesoarelor Maria Bob și Cosmina Tămaș, de la Colegiul Ortodox din Cluj, care au ales cuvintele potrivite pentru imaginile din album, precum și concepția grafică semnată de Raluca și Florin Ghețea. Selectăm din textele despre bătrânețe și înțelepciune: „Vârsta trebuie să vorbească și mulțimea anilor să ne învețe înțelepciunea”, Iov 32-78; „Bătrânețea este o cunună strălucită; ea se află mergând pe calea cuvioșiei”, Pilde 16-31. Să nu uităm de una din cele 10 porunci „Să cinstești pe tatăl tău și pe mama ta ca să fii fericit și să trăiești multă vreme pe pământ”.
„Privind retrospectiv, într-o ordine firească, Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru tot ceea ce mi-a dat până acum, dar, mai ales, pentru oamenii pe care mi i-a scos în cale, la locul și timpul potrivit… Mă adresez credincioșilor din eparhia noastră. Vi s-a dus vestea de oameni buni, răbdători și apropiați de Biserică. Mă voi strădui să fiu în mijlocul dumneavoastră, la slujbe, în vizite și cu alte prilejuri. Îmi doresc să vă cunosc îndeaproape, dar și să mă cunoașteți, și să ne bucurăm unii de alții, lucrând împreună”, a spus PS Benedict la întronizarea ca episcop al Sălajului. Mulți ani, binecuvântați, PreaSfinția Voastră, și slujire îndelungată în mijlocul credincioșilor buni din Țara Silvaniei!
