Tot ce se întâmplă în viața noastră, cu un scop anume, ne-am obișnuit să numim, printr-un simplu cuvânt, destin. E greu de crezut că un singur cuvânt poate să cuprindă în el noianul de existențe… Oare putem decide noi înșine în privința acestui destin sau e, dinainte, pecetluit de un Regizor Universal?
Iată întrebarea care planează, căutându-și răspunsul, în volumul Acul de siguranță, semnat de Claudiu-Ionuț Boia, preot paroh în comuna Fildu de Mijloc, județul Sălaj și doctor în teologie, titlu conferit de Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca.
După debutul editorial cu o carte de proză scurtă, incitantă și relevantă (Plan de evadare, 2021), autorul își continuă periplul existențial prin intermediul unui răvășitor amalgam de tablete, schițe, povestiri, note de jurnal care survolează, cu predilecție, lumea subterană a celor săraci și oropsiți. Într-un asemenea vârtej de vieți năpăstuite, predomină, oarecum firesc, accentele patetice și scenele dramatice, străjuite de aura autenticității, fiindcă ele sunt desprinse din acutele și nedreptele realități cotidiene.
Sub genericul Gesturi, prozatorul grupează patru schițe (Mărțișorul, Sora, Studenta, Soția) a căror construcție este una ingenioasă. În esență, grupajul se constituie într-o veritabilă matrioșcă (tradiționala păpușă rusească din lemn). Succesiunea acelorași personaje, care asigură liantul textelor narative, pare aidoma succesiunii păpușilor din legendara matrioșcă. Dincolo de acest joc, inteligent conceput și desfășurat ca o „povestire în povestire” sau ca o „povestire în straturi”, remarcăm evoluția „în cascadă” a personajelor. Destinele lor se întretaie, uneori, previzibil, alteori, în mod neașteptat, dar se despart, definitiv, prin moartea survenită. Cu siguranță, personajul cel mai bine conturat din această galerie a nefericiților rămâne personajul Irina, sora băiatului mereu bătut de părinții lui și care sfârșește înecat, dorind să găsească „mărțișoarele de aur, de pe fundul râului”. Irina fuge de acasă, în zori de zi. Ajunge la București, cerșește, doarme în Gara de Nord, apoi în parcul din apropierea gării. Își mai îmblânzește, din când în când, foamea cu „darurile” de la turiștii străini ori cu pachetul duminical, primit de la Ana, o fată de la țară, studentă la Medicină. Îl cunoaște pe Limbă („un boschetar”) și, odată cu venirea iernii, se mută împreună cu el, „la canale” (rețeaua de termoficare a orașului). O conductă cu apă fierbinte se sparge. Din cauza arsurilor de pe tot corpul, mor douăzeci de „umiliți și ofensați ai vieții”. Printre ei se numără și Irina. Cu o voce stinsă, abia mai poate murmura: „Ana… am vrut să fiu liberă… Ana… liberă… Ana…” Revenind la matrioșcă, se poate spune că aceasta ascunde frustrări îndelung refulate, că ea ne dezvăluie, treptat, sufletul hipersensibil și ultragiat al Irinei. Până la urmă, nonconformismul și insolența nu reflectă adevărata identitate a personajului. În cazul de față, ele sunt doar tertipuri menite să înșele vigilența celor puternici și bogați.
În narațiunile sale, pe cât de cursive, pe atât de febrile, Claudiu Ionuț-Boia adoptă, alternativ, registrul tragic și registrul comic, dovedind aceeași măiestrie artistică. Astfel, după „valul de sinucideri” din halucinanta povestire Frica de moarte, scriitorul ne mai descrețește frunțile cu o Predică la înmormântarea online a userului Ioan Controlorul745. Textul respectiv se vrea „un pamflet, nu o profeție”, deși pare, mai degrabă, o parodie extrem de subtilă. Personalitatea acestui „user creștin” este evocată de preotul paroh cu o suavă și amabilă ironie: „Din perspectiva noastră, a Parohiei Virtuale de Bandă largă 15432563, userul Ioan a fost un exponent model. În decursul vieții lui a participat la 5434 liturghii atât live cât și în distribuire, adăugând nici mai mult nici mai puțin decât 143045 de comentarii și like-uri de ordinul milioanelor. În marea lor majoritate, comentariile au fost emojiuri, dar s-a încumetat, curajos cum am auzit că era, să și scrie câteodată. Atunci am văzut că avea un dar rar întâlnit printre userii de azi, darul cratimei (…). A completat postările urmăritorilor cu cratime. Ne va lipsi și îi vom păstra veșnică recunoștință pentru asta”. Deslușim, aici, lăudabila intenție de a strecura lumina unui zâmbet, în bezna universului ficțional, stăpânit de anxietate și bântuit de moarte.
Merită să zăbovim, la final, asupra însemnărilor din vremea izolării pandemice, nu pentru a ne aminti de pierderile suferite (pierderea libertății și, pentru unii, pierderea celor dragi), ci pentru că lucidele Scurte din pandemie devoalează, vrând-nevrând, o profesiune de credință: „Și am scris… cu patos… cu suferință… cu regrete și cu entuziasm. Am scris întruna, fără să cizelez nimic. Fără să pun la îndoială acuratețea ideilor. Fără să analizez timpul verbelor și fără să scormonesc sinonime poetice. Am scris în cuvinte simple, fără semne de punctuație, fără îngrădiri semantice sau stilistice. Am scris fără gândul la cei care vor citi sau vor critica” (Biletul de dimineață). E o confesiune frustă și pătimașă, care evidențiază deopotrivă anticalofilia (respingerea stilului frumos) și profunzimea unor trăiri fulgurante.
Copleșitor prin diversitatea vocilor narative, noul volum de proză se constituie într-un veritabil caleidoscop al neliniștilor existențiale. Întreținând mereu suspansul și adâncind misterul, Claudiu-Ionuț Boia probează, încă o dată, harul de povestitor. Harul acesta constă, mai ales, în faptul că reușește să plăsmuiască destine din câteva fărâme de viață. E un semn al densității și intensității scriiturii sale ardente…
* Prefață la volumul Acul de siguranță, de Claudiu-Ionuț Boia, în curs de apariție la Editura „Caiete Silvane” din Zalău.
