Marin Pop, Ultimul an din viața și activitatea lui Corneliu Coposu

Acum 30 de ani, la 11 noiembrie 1995, a avut loc trecerea în eternitate a lui Corneliu Coposu, a patra mare personalitate, în ordine cronologică, pe care Sălajul a dat-o istoriei, după Simion Bărnuțiu, George Pop de Băsești și Iuliu Maniu, mentorul său politic. În acest context, în prezentul articol ne propunem să analizăm activitatea pe care marele om politic a desfășurat-o în ultimul său an de viață, momentul trecerii la cele veșnice și modul în care i-a fost cinstită memoria de către sălăjeni.

La 18 noiembrie 1994, Corneliu Coposu revine în țară, după un tratament medical urmat în Germania, la bunul său prieten, doctorul Mihai Baican, timp de patru luni. Fusese supus unei intervenții chirurgicale, fiind operat de neoplasm pulmonar. La întoarcerea în țară, într-o declarație de presă, nu uită să-i dea replica lui Ion Rațiu, care a rămas celebră: „Iancule, iartă-mă că n-am murit!”. Totodată, declară că s-a întors acasă „cu dorința de a pune umărul pentru instaurarea democrației și pentru dărâmarea Guvernului”, susținut de „patrulaterul roșu” și condus de Nicolae Văcăroiu.

Într-un interviu acordat tinerei jurnaliste Roxana Iordache, Corneliu Coposu își exprimă bucuria că a reușit să revină în țară, „pe jumătate bine”, deoarece mai erau necesare două-trei săptămâni pentru vindecarea zonei Zoster de la mâna dreaptă: „Îmi pare rău – spune el cu ironie – că-i dezamăgesc pe cei care au sperat că au scăpat de mine”. A fost profund impresionat de mulțimea care l-a așteptat la aeroportul Otopeni, ceea ce i-a dat „și un suport moral pentru a continua absolut pe linia pe care m-am angajat, fără nici un fel de compromis, când este vorba de principii”. Era încântat că în PNȚCD se înscriau, în continuare, nenumărați profesori, membri ai Academiei Române, „oameni care în profesiunile lor reprezintă somități și puncte de referință și suntem hotărâți să atribuim locul cuvenit în ierarhia partidului tuturor valorilor care se vor hotărî să intre activ în politică, pentru ridicarea nivelului politic și pentru instaurarea instituțiilor democratice”. Subliniază că izolarea intelectualilor în anii ʼ90 „a favorizat poluarea politicii românești cu iresponsabili”, lucru perfect valabil și în zilele noastre, am spune noi. Era de părere că și conducerea PNȚCD trebuia reorganizată și redistribuite atribuțiile. Erau cuvinte din care transpare faptul că parcă își simțea sfârșitul aproape și nu mai avea timp să recupereze timpul pierdut cu multe amănunte nesemnificative:

„Privind înapoi, trebuie să ajung la concluzia că foarte mult din timpul destinat organizării l-am pierdut în discuții sterile și în soluționarea unor mărunțișuri care nu ar fi trebuit să ajungă până la conducerea partidului. Sunt de acord că trebuie repartizate în mod eficient funcțiile și atribuțiile. Sigur că nu voi mai putea face față solicitărilor din trecut, de a lucra câte zece ore pe zi fără întrerupere. Trebuie să vă spun că eu, de la Revoluția din Decembrie ʼ89, n-am mâncat niciodată de dejun, că am răspuns solicitărilor de la sediul partidului, uneori până la 10-11 noaptea, că am dormit doar două sau patru ore pe noapte. Cred că am exagerat și această exagerare a fost în dauna sănătății mele. Sigur că, la vârsta mea, trebuie să mă gândesc și la menajarea sănătății, nu pentru a-mi prelungi atribuțiile sau poziția în partid cine știe cât, ci pentru ca, atâta vreme cât mai dețin o demnitate în viața publică, să-i pot face față în mod onorabil”².

După cinci ani de la evenimentele din decembrie 1989, în luna mai 1995 are loc o minimă „reparație morală” față de suferința îndurată de Corneliu Coposu, pe nedrept, în temnițele comuniste. Astfel, în data de 10 mai 1995 are loc ședința publică a Tribunalului din București, în cadrul căreia s-a luat în examinare recursul în anulare declarat de procurorul general împotriva sentinței nr. 876 din 16 iulie 1955 a Tribunalului Militar Teritorial București și a deciziilor nr. 1847 din 13 octombrie 1955 și nr. 2185 din 19 noiembrie 1955 ale Tribunalului Militar pentru Unitățile Ministerului Afacerilor Interne, privindu-i pe „inculpații” Constantin Hagea, Coposu Corneliu și Ioan Domocoș.

Ședința a fost condusă de următorii magistrați: președinte – Gabriel Ionescu, judecător; Maria Coca-Cozma, judecător; Dorin Sabău, judecător; Ion Bonini, procuror; Nicolae Nicolae, magistrat asistent șef.

În procesul verbal al ședinței se arată că au lipsit „inculpații”, pentru aceștia prezentându-se apărătorul desemnat din oficiu, avocat Sanda Onea³. De altfel, numai Corneliu Coposu mai era în viață, ceilalți doi fiind demult decedați.

Cei trei „inculpați” fuseseră condamnați, în anul 1955, după mulți ani în care au stat închiși fără a fi judecați, pe motivul că au desfășurat activitate politică alături de Iuliu Maniu, în cadrul Partidului Național Țărănesc, Corneliu Coposu și Constantin Hagea din anul 1935, iar Ioan Domocoș din 1942⁴.

În urma analizării „probelor” care au dus la condamnarea nedreaptă a celor trei fruntași PNȚ, instanța constată că nu puteau fi condamnați nici măcar după legile regimului totalitar comunist, pentru că desfășuraseră o activitate jurnalistică și administrativă, Corneliu Coposu și Constantin Hagea fiind aleși în funcția de secretari generali adjuncți ai PNȚ. De asemenea, aceștia au fost acuzați pentru o serie de articole scrise în presa vremii, pe care noua putere dictatorială le considerase că atacau „regimul de democrație populară”:

„Cum vinovăția inculpaților nu era dovedită, instanța de fond a motivat hotărârea pe baza unor argumente politice, denaturând adevărul, susținând că, de la 23 august 1944 până în anul 1947, Partidul Național Țărănesc s-a transformat într-un partid fascist, care a luptat împotriva clasei muncitoare, și că, la rândul lor, acuzații, vechi țărăniști, crescuți în ideologia reacționară a lui Maniu, urăsc de moarte dictatura proletariatului.

Este evident că, în atare situație, apelând la argumente politice, instanțele nu au mai analizat probele administrate, care atestă nevinovăția inculpaților.

În consecință, întrucât faptele inculpaților nu întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 209 pct. 3, art. 193 alin. 3 și art. 327 alin. 3 Codul penal anterior, se va admite recursul în anulare declarat de procurorul general și, casându-se hotărârile atacate cu privire la aceste infracțiuni, în temeiul art. 11 pct. 12, lit. a și art. 10 lit. d Cod procedură penală, se va dispune achitarea și înlăturarea pedepsei complementare a confiscării averii”.

În „mărinimia” lui, tribunalul decide ca onorariile apărătorilor desemnați din oficiu, în cuantum de 30.000 lei pentru fiecare „intimat inculpat”, să fie suportate din fondul Ministerului Justiției⁵.

Așadar, după 50 de ani de la procesul tipic stalinist ce i s-a intentat lui Corneliu Coposu, în 1955, după ce a fost ținut ilegal opt ani în „arest preventiv”, s-a făcut, în sfârșit, dreptate, instanța subliniind faptul că acesta a fost condamnat pe nedrept, chiar și cu legile aflate în vigoare la momentul respectiv.

Tot în luna mai 1995, deși bolnav și cu stări febrile, Corneliu Coposu participă la dezvelirea statuii marelui om politic și mentorului său, Iuliu Maniu, la Alba Iulia, în „Cetatea Unirii”⁶.

Peste câteva luni, la 30 septembrie 1995, participă la ceremonia dezvelirii bustului închinat memoriei marelui om politic Ion Mihalache, la Dobrești. În fața celor prezenți, deapănă amintiri din tinerețe, când venea la Dobrești, însoțindu-l pe Iuliu Maniu. În discursul rostit cu această ocazie, Corneliu Coposu subliniază că Ion Mihalache, „erou al Primului Război Mondial”, decorat cu ordinul „Mihai Viteazul” și voluntar pe frontul rusesc în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, în loc să fie înmormântat cu 101 lovituri de tun, a fost aruncat într-o groapă comună la închisoarea din Râmnicu Sărat: „Aceasta a fost soarta tuturor acelora care au luptat pentru democrație, împotriva celei mai mari catastrofe ce s-a abătut vreodată asupra lumii moderne – comunismul”. Ion Mihalache, spune el, și-a închinat întreaga sa viață pentru „ridicarea țăranului român”. La fel ca la comemorarea lui Iuliu Maniu de la Șimleu Silvaniei, din februarie 1993, Corneliu Coposu subliniază faptul că și Ion Mihalache „aparține României întregi și istoriei românești”⁷.

Tot în luna septembrie 1995 are loc ședința Comitetului de conducere lărgit al PNȚCD, deschisă de către președintele partidului, Corneliu Coposu⁸.

Ca o încununare a întregii sale activități în slujba democrației, în luna mai 1995 primește din partea președintelui Franței distincția „Legiunea de Onoare”, în grad de Ofițer. El preferă să primească această înaltă distincție în țară, în mijlocul poporului pe care-l slujea cu un patriotism sincer și dezinteresat, în cadrul unui eveniment deosebit, care a avut loc în data de 6 octombrie 1995, la București. Însemnele i-au fost conferite, în numele președintelui Franței, de către Excelența Sa Bernard Boyer, ambasadorul Franței la București. Solemnitatea a avut loc în saloanele Ambasadei Franței, în prezența personalului diplomatic acreditat la București și a unui numeros public, alcătuit din fruntași PNȚCD, parlamentari, foști deținuți politici etc. În aceeași seară, Corneliu Coposu a oferit o recepție în saloanele Casei Oamenilor de Știință⁹. În discursul său, ambasadorul francez sintetizează viața și activitatea deosebită a Seniorului Corneliu Coposu, modestia ce l-a caracterizat toată viața și, în mod special, faptul că românii se recunoșteau în el și îl aveau ca model de luptă pentru libertate, democrație și adevăr:

„N-ați fost nici șef de stat, nici ministru, nici comandant al armatei, nici academician și nici măcar ambasador. Dar n-ați avut nevoie de aceste titluri pentru a vă face un nume recunoscut și respectat pretutindeni (…). Era normal ca, după Revoluție, să jucați un rol în această țară (…), pentru care sunteți un punct de referință (…). Grație dumneavoastră, grație câtorva oameni, România de azi e o Românie liberă și toți românii, oriunde ar fi ei și orice ar fi făcut, se recunosc în dumneavoastră”.

Emoționat de cuvintele înălțătoare pe care i le-a adresat ambasadorul francez, Corneliu Coposu a declarat, cu modestia-i recunoscută, următoarele:

„Permiteți-mi să consider acordarea acestui titlu, în primul rând, un omagiu adus României și poporului român. Aș vrea să cred, în același timp, că onoarea pe care mi-o faceți constituie un semn de încurajare și speranță. Nădăjduiesc, de fapt, că țara mea își va găsi locul demn printre națiunile democratice ale Europei, un loc din care a fost exclusă cu brutalitate prin lunga și întunecoasa dictatură comunistă”.

Un ultim eveniment public la care a participat Corneliu Coposu, înainte de trecerea în eternitate, a fost Conferința Națională a Organizației de Femei a PNȚCD, care a avut loc în data de 21 octombrie 1995. În cuvântul rostit cu această ocazie, a subliniat însemnătatea participării și promovării femeilor în viața politică românească. În acest sens, el a adăugat că „atunci când femeile vor ajunge reprezentate în conducerea PNȚCD proporțional cu numărul lor, atunci accesul la putere al partidului va fi asigurat”¹⁰.

Rememorând ultimele zile din viața lui Corneliu Coposu, bunul său prieten și colaborator politic apropiat, Ion Diaconescu, afirmă, în memoriile sale, că știa de boala Seniorului, dar nu credea că este atât de gravă. Mai mult, după ultima vizită în Germania, la prietenul său, doctorul Mihai Baican, starea lui de sănătate s-a ameliorat. A aflat cu stupoare că, în noaptea de 29 spre 30 octombrie, a făcut o criză foarte gravă și a fost internat, aproape în comă, la Spitalul Universitar din București. Au urmat 12 zile în care Corneliu Coposu s-a zbătut între viață și moarte, perioadă în care s-a produs un adevărat miracol în societatea românească. La început, mass-media a prezentat știrea internării lui Corneliu Coposu ca pe o știre normală, de primă pagină, pentru că era vorba de președintele unui partid politic important. Știrile privind starea de sănătate a președintelui PNȚCD, spune Ion Diaconescu, „se rostogoleau ca bulgării de zăpadă, devenind din ce în ce mai impresionante, ajungând în momentul decesului la dimensiuni de tragedie națională”. Opinia publică românească se trezea din adormire și dezinformare și își dădea seama că pierde unul dintre ultimii reprezentanți ai democrației interbelice autentice:

„Culmea era – spune Ion Diaconescu – că aceste manifestări veneau mai ales din partea celor care, până atunci, îl blamaseră și îl batjocoriseră în fel și chip. Totul părea ca o reparație postumă față de nedreptățile pe care i le făcuseră cât fusese în viață”¹¹.

Dintre toate articolele de presă, cel mai emoționant și mai sincer ni se pare apelul tinerei jurnaliste Roxana Iordache, care realizase numeroase interviuri cu Corneliu Coposu. Ea îi chema pe bucureșteni în Piața Palatului să se roage împreună pentru Corneliu Coposu, în data de 8 noiembrie 1995, când se împlineau 50 de ani de la prima manifestație anticomunistă din anul 1945, de ziua onomastică a Regelui Mihai I al României¹².

În dimineața zilei de 11 noiembrie 1995, la ora 9 și 20 de minute, inima marelui om politic a încetat să mai bată. Sicriul marelui dispărut a fost expus în holul sediului central al PNȚCD, iar timp de trei zile, până la înmormântare, care a avut loc în data de 14 noiembrie, la catafalcul lui, de dimineața până seara, a avut loc un adevărat pelerinaj. Mii de oameni veniți din întreaga țară au stat la cozi nesfârșite pentru a-i aduce un ultim omagiu.

Deși nu a avut parte de funeralii naționale, la înmormântarea lui Corneliu Coposu au participat peste 100.000 de persoane din întreaga țară, care au venit în mod spontan să-l conducă pe ultimul drum. A fost înmormântat în Cimitirul Bellu, alături de mamă, soție și surori. Ultimii care au rămas la cimitir au fost consătenii din satul natal, Bobota, atât de drag lui, în frunte cu fina sa, profesoara Valeria Ciocean, care au rostit rugăciuni și cântări religioase specifice zonei în care a văzut lumina zilei.

Referitor la schimbarea de atitudine, chiar și a celor mai înverșunați adversari politici, semnificativă ni se pare interpretarea lui Ion Diaconescu:

„Cât a fost Coposu în viață, ca de altfel și noi, ceilalți, care am evoluat pe aceleași coordonate, am fost huliți, batjocoriți, urâți, nu pentru trecutul nostru, care de fapt merita toată cinstirea, ci pentru faptul că supraviețuisem genocidului comunist și revenisem pe scena politică a țării ca un act de acuzare, sau, dacă vreți, ca martori ai acuzării pentru toate crimele și nelegiuirile făcute în perioada comunistă. Chiar și cei care nu colaboraseră cu regimul, dar se făcuseră vinovați prin simpla lor pasivitate, erau deranjați de prezența noastră în viața politică a țării. Puteam fi acceptați în istorie, cu referire la acele vremi trecute, dar, după părerea lor, n-aveam ce căuta în viața politică prezentă, căci le aminteam mereu de compromisurile lor”¹³.

Elocvente sunt, în acest sens, cuvintele lui Alexandru Bârlădeanu, care spunea că în tinerețe i-au animat idealuri diferite, el fiind comunist, dar recunoștea că politicianul care a avut dreptate a fost Corneliu Coposu.

Pentru generația tânără, și pentru cele care vor urma după noi, rămâne testamentul și crezul politic al Seniorului Corneliu Coposu. Într-una dintre ultimele lui apariții, conștient parcă de sfârșitul care se apropia, declara, ca o sinteză a întregii lui existențe pământene și, totodată, ca un testament politic, următoarele:

„În fond nu e importantă persoana mea, e importantă ideea legată de activitatea mea. Dacă această idee triumfă și dacă ea este îmbrățișată de prietenii mei și de opinia publică, apariția sau dispariția mea sunt secundare. Totul este să supraviețuiască o atitudine. Dacă aceasta triumfă, dispariția mea nu este semnificativă”¹⁴.

Referitor la dimensiunea europeană a personalității lui Corneliu Coposu, relevante sunt și cuvintele lui Wilfried Martens, președintele Partidului Popular European. În volumul autobiografic Europa: lupt și înving, acesta îl plasează pe Corneliu Coposu între figurile emblematice ale politicii internaționale:

„Corneliu Coposu a fost un erou, a stat 17 ani în închisorile comuniste și după 1989 a încercat să reconstruiască în România democrația. Eu nu-l voi uita niciodată pe Corneliu Coposu. A făcut lucruri deosebite și au fost momente importante în care am colaborat. Cred că ar trebui să fie un model pentru politicienii de astăzi, fiindcă a fost un om extrem de onest și de angajat în lupta pentru reconstruirea propriului partid și a țării sale. Eu cred că el este un model pentru politicieni și un erou pentru români”.

Klaus Franche, deputat creștin-democrat în Bundestag, președintele Comisiei Parlamentare România-Germania, declara următoarele:

 „Cred că dl Coposu a fost unul dintre marii oameni ai României. Prin experiența sa din trecut s-a dovedit a fi un adevărat luptător al democrației. El a militat pentru dezvoltarea economică a țării dumneavoastră și integrarea ei în Europa. Toți europenii creștin-democrați și conservatori îi vor simți lipsa”.

Regimul neocomunist condus de Ion Iliescu nu i-a permis Regelui Mihai I al României, al cărui sfetnic de încredere a fost și Corneliu Coposu, să participe la înmormântare, deși regele nu a renunțat niciodată la cetățenia română. A reușit să trimită, totuși, un mesaj în care sublinia dimensiunea morală și etică a lui Corneliu Coposu, care intra de acum în istorie ca un reper și model demn de urmat de tânăra generație:

„Dimensiunea sa etică l-a impus ca un necontestat reper și simbol al valorilor esențiale ale neamului nostru. Autoritatea sa morală a constituit coloana vertebrală a structurilor care, din decembrie 1989, au reunit toți românii dornici să scoată țara din impas. Prin caracterul său ferm a impus respect până și adversarilor săi cei mai încrâncenați. Viața exemplară a acestui mare român a fost o pildă pentru toți cei care l-au cunoscut. (…) Dârz și demn, a luptat până la sfârșit. Om al datoriei, suflet generos, fidel Țării și Coroanei, Corneliu Coposu a trăit prin dăruirea de sine”.

Bunul său prieten și colaborator apropiat, Ion Diaconescu, care i-a urmat în funcția de președinte al PNȚCD, afirma următoarele:

„El a marcat, cu viața și activitatea sa politică, ultima jumătate de secol din istoria zbuciumată a acestei țări, împletindu-și destinul cu vitregia acestor vremi. El a reprezentat, în ultimele decenii, simbolul luptei de rezistență națională față de opresiunea comunistă, el a fost nădejdea noastră, a tuturor, pentru vremuri mai bune în această țară”¹⁵.

Viitorul președinte al României, Emil Constantinescu, spunea despre mentorul său politic următoarele:

„Pentru că politica nu are preoți, a trebuit să existe un om numit Corneliu Coposu, capabil să ia asupra lui păcatele ei. Printr-o alchimie numai de el știută, a transformat fiecare umilință în bunătate și căldură umană. Și-a plâns prietenii, dar a găsit puterea de a-și compătimi călăii”.

De asemenea, importanți oameni politici de pe întreg mapamondul au trimis scrisori de condoleanțe. Activitatea deosebită pe care a depus-o de-a lungul întregii sale vieți a fost apreciată de către oamenii politici din străinătate și de către presa internațională, care l-a catalogat drept „cel mai moral și mai important politician român de după revoluție”.

Printre cei care au cinstit așa cum se cuvine memoria Seniorului Corneliu Coposu s-au aflat și sălăjenii. Astfel, în anul 1998, la trei ani de la trecerea sa la cele veșnice, în luna august, s-a dezvelit un bust la Zalău, în prezența președintelui României, Emil Constantinescu și a președintelui Camerei Deputaților, Ion Diaconescu. De asemenea, fosta stradă a Republicii din Municipiul Zalău îi poartă de atunci numele. Peste câteva luni, la 22 noiembrie 1998, la Bobota, satul său natal, a fost inaugurat Centrul Cultural „Șincai-Coposu” și a fost dezvelit un bust. La eveniment au participat mii de persoane din întreaga țară, în frunte cu Radu Vasile, prim-ministru al României și Ion Diaconescu, președintele Camerei Deputaților, în prezența distinselor surori ale Seniorului, Flavia și Rodica Coposu. Nu în ultimul rând, amintim că în municipiul Zalău s-a construit o școală care îi poartă numele, fiind singura din țară, deocamdată, care îl are ca patron spiritual.

Relevante pentru păstrarea memoriei lui Corneliu Coposu ni se par cuvintele emoționante rostite de Rodica Coposu la Bobota, în momentul dezvelirii bustului fratelui său și al inaugurării centrului cultural:

„Voiam, în numele familiei noastre, să mulțumesc în mod deosebit fețelor bisericești, pentru efortul făcut de a ajunge aici și pentru frumoasele rugăciuni care au fost înălțate pentru fratele nostru. (…) Vreau să mulțumim doamnei directoare a muzeului de aici și dumneavoastră tuturor, care ați venit aici din multe colțuri ale țării și știu că n-a fost ușor, prin aceasta ați arătat că nu l-ați uitat pe Cornel, ceea ce este cel mai important lucru pentru noi, pentru că memoria unui dispărut se stinge în momentul în care a dispărut din mintea tuturor”.

Note:

1. Tudor Călin Zarojanu, Viața lui Corneliu Coposu, ediția a II-a, Editura Mașina de scris, București, 2005, p. 161.
2. România Liberă, nr. 1418, 22 noiembrie 1994.
3. Arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, fond Penal, dosar P 16829, vol. 11, f. 44.
4. Ibidem, f. 45.
5. Ibidem, f. 48.
6. Dreptatea, nr. 76, iunie 1995.
7. Idem, nr. 83, octombrie 1995.
8. Idem, nr. 81, septembrie 1995.
9. Idem, nr. 84, octombrie 1995.
10. Idem, nr. 85, noiembrie 1995.
11. Ion Diaconescu, După Revoluție, Editura Nemira, București, 2003, p. 166-167.
12. România Liberă, 7 noiembrie 1995.
13. Ion Diaconescu, op. cit., p. 168.
14. România Liberă, nr. 1417, 21 noiembrie 1994.
15. Dreptatea, nr. 86, noiembrie 1995.