Marin Pop, Victor Deleu în Marele Război și la Marea Unire (I)

Înrolat în armata austro-ungară încă din primele zile ale izbucnirii Marelui Război, Victor Deleu a fost trimis ca ofițer pe frontul din Bucovina. La scurt timp, în luna octombrie 1914, cade prizonier la ruși, pe frontul de la Iacobeni. În acest context, soția sa, Olivia Deleu, născută Bardoși, împreună cu micul lor copil, Ovidiu, se mută la Sibiu, la părinții săi¹.

În Rusia se găseau aproximativ 130.000 de prizonieri români. O parte din prizonierii ardeleni aflați în lagărul de la Cyneșma, pe Volga, sunt mutați de către ruși, în toamna anului 1916, într-un alt lagăr, la Darnița, în apropierea orașului Kiev. Aici vor sta șapte luni, după care vor pleca spre Iași, pentru a se înrola în armata română.

La două zile de la sosirea lui Victor Deleu la Darnița, numărul ofițerilor ajunsese la 121, iar al trupei la 1.600. Ofițerii au fost cazați în case, iar soldații în barăci. Lagărul era condus de generalul rus von Eiche. Singurul care era primit în audiență la el era sublocotenentul Victor Deleu, fiind cel mai în vârstă dintre ofițerii aflați la momentul respectiv în lagăr. A aflat de la general că erau adunați la Darnița cu scopul de a pleca în România. Generalul primea ordine de la un șef de corp de armată rusească și nu știa mai multe în privința timpului cât urma să rămână prizonierii ardeleni în lagărul de lângă Kiev.

Fiind singurul ofițer român care era primit de către generalul rus, Victor Deleu i-a expus toate problemele cu care se confruntau. Generalul a permis să fie înființată în lagăr o organizație civilă a soldaților, iar în fruntea ei l-a desemnat pe Victor Deleu, cu titlul de prim-senior, fiind cel mai în vârstă ofițer din lagăr. Așadar, deși nu era cel mai mare în grad, sublocotenentul Victor Deleu a fost ales în funcție datorită faptului că era cel mai vârstnic ofițer:

„Noi îl ascultam pe prim seniorul Victor Deleu – spunea un fost voluntar ardelean – chiar dacă aveam un grad mai mare decât cel de sublocotenent pentru că eram prizonieri de război și considerați de generalul von Eiche, până în momentul când vom fi preluați de armata română, că nu putem fi decât civili. Noi în momentul în care am luat hotărârea să facem ceea ce am făcut, intrând în serviciul neamului, nu ne-am mai considerat soldați, că nu mai aveam ceva comun cu armata austro-ungară. În felul acesta noi nu l-am considerat pe domnul Deleu ca pe un comandant, ci l-am considerat numai ca pe un om mai în vârstă căruia îi datorăm un respect. Dacă cineva ar fi încercat să ne fie comandant, în situația în care ne aflam, am fi protestat din toate puterile noastre. Noi cu toții ne-am gândit că este de datoria noastră să fim acolo unde ne chema sângele neamului nostru și aceasta este singura noastră obligație”².

Liderul politic al românilor din zona Șimleului Silvaniei s-a impus prin personalitatea sa, prin modestie și spiritul organizatoric, nu doar ca și comandant, ci ca un adevărat frate mai mare pentru toți prizonierii români:

„Că domnul Deleu, prin atitudinea sa, prin faptele sale, prin inițiativele sale, prin înțelepciunea sa, s-a ridicat în ochii noștri cu mult mai presus decât dacă ar fi avut un grad de mareșal, aceasta se datorește firei sale niciodată grăbite, felului cum a privit la modul înfăptuirii idealului nostru comun. Astfel fiind, domnul Victor Deleu a avut din partea noastră nu numai respectul datorat și pe care l-a avut de la început, ci a avut și tot ce putea avea un om de la alți oameni, dragostea noastră”³.

În funcția pe care o avea, Victor Deleu era ajutat de alți „seniori”, pe următoarele probleme: state de plată, deoarece primeau soldă, alimentație, informații etc. S-a hotărât ca Victor Deleu să emită ordine de zi, care să cuprindă toate problemele. În fiecare vilă exista câte un „senior”, care observa și nota problemele cu care se confruntau, după care se ducea personal la Victor Deleu și căutau împreună soluții. S-a mai hotărât ca, în fiecare zi, 10 ofițeri să se deplaseze cu tramvaiul la Kiev și să cerceteze toate hotelurile, cu scopul de a afla dacă nu există cumva vreun călător din România⁴.

De la începutul lunii noiembrie 1916 și până în luna mai 1917 au fost adunați la Darnița 290 de ofițeri, circa 50 gradați teriști, toți studenți la diferite facultăți, pe care războiul i-a prins ca gradați caporali și care în octombrie 1916 trebuiau să treacă examenul de ofițeri, și aproximativ 60 de învățători gradați, care după legile românești trebuiau să devină ofițeri. Deci, în lagăr erau 290 de ofițeri și 110 candidați de ofițeri, în total 400. Mulți dintre studenții români erau la facultățile din Budapesta, membri ai Societății „Petru Maior”. Așadar, se poate afirma că la Darnița „era adunată întreaga intelectualitate ce forma generația de război” din Ardeal. Numărul trupei se ridica la aproximativ 2.000 de prizonieri⁵.

După cum sublinia profesorul Onisifor Ghibu, lagărul de la Darnița a fost o adevărată școală de moralitate. De asemenea, un fost voluntar sublinia următoarele:

„Tot ce s-a întâmplat în Darnița a fost pentru noi toți o școală din care a răsărit un mare principiu de educație, anume principiul omului de omenie!”⁶. Acest lucru se datorează, în primul rând, lui Victor Deleu, dar și mentalității sănătoase cu care intraseră în război și pe care o păstraseră cu sfințenie.

În data de 26 aprilie 1917 a avut loc prima adunare a voluntarilor ardeleni și bucovineni, la Darnița, în cadrul căreia a fost prezentat un memoriu, care a fost adoptat cu însuflețire de către toți cei prezenți. Din comisia de elaborare a memoriului a făcut parte și Victor Deleu, care îl supune aprobării adunării de la Darnița. Tradus în limbile franceză și rusă, Memoriul a fost înaintat guvernelor Rusiei, Franței și ale celorlalte state aliate. De asemenea, a fost trimis ziarelor și revistelor rusești, organizațiilor naționale cehe, sârbe, poloneze și rutene din Rusia și presei românești din Iași.

Declarația de la Darnița a avut un larg ecou în rândurile voluntarilor români aflați în Rusia și a dus la intensificarea acțiunii de organizare pentru reîntoarcerea în țară și participarea în luptă alături de armata română. În continuare, pentru că este un document de importanță istorică deosebită, redăm părțile principale ale memoriului, din care transpare spiritul de sacrificiu al voluntarilor pentru îndeplinirea idealului național:

„Noi, Corpul Voluntarilor Armatei Române, foști prizonieri, cu jertfa vieții noastre, suntem gata să intrăm în luptă pentru împlinirea idealului nostru de a uni tot poporul, tot teritoriul românesc în una și nedespărțită Românie liberă și independentă.

Noi, care în limbă, în cultură, în structura socială și în întreaga ființa noastră etnică și politică, formăm un trup unic și nedespărțit, cerem cu voință nestrămutată încorporarea noastră la România liberă, pentru a forma împreună un singur stat național românesc, pe care îl vom zidi pe bazele celei mai înaintate democrații.

Pentru acest ideal, ne punem în cumpănă, tot ce avem, viața și averea noastră, femeile și copiii noștri. Și nu ne vom opri până ce nu vom învinge ori vom pieri.

Sângele nostru nu se va vărsa în zadar.

Credem ferm că, între viitoarele state fericite naționale și democratice va fi și România tuturor românilor”⁷.

În acest context, în data de 3 iunie 1917, primul batalion de voluntari ardeleni, bănățeni și bucovineni, în număr de 2.500 soldați și 250 ofițeri, complet echipați, au fost îmbarcați într-un tren special și au pornit din Kiev spre Iași, unde a ajuns pe data de 7 iunie 1917. La Chișinău, în Basarabia, i-a așteptat o mare surpriză. Aflând de vestea sosirii lor, Sfatul Țării, parlamentul basarabean, și-a suspendat ședința și i-a așteptat la gară⁸. Aflându-se în oraș despre trecerea fraților ardeleni și bucovineni, li s-a făcut o primire deosebită, „care va rămâne înscrisă în istoria neamului nostru ca una din cele mai mișcătoare pagini”.

În data de 6 iunie 1917, o mulțime de români basarabeni, civili și soldați așteptau pe peronul gării din Chișinău sosirea fraților lor, „ce mergeau spre împlinirea celei mai înalte datorii naționale”. Printre cei prezenți la gară se zăreau și ardeleni refugiați, între ei și câteva doamne îmbrăcate în costume populare din Transilvania. Când trenul a intrat în gară, frumos împodobit cu ramuri verzi și îmbrăcat în tricolor, „a fost un moment de emoție ce nu se poate arăta prin cuvinte”. După trei ani petrecuți în prizonieratul din vasta Rusie, ardelenii și bucovinenii vedeau pentru prima dată frați de-ai lor, care îi așteptau cu brațele deschise. Ochii tuturor erau „scăldați în lacrimi și glasurile înduioșate de bucurie”. Voluntarii ardeleni și bucovineni se îmbrățișează cu basarabenii, „ca niște frați cari s-au despărțit de multă vreme unii de alții și cari se regăsesc acuma. E un moment de sfințenie unică în felul ei”. După acest moment emoționant, voluntarii se dau jos din tren și „într-o admirabilă ordine” se deplasează în piața din fața gării, unde s-a desfășurat primirea lor, după un anumit program. Fiecare companie venea cu steagul ei și se încolonează la locul cuvenit. Era „o mare” de ardeleni, „a căror privire atinge puternic toate sufletele celor de față”⁹.

Pe balustrada din fața gării își face apariția un ofițer moldovean, maiorul S. Murafa, care avea o carieră profesională asemănătoare cu a lui Victor Deleu, fiind avocat, publicist și lider politic recunoscut. În cuvinte emoționante, salută frații ardeleni și bucovineni, în numele românilor din Basarabia:

„Fraților Ardeleni, de ani de zile rătăciți prin cuprinsurile fără de hotar ale Rusiei, fără odihnă și fără noroc.

Astăzi voi ați trecut Nistrul.

Să știți că de acum nu mai sunteți pe pământ străin, ci sunteți între frați de ai voștri. Nu ne-ați cunoscut, ne-ați crezut morți; ei bine, noi numai am dormit, de-acum ne-am deșteptat și noi la viața națională, de-acum voim să fim și noi o parte conștientă a neamului românesc.

Trecerea voastră prin Basarabia nu ne-a putut lăsa reci. Am alergat cu toții să vă vedem, să vă îmbrățișăm, și să ne unim pentru totdeauna sufletele.

Ca să vă aduceți viața voastră întreagă aminte de ziua aceasta a înfrățirii noastre, vă dăm un semn de amintire. Prin mine, Moldovenii vă oferă acest steag tricolor, simbolul unității noastre naționale. Pe el erau să fie scrise cuvintele: Libertate sau moarte!

Primiți-l cu dragostea cu care vi-l dăm și duceți-l cu bine peste Prut, peste Milcov, peste Olt, peste Murăș și peste Crișuri.

Fluturați-l triumfător peste întreaga întindere românească și împlântați-l apoi în numele nostru pe turnul cetății de la Alba Iulia! Duceți-l la biruință sau muriți cu toții pentru idealul care vă însuflețește”¹⁰.

Discursul emoționant al lui Murafa a creat tuturor participanților la eveniment „o stare sufletească unică în felul ei”. Când a predat steagul tricolor românesc în mâinile unui voluntar ardelean, cu misiunea de a-l duce în Cetatea Unirii, la Alba Iulia, „în sufletele tuturora s-a mișcat ceva într-un chip care nu-și poate găsi asemănare”. În momentele următoare, corul ardelenilor a intonat „Pe-al nostru steag e scris Unire” și „Deșteaptă-te, române”, care „răsunau aici ca o rugăciune. Poate că niciodată în viața neamului nostru întreg n-au răsunat aceste două imnuri într-un chip atât de sfânt ca de astădată”, interpretate la Chișinău de frații ardeleni, „care mergeau să moară pentru România Mare”¹¹. Au urmat la cuvânt profesorul Ștefan Ciobanu de la liceul din Bolgrad, în numele Partidului Național Moldovenesc din Basarabia și studentul Cazachiu, în numele studenților moldoveni din Odessa, care i-au salutat, în cuvinte emoționante, pe frații lor ardeleni, care mergeau să lupte pentru întregirea nației române. A urmat cuvântul lui Vladimir Herța, care a vorbit în numele Societății Culturale a Românilor din Basarabia, subliniind eforturile românilor din Basarabia „spre o viață națională” și bucuria pe care o simțea văzând admirabila hotărâre a ardelenilor de a lupta, până la sacrificiul suprem, pentru întregirea națională. Apoi predă voluntarilor o frumoasă icoană portativă cu chipul Mântuitorului și cu rugămintea de a o duce din partea basarabenilor în Catedrala din Sibiu, „ca semn al unității noastre religioase și naționale”, moment care, la rândul lui, a stârnit o vie emoție în rândul participanților.

În numele voluntarilor ardeleni a luat cuvântul Victor Deleu, care a rostit următoarele cuvinte emoționante:

„Știam că trecând Nistrul venim la frați. Bucuria noastră e nesfârșită văzându-vă sentimentele d-voastre atât de înaintate.

Prin primirea ce ne-ați făcut, ne-ați dat o nouă forță morală. Atingerea cea dintâi cu frații noștri ne-a întărit sufletele. Pentru aceasta vă mulțumim din adâncul inimii.

Ne-ați dat însă și două însărcinări, pe cât de grele de îndeplinit, pe atât de mărețe.

Jurăm că le vom îndeplini cu sfințenie. Jurăm că vom duce la Alba Iulia steagul pe care ni l-ați dat sau vom muri sub cutele lui în drum spre cetatea visurilor noastre! Jurăm că vom depune icoana Mântuitorului pe altarul sfintei catedrale de la Sibiu sau vom muri pe drumul către acest centru de lumină românească”.

Discursul emoționant rostit de către Victor Deleu „a mișcat până la lacrimi pe toți cei de față. Cu toții își dădeau seama că se petrece în suflete cea mai mare taină dintre toate”. Au urmat alte câteva cântări naționale, „executate cu o neîntrecută măiestrie” de către corul ardelenilor condus de Medrea, apoi serbarea s-a încheiat și soldații s-au retras să ia masa și să plece două-trei ore în oraș¹².

În drum spre oraș, o parte dintre voluntari, printre care se afla și Victor Deleu, fac o vizită gazetei românești „Cuvânt Moldovenesc”, unde li se face o primire foarte frumoasă. A luat cuvântul un soldat basarabean, care vedea în sosirea ardelenilor „degetul Proniei cerești”, apoi din nou S. Murafa, care a fost redactor al gazetei, arătându-și mulțumirea că trăiește o asemenea zi, în care să-i vadă pe frații ardeleni la sediul gazetei și să audă cântat de ei imnul „Deșteaptă-te, române”, „sub umbrirea steagului tricolor”. În numele ardelenilor refugiați în Basarabia a vorbit Onisifor Ghibu, iar în numele Societății Culturale a Românilor Basarabeni, președintele societății, P. Gore. Cu această ocazie deosebită, românii ardeleni au tipărit și lansat un manifest către toți voluntarii români. Era un document istoric foarte important, fiind primul manifest tipărit în limba latină apărut în Basarabia.

După această vizită emoționantă, voluntarii s-au reîntors la gară. Trecând prin parcul orașului, corul ardelenilor a interpretat câteva marșuri, care au făcut o impresie deosebită numerosului public ce se afla acolo.

Despărțirea de frații basarabeni, după numai cinci-șase ore de comuniune sufletească, a fost plină de emoție, deoarece legăturile sufletești dintre frați „deveniseră atât de puternice încât clipa despărțirii lăsă de ambele părți adânci regrete”. Înainte de plecare, corul voluntarilor ardeleni a mai interpretat câteva cântece, apoi, „după îmbrățișări frățești de despărțire”, trenul voluntarilor s-a pus în mișcare. Cu lacrimi în ochi, frații basarabeni rămași pe peron strigau în cor: „La Alba Iulia! La Alba Iulia”, concluzionând că ziua de 6 iunie 1917, „a fost fără îndoială cea mai frumoasă zi din istoria Basarabiei”¹³.

Pentru că apelul-manifest tipărit de voluntarii ardeleni la Chișinău era un document de o importanță istorică deosebită, îl găsim redat, în parte, în ziarul „România”:

„Ajunși în România, nu vă uitați la durerile și neajunsurile ei mari de astăzi ci priviți numai spre ținta cea înaltă care vă va duce la isbândă.

Puneți cu drag umărul vostru vânjos, alături de frații moldoveni, munteni, dobrogeni, olteni și, ajutați de puternicii noștri aliați, mergeți cu vitejie înainte.

Pedepsiți cum se cuvine pe cei ce au încălcat pământul sfânt al României și alungați de pe plaiurile Ardealului pe asupritorii noștri de veacuri întinzând hotarele țării până unde se aude graiul românesc.

Neamul vostru, fraților, va rămânea scris cu litere de aur în istoria neamului românesc, căci voi ați adus pe altarul lui cea mai frumoasă jertfă.

Lupta voastră însemnează cel mai culminant moment din viața neamului nostru.

Luptați pentru cea mai dreaptă cauză din lume și cauzele sfinte le sprijinește însuși Dumnezeu.

Înainte, deci, cu Dumnezeu!

Trăiască România Mare!”¹⁴

De la Chișinău, trenul voluntarilor se îndreaptă spre Iași, capitala a ceea ce a mai rămas din țara ocupată de trupele germane, unde se găseau Familia Regală, Parlamentul, Guvernul și foarte mulți refugiați. Din ziarul ieșean „Evenimentul” aflăm că se făceau pregătiri intense pentru a-i primi cu fastul cuvenit pe voluntarii ardeleni, care urmau să depună jurământul în fața regelui Ferdinand și să intre în rândurile armatei române. Ziarul publica și programul evenimentelor ce aveau să se desfășoare la Iași în ziua de 8 iunie 1917, cu ocazia sosirii primului batalion de voluntari ardeleni și bucovineni, în frunte cu Victor Deleu: 1) Depunerea jurământului în prezența regelui Ferdinand și a Familiei Regale, la ora 10 dimineața, în tabăra brigadei a 8-a infanterie (Bariera moara de vânt); 2) Masa de înfrățire oferită de ofițerii și soldații Corpului I Armată noilor frați de arme, la orele 12 jumătate, în același loc; 3) Procesiunea în oraș, între orele 16-17 prin Târgul Cucului, Anastasie Panu, Ștefan cel Mare, Lăpușneanu și Carol; 4) Cuvântări în Piața Unirii, orele 17-18; 5) Hora Unirii în jurul statuii lui Cuza-Vodă, ora 18; 6) Producțiuni militare ale ofițerilor și soldaților Corpului I al Armatei, orele 19-20, la Cazarma 7 Roșiori¹⁵.

În cadrul ședinței legislativului refugiat la Iași, din data de 7 iunie 1917, parlamentarul Macovei a propus să se dea unei străzi din Iași numele „Ardealul”, pentru comemorarea actului voluntarilor ardeleni¹⁶, iar deputatul G. Banu a rostit un discurs emoționant, în care sublinia următoarele:

„Domnilor, ceea ce jurământul ostașilor ardeleni va pecetlui este începutul realizării visului secular al unității naționale, acelui vis măreț care pururea a stat în lumina sufletelor alese ale neamului nostru. (…) Domnilor, un suflet nou vine astăzi alături de sufletul nou al armatei renăscute. Vine sufletul chinuit da niciodată înfrânt al Ardealului. Vine sufletul lui Horea și al lui Avram Iancu”¹⁷.

În ziarele ieșene „România” și „Evenimentul” apar foarte multe articole semnate de renumiți gazetari și oameni de cultură români, poezii etc. dedicate sosirii voluntarilor ardeleni. Astfel, Victor Munteanu publică poezia „Sosirea ostașilor ardeleni”, Octavian Goga articolul „Au venit Ardelenii”, Mircea Rădulescu poezia „Spre Alba Iulia”, Mihail Sadoveanu articolul „Ardealul declară război”, George Baretti articolul „Un jurământ istoric”, Ion Minulescu articolul „Bine ați venit!”, P. Locustean articolul „Vine Oltul”, C. Goncopol, „Oștirea Ardealului”, iar Eugen Goga semna articolul „Regele în Ardeal”.

George Baretti aseamănă jurământul pe care urmau să-l depună voluntarii ardeleni cu cel depus de înaintași pe Câmpia Libertății, la 3/15 mai 1848:

„După jurământul din Câmpia Libertății de la Blaj, aceasta este pagina cea mai măreață printre atâtea câte Ardelenii au înscris cu slove de sânge și de aur în analele nesfârșitului lor martirolog de zece veacuri și mai bine”¹⁸.

Și ziua cea mare a sosit. Joi, 7 iunie 1917, la ora 16,30, trenul voluntarilor ardeleni sosea în gara din Iași. O mare mulțime de lume s-a adunat la gară pentru a-i întâmpina. Printre ei se aflau și foarte mulți ardeleni refugiați în partea de țară rămasă liberă. Din partea autorităților erau prezenți Vintilă Brătianu, ministru de Război, generalul Constantin Prezan, șeful Marelui Stat Major, generalul Nicolae Petala, comandantul Corpului I Armată, subșeful de stat major Cristescu, generalii Vlădescu, Paraschiv Vasilescu, Herescu, numeroși alți ofițeri de garnizoană și poetul Octavian Goga, refugiat și el la Iași. În piața din fața gării aștepta un regiment de Vânători, în ținută de campanie, cu drapel și muzică, care formează un careu în mijlocul căruia urmau să fie primiți viitorii lor camarazi de arme și frați de luptă.

La ora 16,30, trenul se zărește sosind „greoi, îmbrăcat în ramuri verzi, din mijlocul cărora se agita drapelul unității neamului, drapelul tricolor fluturat de mâinile ardelenilor”. Momentul sosirii voluntarilor este surprins magistral într-un articol de presă:

„Urale entuziaste se ridică în aer când trenul se oprește în fața peronului. Din fiecare vagon răspund glasurile călduroase ale voluntarilor. E un moment de profundă emoție. Privirile și ochii umezi spun mai mult ca oricâte cuvinte. (…) Iată-i înșirați față în față cu ostașii noștri. Sunt toți unul și unul, ofițeri și soldați, complect echipați în uniformă românească. Drapelele lor, șapte la număr, drapelul tricolor pe care l-au îndrăgit și pentru care au suferit atâtea sub stăpânirea maghiară, flutură ușor bătut de vânt. Pe unul din ele e scris: Români! Acum ori niciodată!, pe altul se vede portretul M.S. Regelui Ferdinand cu inscripția Trăiască Ferdinand I, Regele tuturor Românilor sau Murim mai bine-n luptă!

Un cor format din voluntarii Ardeleni cântă Pe-al nostru steag e scris Unire în mijlocul entuziasmului mereu crescând. Vânătorii răspund cu un alt cântec patriotic Să trecem Carpații”.

Dintre cuvântările emoționante de bun venit o remarcăm pe cea a generalului Constantin Prezan:

„Frați ardeleni și bravi camarazi! Sunt fericit că mi-a fost dat să vă salut când faceți primul pas pe pământul țării noastre.

Acest salut vi-l aduc în numele întregei armate române care luptă de aproape un an în acest războiu pentru reîntregirea neamului nostru.

În curând vă veți duce să luptați alături de soldații noștri și le veți adăogi o nouă forță, o forță puternică, nu atât prin număr cât prin valoarea sa morală.

Venind prin propria voastră bună voie în rândurile armatei române, v-ați arătat dorința de a vă uni cu acest neam.

Mergând pe câmpul de luptă veți face sacrificiul suprem, vă veți vărsa sângele, singurul cu care se face indisolubil blocul unui neam.

În numele camarazilor voștri vă zic: Bine ați venit! și vă arăt credința că nu târziu veți călca pe pământul vostru în care va străluci un alt soare ca cel din trecut, soarele libertății.

Terminând dați-mi voie să vă îmbrățișez pe toți prin sărutarea ce o dau celui mai vechi dintre dumneavoastră”.

Rostind aceste cuvinte, generalul Prezan sărută pe obraji pe cel mai vechi dintre ofițerii ardeleni, gest care produce o explozie de entuziasm, soldații, ofițerii și toți participanții izbucnind în urale entuziaste. A urmat momentul culminant în care s-a dat libertate soldaților armatei române să se îmbrățișeze cu frații lor voluntari¹⁹.

Din fața gării, companiile de voluntari au pornit, cu muzica în frunte, spre cazarma Regimentului 7 Roșiori. Corul voluntarilor răsuna până departe și vestea sosirea ardelenilor la Iași. Pe platoul din fața cazărmii era încolonat, în ținută de campanie, un batalion de infanterie. Generalul Vlădescu a pășit în fața trupelor și a rostit o scurtă cuvântare de bun sosit, după care a început „înfrățirea de la om la om”. Vânătorii și-au așezat armele în piramidă și s-au amestecat printre rândurile ardelenilor. Era o atmosferă plină de emoție, iar multe persoane din asistență plângeau și spuneau că o astfel de atmosferă nu s-a mai văzut de la 1848. Muzica a intonat apoi Hora Unirii, „care s-a încins ca un cerc uriaș și a continuat vioaie și veselă până la șapte seara”. Ea a fost întreruptă doar o clipă de sosirea generalului Petala, care a fost ridicat de voluntarii ardeleni pe umeri și purtat astfel, în urale nesfârșite, până în mijlocul platoului. Seara s-a încheiat cu servirea unei mese comune²⁰.

Sosirea ardelenilor și bucovinenilor la Iași a produs o impresie deosebită în public, surprinsă și de presa vremii:

„Fără să se fi anunțat ora sosirii și fără să se știe pe ce străzi va trece cortegiul voluntarilor Ardeleni și Bucovineni, lumea parcă ar fi ghicit că se apropie o bucurie mare și stătea la pândă la răspântii. (…) Dar iată că se ivesc noii ostași, solii Ardealului și ai Bucovinei însângerate. Sunt bine legați, pășesc în cadență, voinicește, fără să ia seama la oboseala drumului lung ori povara de pe umeri. Toți poartă uniforme noi, cu cocardă tricoloră la piept și la chipiu. Ținuta dreaptă și plină de mândrie te face să bănuiești o armată de elită. (…) Și steagurile flutură în uralele avântate ale mulțimii. Și cortegiul se scurge ca o sărbătoare a sufletelor pe care soarta o îngăduie de astă dată să dureze cât mai îndelung”²¹.

Vom continua epopeea lui Victor Deleu la Iași, Cernăuți și Alba Iulia, în următorul număr al revistei „Caiete Silvane”.

Sursa ilustrațiilor: Serviciul Județean al Arhivelor Naționale Sălaj, Colecția familială Deleu.

Note:

1. Serviciul Județean al Arhivelor Naționale Sălaj (în continuare se va cita SJAN Sălaj), Colecţia familială Deleu, dosar 49/1916, f. 4; dosar 59/1976, f. 28.
2. Ibidem, dosar 68/1978, f. 14.
3. Ibidem, f. 15.
4. Ibidem, f. 10-11.
5. Ibidem, f. 13.
6. Ibidem, f. 23.
7. Ibidem, dosar 27/1917.
8. Ibidem, dosar 68/1978, f. 32.
9. Ibidem, dosar 29/1917, f. 2.
10. Ibidem, f. 3.
11. Ibidem.
12. Ibidem, f. 4.
13. Ibidem, f. 5.
14. România (Iași), anul I, nr. 130, 14 iunie 1917.
15. Evenimentul (Iași), an XXV, nr. 102, 8 iunie 1917.
16. Ibidem.
17. România, anul I, nr. 126, 10 iunie 1917.
18. SJAN Sălaj, Colecția familială Deleu, dosar 29/1917, f. 22-23.
19. Ibidem, f. 38-40.
20. Ibidem, f. 40 v și 41.
21. Ibidem, f. 41 v.