Articole

Măslinul și camionul roșu

Cum privesc natura tinerii de azi? Depinde de educație? Au răbdare adulții să-i ducă la plimbare printre arbori și plante? Mai au chef elevii de aceste descinderi, după lecții aride cu extradiegetic și omniscient, pentru bac? (așa se cultivă gustul pentru lectură? quod erat demonstrandum!). Mai bine ar vedea filmul regizoarei Icíar Bollaín (El Olivo / Măslinul, 2016), chiar dacă e moralizator. Și didactic, nu? Asta da, lecție. Semnal de alarmă, alegorie simetrică, fabulă fluidă, basm emoționant. Povestea e scrisă de Paul Laverty, scenaristul lui Ken Loach.

Alma a crescut lângă bunicul pasionat de măslini, mai ales de cel milenar, pe care l-au vândut fiii săi din rațiuni financiare, deși bătrânul s-a opus vehement („e viața mea!”). Asistăm la smulgerea măslinului, spre disperarea fetiței, care urcă în el, ca o revoltă, sperând să împiedice plecarea copacului, ce aparținea „vieții, istoriei”. Din clipa aceea, bunicul intră într-o muțenie vindicativă (Rubliov al lui Tarkovski nu vorbea din alte motive…, scuzați asociația!). Bătrânul nu mai poate comunica logic cu familia sa. Ruptura între generații, sub oblăduirea capitalismului demonic. Într-o societate ce-și înstrăinează originile, nimeni nu mai are nostalgia rădăcinilor? În jur se instalează indiferența, anii trec, dar Alma nu uită. Bunicul a inițiat-o în taina măslinilor, a sădirii și îngrijirii. Aflăm toate acestea din câteva flash-back-uri bine plasate în economia filmului. Într-o lume a pragmatismului feroce, Alma e hotărâtă să caute măslinul vândut și să-l readucă bunicului. Curaj, tupeu, aroganță, încăpățânare, nebunie, minciună – ea pune la bătaie un arsenal violent, în luptă cu inerția din jur. Ce nu poți afla cu ajutorul internetului și al facebook-ului? Iată: măslinul iubit e în Germania, la Düsseldorf, în holul imens al unei instituții cu pereți de sticlă. Ce credeți? Alma va merge acolo, în camionul roșu, însoțită de unchiul Arti și de Rufa, care o iubește în taină (cehoviană). De ce Germania? Ca o metaforă a capitalismului excesiv (sau nu?). Începe un road-movie palpitant, din frumoasa Andaluzie spre mega-clădirile germane. Dacă veți vedea filmul, veți pricepe de ce stă în remorcă Statuia Libertății din New York… verticală și sobră. Civilizația care înghite natura – înțeleg, văzând măslinul „înlănțuit” în holul păzit de paznici numeroși. Ca peștele în acvariu sau animalele din grădina zoologică. Cei trei sunt bruscați, scoși afară. Vulcanica Alma nu cedează, spre disperarea celor doi bărbați. Eșec, deci? Iată-i pe cei trei în fața clădirii monstruoase, cu sandviciuri în mână, izbucnind într-un râs eliberator, de tip Zorba. Începe marea demonstrație a simpatizanților din oraș (că doar totul se pregătește pe același facebook). Năvălesc toți în clădire, Alma urcă în măslin, ca atunci în copilărie și… gata! Nu mai spun, ar fi culmea să comit un spoiler.

Alma e speranța reconcilierii generațiilor în această istorie ecologică și umanistă, cu dialoguri inspirate, emoție sinceră și actori unul și unul. Mai ales Anna Castillo (Alma), capabilă să evite melodramaticul printr-un joc modern, cu efect de pendul.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.