Marin Pop, Iuliu Maniu și politica de fuziuni a Partidului Național Român (1922-1923)

În 2026 se împlinesc 100 de ani de când marele om politic sălăjean, Iuliu Maniu, realiza cel mai important proiect politic al României interbelice: înființarea Partidului Național-Țărănesc, prin fuziunea Partidului Național, condus de Iuliu Maniu, cu Partidul Țărănesc, condus de vrednicul dascăl din Topoloveni, Ion Mihalache. De asemenea, în noiembrie 2026 se vor împlini 80 de ani de la falsificarea alegerilor parlamentare din 1946, rezultatul lor fiind inversat de către comuniști. În acest context, ne propunem ca în acest an să publicăm o serie de articole pe aceste teme, începând cu articolul de față, care are ca temă începuturile politicii de fuziuni realizate de către Iuliu Maniu și Partidul Național Român din Transilvania.

xxx

După alegerile parlamentare din martie 1922, câștigate de Partidul Național Liberal aflat la putere, partidele politice din opoziție acționează fiecare pentru a-și consolida și extinde organizațiile.

Partidul Țărănesc (PȚ), condus de Ion Mihalache, deși fusese aliat în alegerile parlamentare cu PNR, a hotărât să-și consolideze pozițiile și să-și extindă organizațiile, în special în provinciile istorice nou integrate în cadrul statului român. Astfel, relațiile cu Partidul Național Român (PNR) se răcesc. În acest context politic, Iuliu Maniu și ceilalți colegi din conducerea PNR decid să înceapă tratative în vederea fuziunii cu alte formațiuni politice. Intenția declarată a lui Iuliu Maniu era de a forma acel partid „regnicolar”, adică un partid care să aibă organizații la nivelul întregii țări, având în vedere că era aspru acuzat de tendințe regionaliste. Era un moment istoric deosebit, o adevărată „descălecare” a PNR în Vechiul Regat și în celelalte provincii istorice.

Primul vizat a fost Partidul Conservator-Democrat, rămas fără lider, în urma trecerii la cele veșnice a lui Take Ionescu. Au urmat tratativele cu partidul condus de Nicolae Iorga, finalizate în martie 1925, când s-a reușit crearea Partidului Național. În paralel, au continuat tratativele cu PȚ, care au fost anevoioase și s-au desfășurat în mai multe etape.

Politica de fuziuni a PNR se încheie în anul 1926, prin crearea Partidului Național-Țărănesc, cel mai mare partid de mase din România, care, în anul 1947, când a fost desființat de comuniști avea, conform relatărilor lui Corneliu Coposu, secretar general adjunct la vremea respectivă, peste 2.000.000 de membri. De asemenea, era cel de-al doilea partid, alături de PNL, care putea asigura rotativa guvernamentală.

Așa cum am subliniat mai sus, PNR începe o serie de tratative, în vederea fuziunii cu gruparea conservator-democrată, rămasă fără lider în urma morții marelui om politic și diplomat Take Ionescu¹. În urma tristului eveniment, Iuliu Maniu i-a încredințat pe Mihai Popovici și Sever Dan să exprime personal conducerii Partidului Conservator-Democrat (PCD) condoleanțele PNR, „pentru pierderea ce a îndurat prin decesul președintelui său”. Totodată, Adinei Ionescu, soția marelui dispărut, care se găsea la Roma, i s-a trimis o telegramă de condoleanțe².

După moartea liderului, gruparea conservator-democrată a încercat mai multe variante de fuziune³. Credem că fuziunea realizată cu PNR s-a datorat și relațiilor de prietenie dintre fruntașii celor două partide, în special celor dintre Iuliu Maniu și Take Ionescu. Ardelenii recunoșteau marele merit al lui Take Ionescu în realizarea actului de la 1 Decembrie 1918. Un exemplu este cel petrecut în perioada guvernării partidelor din Blocul Parlamentar (decembrie 1919 – martie 1920). Fruntașii PNR dau dovadă de bunăvoință și recunoștință în momentul când se desfășoară noi alegeri parțiale în circumscripțiile electorale rămase vacante. Iuliu Maniu, președintele PNR, și-a exprimat dorința ca, pentru locurile vacante, să fie susținute candidaturile fruntașilor politici care s-au abținut de la alegerile parlamentare din noiembrie 1919, oameni de valoare din Vechiul Regat, indiferent de partidul politic din care proveneau, ca „o demonstrație națională, fără nici un caracter de partid”.

Neputând convoca în timp util Comitetul Executiv al PNR, Iuliu Maniu a încercat să se pună de acord cu cât mai mulți dintre membrii acestuia, precum și cu șefii partidelor din blocul parlamentar, primind candidatura fruntașilor politici din Vechiul Regat. Cu asentimentul lui N. Iorga, I. Mihalache, I. Nistor și I. Inculeț a fost redactat următorul comunicat:

„Din sentimente de condescendență față de meritele acelora cari au contribuit prin talentul și munca lor la dezvoltarea țării, ca și din dorința sinceră ca opera de reforme să iasă durabilă din chibzuirea tuturora pentru a fi operă națională și nu de partid, subsemnații, președinți ai partidelor, cari formează majoritatea în corpurile legiuitoare, repudiind în general candidatura oficială, declarăm că nu e loc a opune candidați în alegerile parțiale fruntașilor partidelor acum în opoziție, care se înfățișează ca reprezentanți ai vieții politice a vechiului regat înaintea alegătorilor”.

În Transilvania existau șapte locuri vacante la Cameră (Arad, Boroșineu, Gătaia, Orăștie, Sighet, Șugatag și încă unul, plus un loc la Senat⁴). PNR depunea doar o singură candidatură, în persoana lui Valeriu Braniște. La Arad urma să candideze un socialist, iar pentru celelalte cinci circumscripții urmau să fie susținuți următorii fruntași politici: generalul Averescu, Take Ionescu, I. Grădișteanu, P.P. Negulescu și Stelian Toma. În Vechiul Regat și în celelalte provincii partidele țărănești au ajuns la o înțelegere cu generalul Averescu pentru a nu-i propune contracandidați⁵.

La propunerea pe care i-a făcut-o PNR de a candida în circumscripția Sighet, Take Ionescu a răspuns că o primește și a adresat organizației PNR din Sighet următoarea telegramă:

„Vă mulțumesc din inimă pentru onoarea ce-mi faceți. Voi fi fericit să reprezint pe alegătorii din colțul cel mai depărtat al României întregite. Când mă gândesc că m-am născut în ajunul Unirei principatelor și că am trăit să primesc candidatura Românilor din Maramureș pentru parlamentul românesc, simt că prinosul de muncă ce am putut aduce și eu pentru marea operă a neamului a fost răsplătit din belșug”⁶.

Neavând contracandidat, Take Ionescu a fost ales, „cu unanimitate”, deputat în circumscripția electorală Sighet.

Moartea lui Take Ionescu a provocat o reluare a activității politice a opoziției. PNR preconiza o întrunire a liderilor politici la Sovata, în vederea încheierii unui bloc antiliberal⁷. Totodată, PNR continuă seria de tratative în vederea extinderii organizațiilor în Vechiul Regat, încercând să combată acuzațiile de regionalism. Deși tratativele se duceau în secret, apar informații și speculații în presă. Într-un astfel de articol apărut în ziarul „Neamul Românesc” se afirmă că, în București, fruntașul politic Vasile Dimitropol era mandatat de PNR cu organizarea partidului. De asemenea, se specula că fruntașul politic Toma Stelian și gruparea sa urmau să preia conducerea Clubului partidului din București, unde urma să fie mutat și sediul central al PNR. Nicolae Iorga afirma că se bucura pentru că PNR a decis să se extindă și în Vechiul Regat, această extindere bazându-se, „pe principii de organizare asupra cărora căzusem odată, pe vremea Federației, de acord. Îi urăm dar tot succesul”⁸.

Pentru desăvârșirea tratativelor dintre PNR și PCD, fruntașii politici Gheorghe Derussi și Ion Cămărășescu, delegați ai conservatorilor-democrați, s-au deplasat la Cluj. În zilele de 19 și 20 noiembrie 1922 au avut convorbiri și negocieri cu echipa PNR, compusă din Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voevod, Mihai Popovici și Sever Dan. În urma acestor negocieri s-a hotărât perfectarea fuziunii dintre cele două partide, urmând ca PCD, prin delegații săi, convocați pentru data de 21 noiembrie, să decidă referitor la acest proiect politic.

La data mai sus menționată, delegații tuturor organizațiilor PCD din Vechiul Regat „au primit întocmai acordul stabilit de reprezentanții partidului național, cu trimișii partidului democrat”, hotărându-se astfel fuziunea dintre cele două partide. Prin fuziune, programul, numele și conducerea PNR rămâneau intacte, intrarea conservatorilor democrați fiind văzută ca „un puternic pas înainte”, atât în evoluția politică a PNR, cât și în viața politică a întregului stat român. Totodată, delegații au redactat și trimis lui Iuliu Maniu o telegramă⁹.

La rândul său, PNR convoacă ședința Comitetului Central de o sută, la Cluj, pe data de 28 noiembrie. A fost precedată de ședința Comitetului Central Executiv, pe data de 27 noiembrie. În discursul său, președintele PNR, Iuliu Maniu, a prezentat activitatea biroului de conducere, raportând tratativele avute cu Partidul Țărănesc și cu Partidul Poporului, insistând asupra fuziunii cu Partidul Conservator-Democrat. Comitetul a aprobat în unanimitate fuziunea dintre PNR și PCD.

Fuziunea dintre cele două partide era dovada că regionalismul ardelenilor nu era un separatism, „ci, dimpotrivă, o convinsă luptă națională ce opunându-se unificării cu furca și încăierărilor de frați, vrea să întroneze adevărata constituționalitate”¹⁰.

Odată cu comemorarea celor patru ani de la marele act istoric al Unirii, PNR sărbătorea și fuziunea cu Partidul Conservator-Democrat. Era un alt act istoric important, care reprezenta extinderea în Vechiul Regat, după aproape patru ani de tratative cu partidele politice, din păcate eșuate. În ședința Comitetului de o sută, Iuliu Maniu a accentuat contribuția la Unire a conservatorilor democrați, numindu-l „partidul unirei”. S-a referit la activitatea lor în perioada războiului și în timpul Conferinței de pace de la Paris¹¹.

În articolele de presă din țară, dar și din străinătate, se consemnează că fuziunea celor două partide marca un eveniment politic important¹². Ziarul „Journal de Genève” din 7 decembrie 1922 publică un articol referitor la acest eveniment politic. Analizând contextul politic din România, concluzionează că țara se afla în pragul unei crize politice deschise. Unirea celor două partide, consemnează ziarul, „capătă, în împrejurările de față, o importanță capitală și se pare, că cu toate intrigile de culise, cetind a face să se indice prin anticipație partidul care va moșteni pe dl. Brătianu, această moștenire se va atribui de rândul acesta partidului celui mai puternic ca număr și capacitate”¹³.

Fruntașul politic hunedorean, Aurel Vlad, aprecia și el că fuziunea era „un bun și promițător început” pentru partidul din care provenea. Era convins că, prin fuziunea efectuată, PNR va depăși caracterul regional. Totodată, fuziunea însemna orientarea spre dreapta a partidului. Subliniază că evenimentele din Occident îndreptățeau o asemenea orientare și trebuia să-i inspire pe politicieni, în lupta contra bolșevismului, care tindea să se extindă în toată Europa și nu numai¹⁴.

Pentru a da o importanță și mai mare evenimentului politic, președintelui PNR, Iuliu Maniu, i se face o primire triumfală în Capitală. Înainte de a ajunge la București, Iuliu Maniu s-a oprit la Ploiești. Venind de la o întrunire politică organizată la Brașov, era însoțit de o serie de fruntași politici, printre care-i amintim pe Ioan Lupaș, Victor Moldovan, Laurențiu Oanea, Aurel Dobrescu și Ghiță Pop. La Ploiești a fost întâmpinat de către o delegație condusă de fruntașii politici Goga Zamfirescu, fost deputat, N. Pârvulescu, decanul baroului local și Em. Vasilescu, mare proprietar.

În Gara de Nord, lui Iuliu Maniu i se organizează o primire triumfală. A fost întâmpinat de fruntașii politici conservator-democrați și ardelenii aflați în Capitală. Scriitoarea Ianculescu de Reuss, președinta Societății pentru drepturile și emanciparea femeii române, îi oferă un buchet de flori. Se formează un adevărat cortegiu de automobile și trăsuri, care traversează Capitala până la hotelul Athénée Palace din Bulevardul Elisabeta.

Întrunirea membrilor PNR a avut loc la Clubul din Calea Victoriei, sub președinția lui Mihail Cantacuzino, care a și deschis ședința, în momentul sosirii lui Iuliu Maniu. Rostește un impresionant discurs, în care accentuează importanța istorică a momentului: „Noi trebuie să uităm că până la actul Unirii, deși români, noi cei de aci, ca și acei din noile ținuturi am trăit sub influența altor culturi, și astăzi nu ne rămâne decât să desăvârșim sentimentul care să ne facă să gândim și simțim la fel. Aceasta este marea datorie a tuturor românilor de azi”. Urmează președintele partidului, Iuliu Maniu, care rostește un discurs-program. Aduce salutul organizațiilor din Ardeal și Banat și asigură că membrii acestora erau fericiți că s-a realizat fuziunea și că partidul s-a extins în Vechiul Regat. Afirmă că rațiunile care au unit cele două partide nu au fost interesele personale, ci principiile politice. Baza politicii partidului trebuia să fie fixată de următoarele principii: idealul național, dreptatea socială și solidaritatea națională. Întrunirea politică a fost urmată de un banchet organizat în Sala Mare a Restaurantului Oteteleşanu, numit sugestiv „banchetul Unirii”, în cadrul căruia s-au rostit numeroase toasturi.

Primirea entuziastă care i s-a făcut lui Iuliu Maniu a fost observată și de presa din Capitală, care avertiza partidul aflat la putere despre popularitatea PNR și a liderului său¹⁵. Tot presa a denumit acest eveniment politic „descălecare”, termen împrumutat din scrierile vechilor cronicari. Referitor la termenul istoric și ce a însemnat fenomenul descălecării, renumitul profesor universitar, istoric și fruntaș politic de marcă al PNR, Ioan Lupaș, publică un articol în ziarul „Patria”¹⁶.

Conform negocierilor de fuziune, Comitetul Executiv al PNR a fost completat cu următorii delegați din Vechiul Regat, foști conservatori-democrați: Mihail Cantacuzino, Toma Ionescu, Pavel Brătășanu, Mihail Deșliu, Stelian Popescu, George G. Mironescu, Constantin Xeni, George Lucasievici, dr. Demetrescu-Brăila, George Derussi, I. Clinciu, Ion Cămărășescu, Grigore Filipescu și Constantin Anghelescu¹⁷.

Deși takiștii erau, în orașele lor de provincie, avocați de mare prestigiu, iar unii își susținuseră teza de doctorat în Drept la Paris, puțini dintre ei vor reuși să se valideze în fața electoratului și în cadrul noului partid, cu toate că erau oameni politici cunoscuți. Totuși, îi remarcăm pe Pavel Brătășanu, Constantin Anghelescu sau G.G. Mironescu, ultimul ajungând prim-ministru în timpul primei guvernări național-țărăniste (1928-1931). Principala cauză o constituia, în opinia lui Pamfil Șeicaru, sistemul de vot. Conservatorii-democrați erau specialiști în votul cenzitar, dar nu și în cel universal. În fața maselor se dovedeau „dezorientați”¹⁸.

Cu toate acestea, fuziunea a însemnat pentru PNR un moment istoric important. Se producea, după cum spunea presa, „descălecarea” lui în Vechiul Regat. După fuziune, sediul central al PNR s-a mutat de la Cluj la București. Ziarul „Universul”, al cărui director era Stelian Popescu¹⁹, membru în Comitetul Executiv Central, devenea un important mijloc de propagandă. De asemenea, cu toate limitele lor electorale, în conducerea partidului intrau o serie de oameni politici cunoscuți din Vechiul Regat. Începea procesul de extindere al organizațiilor PNR în Vechiul Regat și în celelalte provincii istorice.

La începutul anului 1923, fruntașii PNR, coordonați de Mihai Popovici, încep procesul de extindere al organizațiilor. Mihai Popovici era unul dintre cei mai cunoscuți fruntași ai partidului și „stimat pentru caracterul său de prieteni și de adversarii politici”. A întreprins un turneu politic în Basarabia și Vechiul Regat. Revenit în Cameră, alături de colegi, a fost exclus pentru 30 de zile, în momentul dezbaterii Proiectului de Constituție²⁰.

În data de 11 ianuarie 1923, membrii PNR din județul Buzău s-au întrunit în casa lui Anton Filotti, președintele organizației locale, pentru constituirea comitetului orășenesc și județean. S-a decis înființarea unui ziar local de propagandă, sub denumirea de „Naționalul”. De asemenea, mobilarea completă a sediului și constituirea a cât mai multor organizații locale²¹.

În data de 28 ianuarie 1923, în județul Ialomița, la Călărași, are loc consfătuirea generală a membrilor PNR. În afară de fruntașii, membri ai fostului partid conservator-democrat, și delegațiile din județ, au participat un mare număr de aderenți. De asemenea, au participat și mulți comercianți, care au venit să-l salute pe fruntașul politic Mihail Cantacuzino, însărcinat de conducerea PNR cu organizarea partidului în județul Ialomița. În discursul rostit cu această ocazie, Mihail Cantacuzino subliniază, printre altele, că fuziunea celor două partide a dat posibilitatea întemeierii unui partid puternic și unitar, care constituia, în opinia lui, „partidul viitorului”. Se înființează un comitet județean de organizare și conducere, în frunte cu Mihail Cantacuzino, Vasile N. Stanciu și Vasile Protopopescu. A luat ființă și un comitet al orașului Călărași și altor organizații locale, urmând ca ele să fie lărgite după necesități. S-a hotărât înființarea unui ziar local de propagandă politică, care urma să apară chiar din luna februarie²².

În aceeași zi, a avut loc în județul Dolj, la Filiași, o mare întrunire a PNR. Au participat fruntași politici veniți de la Craiova și țăranii din satele învecinate. Au luat cuvântul, printre alții, fruntașii Ștefan Rusănescu și fostul prefect Alexandru Carianopol²³.

Membrii fostului partid conservator-democrat din județul Bacău, împreună cu aderenții PNR, s-au întrunit pe data de 2 februarie 1923 în orașul Bacău. Obiectivele adunării au fost reorganizarea partidului și constituirea unui nou comitet județean. Președinte al comitetului a fost ales Jurgea Negrilești, fost deputat. De asemenea, a fost constituită și organizația orășenească din Târgu Ocna, în frunte cu avocatul Gheorghe Matei.

Organizația PNR din județul Tutova s-a întrunit pe data de 3 februarie în casa avocatului Ioan I. Ionescu, care îndeplinea funcția de președinte. Scopul întrunirii a fost constituirea Comitetului județean. Avocatul Ioan I. Ionescu a fost reales ca președinte. Vicepreședinte a fost ales D. Ghimua, fost primar, iar secretar Gheorghe Manoilescu, institutor, fost revizor școlar. S-a decis înființarea unui ziar local de propagandă²⁴.

Acțiunea de extindere a PNR în Vechiul Regat nu este privită cu ochi buni de către concurența politică. Unii lideri, precum Nicolae Iorga, care îi pierduse pe conservatori-democrați, atacă vehement PNR. În cadrul ședinței Camerei din 14 martie 1923, Nicolae Iorga afirmă că fostul partid conservator-democrat era antidemocratic. Președintele PNR, Iuliu Maniu, îi răspunde că nu regretă fuziunea pe care a făcut-o și că este fericit că partidul său, care luptase pentru unirea Transilvaniei cu România, va lupta acum alături de fruntașii politici conservator-democrați, care au luptat pentru unire în Vechiul Regat, într-o „luptă cinstită și curată”²⁵.

O primă verificare asupra reușitei acțiunii de extindere a organizațiilor este făcută de către conducerea PNR în urma marii întruniri a partidului din Capitală, din data de 15 aprilie 1923. Iuliu Maniu a primit la sediul din Calea Victoriei, pe rând, reprezentanții tuturor organizațiilor. La „raport” s-au prezentat câteva sute de fruntași politici, reprezentând organizațiile din Basarabia și Vechiul Regat, care participaseră la adunarea ce a avut loc în sala „Dacia”. Președintele partidului a aprobat noile comitete județene și a dat directive în ceea ce privește linia de conduită în lupta pe care o duceau împotriva guvernului liberal. În discursul rostit cu această ocazie, liderul național-român a subliniat, printre altele, că vor fi organizate o serie de întruniri politice ale partidului în diferite orașe din Ardeal și Vechiul Regat. În același timp, a transmis delegaților „anumite instrucțiuni de ordin pur intim”²⁶.

Acțiunea de extindere a organizațiilor PNR continuă în întreaga țară. Astfel, în data de 15 aprilie 1923, la Constanța, membrii și simpatizanții partidului s-au întrunit în adunare generală, cu scopul de a alege un nou comitet de conducere al organizației județene. Noul comitet era format din 30 de membri, în frunte cu Constantin Pariano. Vicepreședinți au fost aleși avocații Nicolae Timiraș și O. Berceanu, casier Z. Zamfirescu, secretar Ștefan Stănescu. S-a hotărât editarea unui oficios al partidului sub conducerea avocatului N. Timiraș. De asemenea, s-a decis închirierea unui nou sediu, întrucât cel vechi urma să fie evacuat conform deciziei Curții de Casație. În discursul rostit cu această ocazie, C. Pariano a făcut apel către toți membrii, rugându-i să activeze în direcția recrutării de noi membri, „propovăduind spiritul de solidaritate”²⁷.

În data de 20 mai are loc o mare întrunire a PNR la Dorohoi, la care participă și președintele Iuliu Maniu. Au luat cuvântul, printre alții, G.G. Mironescu, Sever Dan și Mihai Popovici. În discursul său, secretarul partidului, Sever Dan, afirma următoarele:

„Noi ardelenii, vrem să trezim mândria românească și nu dorim fericirea unuia pe ruina altuia (făcând aluzie la situația dificilă a grupării conservatoare după moartea lui Take Ionescu – n.n.). Dacă vă simțiți tari și dornici de luptă pentru binele țării, vă zicem bine ați venit între rândurile noastre. (…) Partidul național nu vă cere voturile. El vă cere mai mult. Vă cere sufletele dvs., ca unindu-le cu sufletele noastre să dăm lupta cea uriașă, pentru stârpirea corupției și asuprirei”²⁸.

 Delegația Permanentă a PNR din Basarabia anunță că a luat contact cu gruparea țărănistă condusă de Ion Pelivan și cu alte grupări politice din provincie, care doreau să se înscrie în PNR²⁹.

În data de 20 septembrie 1923 s-au întrunit la Chișinău delegațiile județene ale vechiului partid basarabean de sub conducerea lui Ion Pelivan și au hotărât, în unanimitate, fuziunea necondiționată cu PNR. Din partea conducerii centrale a PNR au participat, în calitate de delegați, Mihai Popovici, Sever Dan, secretarul partidului și Dimitrie Manu. Ei au luat la cunoștință hotărârea basarabenilor. Cu această ocazie s-a constituit un comitet de inițiativă, sub președinția lui Ion Pelivan. (…)

Președinte de onoare a fost proclamat, cu mare însuflețire, marele patriot și mecenat Vasile Stroescu. Comitetul a lansat un manifest și asigura interimatul până la alegerea Comitetului Central pentru secția basarabeană, în conformitate cu Statutul partidului. În cursul lunii noiembrie, comitetul de inițiativă preconiza organizarea unor mari adunări poporale, la care urma să participe și președintele PNR, Iuliu Maniu³⁰.

Tot în luna septembrie 1923, o serie de fruntași ardeleni ai PNR, în frunte cu Al. Vaida-Voevod, Ștefan Cicio Pop și Romulus Micșa, efectuează un turneu de propagandă. Ei vizitează mai multe județe din Vechiul Regat, în vederea organizării partidului. Ștefan Cicio Pop și R. Micșa s-au deplasat la Râmnicu Sărat, unde au avut mai multe consfătuiri cu membrii partidului din localitate. De asemenea, au vizitat mai multe localități din județ. De aici s-au deplasat în județul Neamț, la Piatra Neamț, unde s-a organizat o mare întrunire politică, în data de 23 septembrie 1923³¹. După întrunire, cei doi fruntași politici au vizitat comunele Siliștea și Români, unde au fost întâmpinați „sub un arc de triumf”, ridicat în onoarea lor. În tot acest turneu prin județul Botoșani, au fost ajutați de fruntașii politici locali Isăcescu, fost prefect, colonelul Ecstachiade, institutorul Ungureanu, căpitanul Golban etc.³²

În concluzie, după fuziunea cu conservatorii-democrați, cu național-țărăniștii din Basarabia și cu naționalii din Bucovina, PNR își creează organizații în întreaga țară. De acum înainte vor urma negocieri cu celelalte partide din opoziție pentru crearea unui front comun în lupta împotriva guvernului liberal.

Note:

1. Take Ionescu s-a născut la data de 13/25 octombrie 1858 și a decedat la Roma, în Italia, pe data de 21 iunie 1922, în urma unei crize de anghină pectorală (Marin Nedelea, Prim-miniștrii României Mari. Ideile politice, Casa de Editură și Presă „Viața Românească”, 1991, p. 46-47).
2. Patria (Cluj), nr. 133, 23 iunie 1922, p. 1; Iată și conținutul telegramei de condoleanțe: „Partidul național român deplânge cu întreg poporul românesc prea-timpuria decedare a marelui bărbat de stat Tache Ionescu. Marele său talent și frecventa sa iubire de neam i-a asigurat loc de frunte în conducerea vieței de Stat, iar adânca sa înțelegere pentru rostul neamurilor l-a făcut apostol și neînduplecat anteluptător al unității naționale. Românii de peste Carpați, ale căror dureri și nizuinți le-a înțeles totdeauna, îi vor păstra cu gratitudine, amintirea. Vă rog să primiți cele mai adânc simțite condoleanțe. Iuliu Maniu”.
3. Vezi, pe larg, P. Țurlea, Nicolae Iorga în viața politică a României, Ed. Enciclopedică, București, 1991, p. 186.
4. Ultimele două circumscripții nu sunt precizate în sursa citată.
5. Patria, nr. 20, 31 ianuarie 1920, p. 1.
6. Idem, nr. 40, 24 februarie 1920, p. 1.
7. Idem, nr. 169, 5 august 1922, p. 3.
8. Este vorba de articolul „Extinderea partidului național”, apărut în ziarul „Neamul Românesc” (preluat de ziarul Patria, nr. 230, 24 octombrie 1922, p. 1).
9. Patria, nr. 254, 23 noiembrie 1922. Iată cuprinsul telegramei adresată lui Iuliu Maniu: „Cu cea mai vie mulțumire sufletească aducem la cunoștința Dvoastre că reprezentanții tuturor organizațiilor partidului democrat întruniți astăzi 21 Noiembrie la București au aderat în unanimitate la acordul stabilit între noi. Privind așadar ca un fapt împlinit unirea partidului democrat cu partidul național român sub președinția Dvoastre, ne simțim mândri de a putea sluji la rândul nostru Coroana, Țara și unitatea românească, cu același devotament cu care le-a slujit în viața întreagă ilustrul patriot și om de stat Take Ionescu. Vă rugăm să primiți și să transmiteți fruntașilor și membrilor partidului național român expresiunea sentimentelor noastre de sinceră frăție”. Telegrama este semnată de toți delegații. Printre semnatari îi amintim pe următorii fruntași politici de marcă: Mihail Cantacuzino, președintele Clubului democrat din Capitală, fost ministru; Mihail Antonescu, fost ministru; George Derussi, Jean (Ioan) Cămărășescu, George Lucasievici, Stelian Popescu, dr. Demetrescu-Brăila, George G. Mironescu, Constantin Xeni, Vasile Hortopan, foști miniștri; D. Plesnilă, fost ministru plenipotențiar; Mihai Deșliu, fost vicepreședinte al Camerei, Paul Brătășanu, deputat; prof. Toma Ionescu, senator, Grigore Filipescu, deputat și lista continuă cu o serie de profesori universitari renumiți, ingineri, foști deputați sau senatori, foști prefecți, ofițeri etc.
10. Idem, nr. 261, 1 decembrie 1922, p. 1.
11. Ibidem.
12. Părerile de presă, respectiv din ziarele „Epoca”, „Universul”, „Lupta”, „Dimineața”, „Aurora” și „Adevărul” au fost preluate și de ziarul „Patria” din Cluj, oficiosul PNR, nr. 256, 25 noiembrie 1922, p. 3 și 257, 26 noiembrie, p. 2.
13. Patria, nr. 276, 21 decembrie 1922.
14. Valentin Orga, Aurel Vlad. Istorie și destin, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 2001, p. 354.
15. Patria, nr. 269, 12 decembrie 1922, p. 1 și nr. 271, 14 decembrie, p. 1. Referitor la primirea ce i s-a făcut lui Iuliu Maniu în Capitală, ziarul „Adevărul” (preluat de ziarul „Patria”) nota următoarele: „Nu știm în ce mod i se va fi raportat guvernului primirea ce s-au făcut eri dlui Iuliu Maniu. Dacă i se va fi spus adevărul, dsa trebue să mediteze serios asupra celor petrecute atât în gara de Nord cât și în fața hotelului în care a descins șeful partidului național. Este incontestabil că manifestația cetățenească, atât de impozantă, însemnează mai mult decât simpatia pentru o persoană, ori cât de distinsă. Fără îndoială, e vorba de o nouă speranță. (…) E o nouă speranță, pe care o justifică și meritele personale ale fruntașilor ardeleni, și trecutul atât de frumos al partidului național”. De asemenea, ziarul „Lupta” scria în coloanele sale că întâmpinarea ce i s-a făcut lui Iuliu Maniu „a trecut cu mult peste cadrul unei manifestațiuni de partid”; Voința Banatului (Timișoara), nr. 96, 17 decembrie 1922, p. 1.
16. Patria, nr. 274, 17 decembrie 1922, p. 1.
17. Idem, nr. 275, 19 decembrie 1922, p. 3.
18. Pamfil Șeicaru, Istoria partidelor național, țărănist și național țărănist, vol. II, Editura Carpații, Madrid, 1963, p. 8-9. El spune că fuziunea „a fost de fapt o simplă înscriere a credincioșilor lui Take Ionescu în partidul național”. De asemenea, el susține că „foștii conservatori democrați (…) cunoșteau tehnica propagandei electorale sub regimul cenzitar, dar se găseau complet dezorientați în fața maselor votului universal”.
19. Fapt remarcat și de Nicolae Iorga, care pierduse partida în favoarea lui Iuliu Maniu. Motivul era că partidul condus de N. Iorga oferise doar o primire individuală pentru foștii takiști, ceea ce nu au acceptat. Despre câștigul fuziunii, Nicolae Iorga, nota, mai târziu, probabil cu părere de rău și subiectivism, următoarele: „Ei au câștigat (conservatorii-democrați – n.n.) prin intrarea în partidul <regnicolar> putința de a participa la guvernele viitoare, dar mai ales ardelenii au dobândit subvențiile unui Mironescu, unui Mihail Cantacuzino, apoi ziarul așa de răspândit al activului Stelian Popescu și ceva din știința de a guverna care i-a ferit, în momentele grele, de adevărate catastrofe” – Nicolae Iorga, O viață de om așa cum a fost, vol. IV, Ed. Minerva, București, 1981, p. 44.
20. Patria, nr. 57, 17 martie 1923, p. 1.
21. Idem, nr. 48, 7 martie 1923, p. 2.
22. Idem, nr. 26, 6 februarie 1923, p. 2.
23. Idem, nr. 27, 8 februarie 1923, p. 2.
24. Idem, nr. 33, 17 februarie 1923, p. 2.
25. Idem, nr. 58, 18 martie 1923, p. 3.
26. Idem, nr. 81, 19 aprilie 1923, p. 1.
27. Idem, nr. 82, 20 aprilie 1923, p. 2.
28. Idem, nr. 109, 25 mai 1923, p. 1.
29. Idem, nr. 200, 15 septembrie 1923, p. 1.
30. Idem, nr. 207, 25 septembrie 1923, p. 1.
31. Idem, nr. 209, 27 septembrie 1923, p. 1.
32. Idem, nr. 210, 25 septembrie 1923, p. 1.