Articole

Mașina de plâns

O poezie adâncită în sine, hrănită din propria materie dezolată, înălbăstrită de geamăt și de apăsare existențială vine să o alăture pe Alice Valeria Micu șirului de voci lirice surpate în propriile refracții existențiale. În mod paradoxal însă, această punere în versuri a tristeților, angoaselor și durerilor personale nu se sublimează în strofe eterice, alegându-se calea – mai fidelă modului de a fi al autoarei – unei anumite vehemențe retorice, a unei articulări care nu dă înapoi nici din fața exceselor (a țipătului, deci), nici din dreptul verticalității acute a onoarei și demnității. Cearta lui Alice cu lumea aduce o nouă pată sângerie în literatura română a zilei.

Ovidiu Pecican

 

 

 

***

Alice Valeria Micu

 

 

Că ne-ai smerit pe noi în loc de durere

şi ne-a acoperit pe noi umbra morţii.

Aceasta e marea taină:

 

Tăcând e ca și cum n-ai exista.

Cuvintele intră-n spirala morții

și e nevoie de un cutremur să rup-alunecarea lentă.

Mereu există undeva unul care se împiedică de viaţă.

Cât de uşor e să te plângi, mă vaiet, deci

se înţelege că exist, dar n-am curajul să opresc durerea,

cilindrul acesta de metal încins

care se suie şi coboară-n oameni.

Puterea de a plânge nu-i dată celor slabi,

lacrima pură se coace-n inimi tari,

e şlefuită-ncet şi cu migală,

călită zi de zi, în îndârjirea de-a n-o lăsa să curgă.

 

Şi dacă ai răbdare să înduri,

în atelierul sufletului şi al minţii,

şi dacă ţii secretul tău prin care

un vulnerabil strop ce-adună-n el

mortificare, are tăria de a fi puternic

şi rezistent ca un tăiş al sabiei de samurai,

te vei feri să plângi prea des, ştiind

că lacrima taie orice obraz în drumul spre lumină.

Dar plânsul care va veni, te va elibera fără tăgadă.

*

Pătrundeţi-vă de durere.

Întristaţi-vă şi vă jeliţi.

Râsul întoarcă-se în plâns

şi bucuria voastră în întristare.

Aşa cred.

Cu poemul meu începe anotimpul halucinării.

Aici sunt o femeie liberă, anomia e legea.

Pot să fac ce vreau cu fiecare cuvânt,

îl despic fără milă, așa cum m-a lovit,

răzbunarea nu se pedepsește aici,

moralitatea e doar un șir de litere anoste,

inoculate în copilărie sau mai devreme,

sunt poemul cu care te arăţi lui Dumnezeu,

lucrarea ta de control la care te-au ajutat

părinţii şi moşii, cei ce te-au iubit

şi cei ce te-au urât,

cei ce ţi-au şters sângele din genunchi

atunci când alergai fără-ncetare

şi cei ce te-au pârât pentru bancuri politice.

Ai putea să baţi chiar monedă,

să-ţi pună pe ochi şi în palmă,

dar poemul tău e lung, şi iarnă fără sfârşit

nici n-a început încă.

 

Lumea se poate opri din trăit,

nu e nevoie de multe unelte,

e de ajuns o lamă s-alunece de-a lungul venelor

și sângele atâta de frumos țâșnește.

 

Dar nu te poţi abţine şi vrei să laşi o mărturie.

Să i se taie capul, vor striga!

Să i se taie beregata, vor spune, încurajați.

Să fie sufocată cu cocoloașe de reviste literare,

vor plusa cu entuziasm, să fie arsă pe rug

și trasă pe roată!

 

Eu am închis doar pentru-o clipă ochii,

am respirat adânc, ca să îndur, dar ploaia

le-a stricat din pofta de crimă lentă, voluptoasă

și-au trans un singur glonte, de argint.

 

Din volumul Mașina de plâns, de Alice Valeria Micu, Editura Caiete Silvane, Zalău, 2021.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.