Ai trecut de pragul vieții care îți oferă șansa bucuriei sau, dimpotrivă, ghinionul de a fi înnegurat constatând cât de repede prezentul continuu se poate metamorfoza (nu doar gramatical-morfologic), în forme temporal-temporare din trecutul imuabil, simți cum se activează obsedantul contor al rememorărilor. Inutil să-ți sâcâi sentimental prezumtiva tihnă cotidiană, ți se spune, regretând erorile generate de accidentale deviații temperamentale, ori volitive, finalizate moral regretabil.
Însă, când ies definitiv din decorul terestru perceptibil rudenii, prieteni, colegi, concetățeni (dintre cei pe care contai că te cunosc), te trezești supus resemnării, în cel mai bun caz. Ei fuseseră sincronizați volens nolens etapelor pe care le-ai parcurs, concomitent martorii strădaniilor tale de-a căuta și valorifica talente, pentru a impulsiona, în felurite forme și formule, viața socială exprimată cultural-artistic, sportiv ș.a. Plecarea lor în cealaltă parte a vieții te lasă izolat să reprezinți modelul complex al generației voastre, incredibil pentru adolescenții și adulții tineri de-acum.
*
În timpul uneia dintre conversațiile negreșit agreabile, prietenul meu din copilărie, adolescență, tinerețe, adică de o viață, despre care am mai scris, Mircea, fiul doamnei învățătoare a promoției mele din școala primară, își (îmi) amintea amuzat, printre altele, câteva tipuri umane tragicomice prezente activ în peisajul social al orășelului nostru drag, dar și „celebrități” din Clujul studenției, sau din două, trei centre de raion. Nu, nu-i confundați cu nefericiții boschetari din zilele noastre. Cei de care încerc să vă povestesc sunt „mascotele” vii ale așezărilor omenești de oarecare notorietate, bărbați sau femei escamotând geneze cel mai adesea dramatice din culisele obscure și fundalul tenebros ale unor scenarii malefice. Tocmai acest aspect „scenografic” al spațiilor deschise – stradă, piață, parc – ori închise (cârciumă, birt, bufet) face din aceștia personaje principale în reprezentații episodice, când burlești, în fel și chip, „aplaudate” de copii și adolescenți, mâniind pe unii vârstnici și notabilitățile urbei, când iscând reală ori trucată compasiune. Îi aveam în vedere pe Zotescu din Cluj, care se așeza ades pe sub copacii/pomii ornamentali din preajma Librăriei Universității și certa păsările pentru că îl împroșcau cu… guano; se pare că fusese student, era ager și, împotriva evidențelor, refuza să-și recunoască slăbiciunea pentru alcool. Un altul, Alby, în Zalău, era prezent zilnic în zonele urbane mai aglomerate, cu monologu-i cunoscut de toată suflarea autohtonă („ajutați un / biet / copil / sărac / fără tată!”) și alte expresii ale umilinței în replicile ostentativ hilare. Însă aceste două personaje pitorești nu erau victime ale unor presupuse atitudini anticomuniste. Ba, chiar se „bucurau” de îngăduința mascată a instituțiilor menite protejării ordinii și liniștii publice.
În Jiboul copilăriei și al adolescenței noastre, deceniile șase și șapte ale secolului XX, seria acestor aparent „paria” (pentru regimul totalitar comunist), în opțiunea copiilor – indivizi hazlii, la urma urmelor, începe cu celebrul, pe atunci, Găvrila din Bălan, „cantautor” de unic și monoton refren muzical popular, pastișă a cunoscutei partituri „Cât îi Maramureșu / Nu-i fecior ca io și tu...”, versuri cel puțin deșuchiate, alunecând „binișor” spre obscen, cum ar „șugui” dascălul Ion Creangă. Venea săptămânal în zilele de joi, și o dată pe lună – ultima zi de miercuri (cunoscut program tradițional de piață și, respectiv, târg de vite), ba, puțin mai rar, și în alte zile; îl mai aducea cu căruța câte un consătean binevoitor venit cu treburi la centrul de Raion. Cel mai adesea, l-am văzut rezemat cu spatele de clădirea fostului restaurant al hotelului Unio, devenit în acei ani cinematograf, la etaj, în fostele camere de hotel, fiind instalate birourile Cooperativei de Consum. Nu cerșea, dar nici nu refuza ceea ce unii dintre adulți îi ofereau, fie bani, fie mâncare sau/și băutură. În pauzele dintre cântece, declama fragmente de istorie națională, despre evenimente și personalități, mai cu seamă din perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, când fusese ofițer sau subofițer combatant, rănit și demobilizat. Îl auzisem pe tatăl meu comentându-i comportamentul: refuzând să colaboreze cu noua putere politică de după 1946, se împotrivise fățiș acesteia, fapt pentru care fusese arestat și bătut de gâzii securității dejisto-paukeriste, slugile potentaților filo-sovietici, „până și-a pierdut mințile”.
Impresionat și nedumerit, îmi era dificil să pricep de ce români creștini îi prigonesc pe alți români creștini. Atunci am aflat pentru prima dată ce înseamnă ateu. Cuvântul îl mai auzisem, dar, crezând că îl înțeleg, nu mi-am manifestat dorința de-a ști ce înseamnă, iar la orele de religie, preoții deciseseră să nu-l pomenească, firește. Da, înainte și după confiscarea și interzicerea propovăduirii Sfintei Evanghelii de către credincioșii Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică (1948), în biserica din centrul urbei, părintele greco-catolic, apoi ortodox, Costin, ținea ore de religie pentru copiii acelora dintre familii care ceruseră/acceptaseră această formă de învățare.
În conversația noastră, edulcoram nostalgic detalii spectaculoase în ipostazieri ale vârstei de atunci, cântărite altfel cu indulgența bunicilor de acum. Așa încât mă simt învrednicit să rememorez figuri cel puțin pitorești, dacă nu eroice, în tragismul lor. Îmi reveni în prezent figura unei femei în vârstă de aproximativ 55-60 de ani, de statură mică, înveșmântată cu fuste, bluze, veste și „zadii” în culori indecise, care nu văzuseră apă și săpun cam demultișor, încălțată cu cizme de cauciuc cu vreo două numere mai largi. O cunoșteau toți jibouanii. Măriuca, așa o strigau, aduna bombănind hârtie, materiale textile, sticle, pe care le preda contra cost la Centrul de colectare. Neastâmpărați, dorind să se distreze, unii copii din familii maghiare, acompaniați vârtos de ale românilor o porecliseră și o hărțuiau „Micsoda-Kicsoda”. Măriuca se mânia și riposta blestemând și încercând să-i înhațe, spre hazul acestora, până când vreun trecător adult intervenea potolindu-i cu dojeni pe neobosiții „agresori” și încercând s-o calmeze pe biata femeie. După trecerea anilor, unul dintre colegii de liceu, având acces la documente din arhivele statului, interesat de aceste aspecte ale istoriei locale, avea să-mi relateze câteva detalii cutremurătoare, printre care și cel referitor la Măriuca. Înainte cu circa zece ani a fost arestată și interogată în beciul securității din Jibou. De aici a ajuns la Spitalul de psihiatrie din Sighetu Marmației. Fusese în legătură cu mișcarea de partizani din Apuseni, cu celebrul Blidaru.
Din cauze asemănătoare, învățătorul Gheorghe Ungur, mai degrabă de statură scundă, arestat, închis și maltratat, exclus din sistemul profesional, devine client de mic litraj al cârciumilor, deși neagă slăbiciunea pentru „ștampăl”, face naveta aproape zilnic între domiciliul său din Rona, în apropierea bisericii satului, și Jibou, trecând Someșul cu podul plutitor, la fel celorlalți navetiști de traseu scurt. Dacă este abordat ironic sau batjocoritor, dacă este tachinat de către copii și adolescenți, ripostează violent verbal, pufnește brutal: Bâh-bâh: Soviețkâi, davai ceas, davai soție! Hail Horti! Hail, Stalin! Mmmmm, bâh! Comuniști! Trădători! Bâh. Când nu bea, când nu era agresat, conversa normal, alinta copiii, le spunea scurte povești, le dăruia dulciuri, adică, în limbaj comun „se purta normal”!
Trecusem deja de pârleazul maturității, doi ani și două luni de stagiu militar, un an în slujba cefereului sindical; reușisem să intru la facultate. În vacanțele studențești m-au surprins aparițiile prin oraș ale unui personaj cel puțin bizar. Statură mijlocie, robust, purta îmbrăcăminte ambiguă, dar curată și în picioare – bocanci ori cizme de cauciuc, în funcție de anotimp și vreme. Părul bogat, în plete, era urmat peste piept de o barbă stufoasă și lungă de pustnic. La brâu, peste cămașă sau veston, era încins când cu o curea lată, încheiată cu o pafta metalică, când cu frânghie, sau cu un cordon de pardesiu, pe sub care trecuse coada unei securi ori a unui baltag. Prenumele său o fi fost Ambroziu, dar lumea îl știa de Ambruș. Locuia într-o mică grotă din pădurea care înconjoară cătunul Ciutărie dinspre sudul orașului. Când l-am văzut pentru întâia oară, aș fi jurat că este pustnic. „Legenda” care circula printre localnicii interesați, unii îngrijorați, spunea că omul respectiv fusese șofer de camion, angajat la o fermă agricolă/zootehnică. S-a hotărât într-o seară să fugă de comunismul românesc, s-a urcat la volanul unei basculante și a pornit spre granița româno-maghiară, intenționând să treacă apoi în Iugoslavia. A fost prins, încătușat și bătut de grănicerii și de securiștii români, a fost condamnat, închis câțiva ani, iar după ieșirea din închisoare s-a stabilit în pădurea din apropierea orașului. Se spune că era pașnic, politicos și harnic. Cine intra în dialog cu el, constata că avea știință de carte și cunoștea bine istoria.
Până la urmă, „mascotele” tragicomice, așa cum mi-am permis să-i denumesc, mai cu seamă pe „actorii” stranii ai orășelului nostru, pomeniți în conversațiile cu prietenul meu, sunt, de fapt, eroi ai luptei anticomuniste, pe care îi comemorăm amintindu-ne nostalgic aspecte ale realității acelor timpuri, pe care le percepuserăm și noi, atunci – copii și adolescenți.
Note:
1 Lucia Marincaș, foarte cunoscută și respectată învățătoare, pentru profesionalismul desăvârșit, între deceniile cinci-opt ale secolului al XX-lea, în învățământul primar din Jibou.
2 Unitate administrativ-teritorială de sorginte sovieto-comunistă aflată în subordinea unei conduceri Regionale.
3 Componentă de îmbrăcăminte a femeilor de la țară, care era înfășurată peste poale și rochie pentru protejarea acestora de praf și pete de toate felurile.
4 Argou popular; denumire dată paharului mic pentru băut horincă (pălincă, răchie, rachiu, țuică) având un volum interior de cca 30 ml.
+ There are no comments
Add yours