Marin Pop, Iuliu Maniu și fuziunea cu partidul condus de Nicolae Iorga (1924-1925)

Începuturile apropierii politice dintre Iuliu Maniu și marele istoric Nicolae Iorga, respectiv dintre Partidul Național Român (PNR) și Partidul Naționalist Democrat condus de Nicolae Iorga, la fel ca și de Partidul Țărănesc, s-au produs în timpul guvernului Vaida, când a existat chiar ideea creării unui partid unic al „Federației”. Negocierile au continuat și după demiterea guvernului Vaida, fiind însă sortite eșecului, din cauză că țărăniștii au încercat o apropiere față de averescani, iar naționalii ardeleni față de liberali, în vederea formării unui guvern comun.

 După eșecul tratativelor dintre Iuliu Maniu și Ion I.C. Brătianu, la Congresul Partidului Naționalist Democrat (PND) de la Craiova, din anul 1922, Nicolae Iorga încearcă, din nou, o apropiere față de naționalii ardeleni, însă fără sorți de izbândă.

O nouă tentativă de a se realiza fuziunea dintre PNR și PND are loc la începutul anului 1924. Constantin Cihodariu raporta lui Nicolae Iorga, la 31 ianuarie 1924, că a avut o convorbire cu Iuliu Maniu, la Cameră, în vederea realizării fuziunii dintre cele două partide¹.

În data de 15 martie 1924, Iuliu Maniu îi scrie lui Nicolae Iorga că ar dori să examineze împreună declarațiile de la Craiova și situația politică, „care ne prezintă, zi de zi, noui dificultăți interne și externe”. În acest sens, îi propune să se întâlnească unde voia marele istoric și când voia el. Nicolae Iorga îi răspunde că recunoaște meritele incontestabile ale naționalilor ardeleni aduse cauzei românești înainte de 1918 și lansează un nou apel către liderul PNR pentru formarea unui partid democratic național, monarhic și legalist, „întrebuințând metode înțelepte de luptă, de care România are nevoie neapărat pentru a eși din haosul și desagregarea de azi”. Pentru că Iuliu Maniu nu avea o locuință proprie în Capitală, îi propune o întâlnire la el acasă, ceea ce s-a și întâmplat. Iuliu Maniu i-a făcut o propunere de colaborare pe care o făcuse și celorlalte partide din opoziție, care avea următorul cuprins:

„Partidele opoziționale parlamentare consimt și se obligă a duce o luptă parlamentară comună pentru combaterea guvernului liberal și zădărnicirea legiuirei lui economice și de aplicare a Constituției liberale”.

Alianța parlamentară urma să fie condusă de un comitet compus din câte doi delegați ai fiecărui partid. Comitetul urma să stabilească tactica de luptă pe tărâm parlamentar. Nicolae Iorga îi răspunde că nu dorea să facă o alianță, pentru că și fără această înțelegere partidele de opoziție vor combate proiectele guvernului liberal. Reia ideea fuziunii, în scopul creării unui nou partid național, iar Iuliu Maniu îi răspunde că va supune problema deliberării Comitetului Central al PNR, după terminarea campaniei de alegeri parlamentare parțiale de la Romanați².

După această întâlnire, Nicolae Iorga îi scrie din nou lui Iuliu Maniu, subliniind următoarele:

„Constat că intențiile ambelor grupări corespund pentru mai marele folos a țării și pentru asigurarea în stat a ordinii prin libertatea disciplinată în jurul Regelui și a ideii naționale”.

Delegația Permanentă a Partidului Naționalist Democrat supune aprobării lui Iorga un proces verbal, lăsându-i deplină libertate și autoritate în conducerea tratativelor cu PNR și cu gruparea lui Constantin Argetoianu, desprinsă din Partidul Poporului. În afară de punctele stabilite de Nicolae Iorga în convorbirile cu cei doi lideri, pe care Delegația Permanentă le aprobă, îi supune atenției o serie de deziderate ale naționalist-democraților. Iată care erau dezideratele Delegației Permanente a partidului condus de Nicolae Iorga:

1). Programul se va redacta de o delegație formată din reprezentanți ai celor trei partide cari vor căuta să pună de acord programele actuale, ținându-se socoteală de cele mai urgente nevoi ale țării;

2). Primul comitet executiv al partidului fuzionat va cuprinde întrânsul o treime cel puțin din membrii partidului naționalist-democrat;

3). Conducerea partidului fuzionat se va hotărî de comun acord între cele trei partide;

4). În ceea ce privește numele partidului fuzionat, având în vedere că titulatura trebuie să desemneze și tendința înaintată a noului partid, se poate adopta fie formula de <partid național al României unite>, fie orice altă titulatură care să reprezinte ideea de partid național de stânga”³.

În cele din urmă, în scrisoarea din data de 3 aprilie 1924, președintele PNR, Iuliu Maniu, respinge propunerea de fuziune, rămânând consecvent ideii de alianță parlamentară. Pentru început, în scrisoare, Iuliu Maniu vorbește despre munca desăvârșită a lui Nicolae Iorga „pentru deșteptarea și întărirea sentimentului național, concepțiunea națională luminoasă și profundă”, pe care marele istoric a „răspândit-o o viață întreagă”. Această concepție apropia „fatal” cele două partide politice. În continuare, însă, Iuliu Maniu motivează și refuzul de a se realiza o fuziune între cele două partide: „Noi nu putem nici măcar în formă indirectă să desființăm partidul creat de națiunea românească, din sbuciumul și lupta ei nesfârșită pentru libertate și pentru menținerea neștirbită a ideii naționale”. De asemenea, afirmă că înființarea unui nou partid de stânga i se părea „inutilă”, deoarece PNR, „răzimat pe massa cea mare a țăranilor, a orășenilor, a intelectualilor, cu un cuvânt al tuturor claselor muncitoare și producătoare”, avea în programul său „toate postulatele partidelor celor mai radicale din stânga cari acceptă ideea solidarismului social și național”. În final, subliniază că orice înțelegere între cele două partide nu putea exclude colaborarea sau chiar fuziunea cu alte partide, lăsând astfel o portiță deschisă pentru viitoarele tratative cu țărăniștii. Aceasta se observă și din faptul că scrisoarea lui Iuliu Maniu a fost dată publicității înainte de a ajunge la Nicolae Iorga, care subliniază, în scrisoarea sa din 4 aprilie, că era la curent cu conținutul ei, înainte de a o primi la Cameră, deoarece apăruse în oficiosul liberal „Viitorul”. Nicolae Iorga afirmă că Iuliu Maniu greșește și că opinia publică românească din Ardeal va fi prima care îi va da dreptate⁴.

În urma eșecului fuziunii dintre Partidul Național Român și Partidul Țărănesc, în vara anului 1924, se măreau șansele de apropiere între partidul condus de Iuliu Maniu și cel condus de Nicolae Iorga. Între timp, partidul lui Nicolae Iorga fuzionase cu gruparea condusă de Constantin Argetoianu, care se desprinsese din Partidul Poporului⁵. Noua titulatură era de Partid Naționalist al Poporului. Fruntașul politic Constantin Argetoianu și-a dat seama de importanța fuziunii dintre cele două partide și a alcătuit un document cu propuneri care trebuiau să stea la baza fuziunii celor două partide. Documentul a fost aprobat, fără rezerve, de către Nicolae Iorga și a fost transmis lui Iuliu Maniu⁶. Tot Constantin Argetoianu a fost cel care a purtat tratativele cu Iuliu Maniu, în toamna anului 1924 și începutul anului 1925. Delegația PNR la negocieri era compusă din Mihai Popovici și foștii takiști C. Derusi și Stelian Popescu. Tratativele s-au finalizat prin încheierea unui acord, în data de 15 ianuarie 1925, între Iuliu Maniu și Constantin Argetoianu. Nicolae Iorga pleca în Franța și-i lăsa mână liberă lui Argetoianu⁷. În drum spre Paris, în gara din Craiova, Nicolae Iorga vorbește despre situația politică din țară și raporturile dintre partidele de opoziție. Referitor la relațiile cu PNR și ideea fuziunii celor două partide declara următoarele:

„Relațiile noastre cu partidul național sunt dintre cele mai bune. Personal sunt pentru fuziune, nu însă renunțând la principiile de cari am fost călăuzit în toată viața mea. Condițiunile esențiale ale fuziunei sunt: ordinea morală și ideea națională. Aceste condițiuni sunt însăși baza partidului nostru și a întregei mele vieți”. De asemenea, declara că în perioada cât lipsea din țară, Constantin Argetoianu, „prietenul și colaboratorul meu, avea deplină libertate de acțiune”⁸.

În data de 24 ianuarie 1925, moment simbolic din punct de vedere istoric, Iuliu Maniu lansa un nou apel către toate partidele din opoziție pentru a se alia în luptă împotriva guvernului liberal. Afirma că era absolut necesară „concentrarea tuturor forțelor opoziției naționale și democratice”. Aceasta devenise „o necesitate politică imperioasă”. Era de părere că toate partidele de opoziție trebuiau să se unească într-unul singur, a cărui menire era aceea de a organiza „lupta energică și neîmpăcată împotriva sistemului politic al acaparării și dictaturii liberale”. Baza programatică a noului partid trebuia să o constituie cele 10 puncte stabilite de către congresele PNR și PȚ. În acest program erau stabilite principalele direcții ale politicii interne și externe pe care trebuia să le urmeze noul partid. Iuliu Maniu subliniază că face acest apel, dezbrăcându-se „de orice egoism de partid, în dorința de a contribui prin el la realizarea unui pas înainte în calea evoluțiunii politice a neamului românesc și în năzuința de a se forma un partid de forță irezistibilă, care va sta în serviciul unui naționalism hotărât dar fără șovinism, a unei democrații radicale și curate și a dreptății sociale sprijinită de o concepție politică pătrunsă de simțul legalității și al moralității publice”⁹.

Apelul făcut de Iuliu Maniu găsește un ecou favorabil în rândurile fruntașilor politici ai Partidului Naționalist al Poporului care, prin Constantin Argetoianu, răspund că erau gata de fuziune. El subliniază că a luat act „de patrioticul apel” al lui Iuliu Maniu¹⁰. La fel și Comitetul Central Executiv al PNR, la rândul lui, ia decizia aprobării fuziunii dintre cele două partide, „sub rezerva ratificării congresului”. Noul partid urma să se numească Partidul Național. Ambele partide au ales câte o comisie în vederea organizării unui congres, pentru a pune în practică fuziunea¹¹.

Întrebat de corespondentul din Paris al ziarului „Universul” despre fuziunea celor două partide, Nicolae Iorga a răspuns următoarele:

„Cum am dorit-o încă de acum doi ani la Craiova, am oferit partidului național o legătură politică în care nici partea din România al căror avânt idealist și cultural îl reprezintă partidul naționalist democrat nici partidul național ardelean, n-ar fi avut decât să câștige fără ca unul din ele să abdice în fața celuilalt. Ceea ce nu puteam cere Ardealului, și ceea ce nu puteam da nici noi”.

Își încheie interviul cu următoarele cuvinte:

„Noi nu ne unim astăzi, ci ne regăsim. Iar acei care se supără de aceasta afară de liberali, care e bine să rămâie ce sunt, aceia n-au nevoe de supărări, ci de o revizie de conștiință”¹².

În data de 13 februarie 1925 a avut loc contopirea celor două sedii din Capitală. Fruntașii fostului partid naționalist s-au deplasat „in corpore” la sediul PNR, unde au fost întâmpinați de Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voevod, Mihail Cantacuzino, Grigore Filipescu etc. A luat cuvântul Mihail Cantacuzino și i-a răspuns Constantin Argetoianu. A urmat discursul președintelui PNR, Iuliu Maniu, care subliniază că partidul fuzionat reprezenta viitorul politic al țării. De asemenea, că înțelegerea a fost ușoară, fiindcă ambele partide „au slujit ideea națională și ideea democrată fără târguială de interese personale și fiindcă ele au fost totdeauna în frunte, ori de câte ori a fost vorba să stea în serviciul neamului românesc”¹³.

Comitetul Central Executiv al PNR, în urma ședinței din data de 14 februarie 1925, anunța organizațiile județene că s-a fixat ziua în care urma să se țină congresul, și anume 8 martie. Președinții organizațiilor județene erau invitați să ia toate măsurile organizatorice și să aleagă delegații județeni. Membrii Comitetului Central Executiv, membrii Comitetului de 100, președinții organizațiilor județene și parlamentarii partidului erau delegați de drept la congres. Pe lângă aceștia, fiecare circumscripție electorală avea dreptul de a alege și de a trimite la congres câte doi delegați¹⁴.

În data de 8 martie 1925, la București, au avut loc congresele celor două partide. Cel al PNR a avut loc în sala „Amiciția”, iar cel al Partidului Naționalist Democrat, în casele clubului din strada Brezoianu. La ambele congrese, mulțimea de participanți nu a încăput în sală, mii de oameni așteptând afară rezultatul discuțiilor liderilor celor două partide.

La congresul PNR au participat 960 de delegați, care reprezentau 65 de județe. Au luat cuvântul președintele partidului, Iuliu Maniu, și Alexandru Vaida-Voevod. Secretarul politic Ioan Lugoșianu a dat citire raportului Comitetului Central, iar Demetrescu-Brăila, proiectului rezoluției de fuziune, pe baza celor 10 puncte din apelul lui Iuliu Maniu. Congresul PNR a primit cu însuflețire fuziunea.

Lucrările congresului Partidului Naționalist al Poporului au fost conduse de către Constantin Argetoianu, deoarece președintele Nicolae Iorga era plecat în străinătate. A fost aprobată, „între aplauze nesfârșite”, aceeași rezoluție votată și de PNR, adică de fuziune.

După ce s-au încheiat lucrările congresului PNR, mulțimea, în frunte cu liderii partidului, a pornit spre Calea Victoriei, unde se găsea clubul său. Trecerea s-a făcut prin strada Brezoianu, unde li s-a alăturat și mulțimea prezentă la congresul iorgiștilor. Ajunși în fața clubului, liderii partidului au fost nevoiți să ia cuvântul, deoarece mulțimea nu voia să plece acasă. Astfel, din balconul clădirii au luat cuvântul mai mulți lideri. Primul a fost Iuliu Maniu. El a promis celor prezenți că noul partid „va căuta să întroneze cinstea și dreptatea”. Face un apel la mulțime să-i fie alături „în lupta pentru stârpirea abuzurilor”. Constantin Argetoianu iese și el la balcon și rostește următoarele cuvinte: „Dați-mi voie, să exprim dragostea ce o simt în suflet, prin o singură și sinceră strângere de mână”. În aplauzele mulțimii a strâns mâna lui Iuliu Maniu. Au mai luat cuvântul Mihai Popovici, fruntașul politic basarabean Ion Pelivan și, la insistențele mulțimii, deși era bolnav, Alexandru Vaida-Voevod.

Partidul Național urma să fie condus de doi copreședinți, în persoana lui Iuliu Maniu și Nicolae Iorga, care au inaugurat noul sediu al partidului din Calea Victoriei la sfârșitul lunii martie 1925¹⁶.

În urma fuziunii Partidului Național Român cu Partidul Naționalist al Poporului, rezultat din fuziunea Partidului Naționalist Democrat cu gruparea lui Constantin Argetoianu desprinsă din Partidul Poporului, s-au întărit rândurile opoziției. Totodată, Iuliu Maniu continua tratativele cu Partidul Țărănesc pentru fuziunea celor două partide, ceea ce s-a și întâmplat peste numai un an, la 10 octombrie 1926.

Anexe

Scrisoarea lui Nicolae Iorga către Iuliu Maniu:

„Scumpe d-le Maniu,

Față de nevoia de a defini cât mai repede organizația superioară a partidului nostru și de a pune capăt unor intrigi vrednice de dispreț, dă-mi voie să-și adresez o rugăciune (rugăminte – n.n.):

Știu sentimentele pe cari mi le porți și sunt mândru de aprecierea pe care mi-ai arătat-o întotdeauna, în domeniul cultural ca și în cel politic. Știi și d-ta că te-am privit totdeauna ca pe cea mai înaltă expresie a spiritului românesc în țara pe care politica d-tale de intransigență a dat-o României unite.

Față de eventualitățile ce se pot deschide și pentru d-ta și pentru mine, eu cred că partidul pe care în chip așa de fericit am izbutit a-l crea ar suferi din lipsa unui organ de conducere permanent. Lipsa mea din țară atâta timp în fiecare an, ocupațiile care-mi absorb timpul fac absolut necesar, după a mea părere, ca alături de mine și în aceiași calitate de prezident să fie personalitatea d-tale, pe atât de activă pe cât de simbolică a unei mari și frumoase lupte.

Frățește vom ști să ne ajutăm oricând fără a ne înlocui vreodată.

Sunt sigur că prietenii noștri, cărora le revin deciziunile supreme, vor aproba această măsură dacă ea răspunde și convingerii d-tale.

Primește, te rog, încredințarea prieteniei și simpatiei mele.

(ss) N. Iorga

Răspunsul lui Iuliu Maniu:

Prea stimate d-le Profesor,

Mulțumindu-vă pentru măgulitoarele cuvinte ce mi-ați adresat, mă grăbesc a vă aduce la cunoștință că propunerea d-v. de a conduce împreună, ca prezidenți, partidul nostru fuzionat – o găsesc a fi cu totul în sensul și de acord cu apelul lansat de mine în scopul realizării unirii partidelor naționale și democratice. Vă rog deci a o considera din parte-mi ca primită. Nu mă îndoesc că prietenii noștri vor adera la ea și vor fi ca și mine neclintiți în credința, că prin fuziunea partidelor noastre s-a dat instrumentul politic indistructibil și absolut necesar pentru întronarea unui sistem de guvernare întemeiat pe legalitate și pe o democrație radicală și națională.

Legat sufletește, încă de pe vremuri când hotarele ne despărțeau, prin aceiași iubire adâncă a tot ce constituie ființa poporului românesc și prin aceleași credințe, cu d-v., care sunteți expresiunea celui mai curat naționalism și a celei mai înalte concepții politice de justiție socială, sunt sigur, că acum împreună și alături de cei mai distinși fii ai neamului românesc uniți în partidul nostru, care în congresul său ne va îndruma calea, vom putea ridica țărănimea acolo unde d-voastră cel dintâi ați dorit să o înălțați, vom întări toate brațele muncitoare, cum vremile de azi pretind, și vom întrona factorul cultural al cărui reprezentant cunoscut de toată lumea sunteți, la rolul care i se cuvine într-o organizație modernă de stat.

Vă rog, domnule profesor, să credeți în neclintita mea recunoștință pentru tot ce ați făcut luminându-ne cărările și încurajându-ne forțele pe vremurile de grea încercare și pentru pătrunderea politică cu care ați luptat pentru întronarea unui suflet nou în viața noastră politică și să fiți sigur de înalta considerațiune ce vă păstrez.

Al d-voastră devotat

(ss) Iuliu Maniu

București, 4 aprilie 1925

Cota: Gazeta de Duminecă, nr. 14, 12 aprilie 1925, p. 1-2.

Note:

1. Biblioteca Academiei Române, Corespondența N. Iorga, vol. 320, f. 322-323.
2. Patria, nr. 76, 10 aprilie 1924, p. 2.
3. Ibidem.
4. Ibidem.
5. Petre Țurlea, Nicolae Iorga în viața politică a României, Ed. Enciclopedică, București, 1991, p. 199-201.
6. Marin Nedelea, Aspecte ale vieții politice din România în anii 1922-1926, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, p. 162.
7. P. Țurlea, op. cit., p. 202-203.
8. Patria, nr. 10, 15 ianuarie 1925, p. 1.
9. Gazeta de Duminecă, nr. 5-6, 8 februarie 1925, p. 3-4.
10. Patria, nr. 20, 27 ianuarie 1925, p. 1.
11. Gazeta de Duminecă, nr. 7, 15 februarie 1925, p. 2.
12. Patria, nr. 26, 5 februarie 1925, p. 1.
13. Idem, nr. 36, 17 februarie 1925, p. 1.
14. Gazeta de Duminecă, nr. 8-9, 1 martie 1925, p. 3.
15. Idem, nr. 11-12, 22 martie 1925, p. 2-3.
16. Patria, nr. 73, 2 aprilie 1925, p. 1.