Vrând-nevrând, odată ce ne-am născut, suntem condamnați să trăim într-o lume pe care Leibniz o considera, cândva, „cea mai bună cu putință”. Dar a trăi sau, mai exact, a supraviețui presupune să accepți că nu poți schimba mersul tuturor lucrurilor, cu toate neliniștile răzlețe, cu toate insomniile chinuitoare. O astfel de acceptare poate deveni sinonimul parțial al disperării, dacă nu cumva împărtășim o resemnare înțeleaptă, precum aceea a Eclesiastului: „Toatelucrurile sunt într-o necurmată frământare, așa cum nu se poate spune; ochiul nu se mai satură privind şi urechea nu obosește auzind. Ce a fost va mai fi şi ce s-a făcut se va mai face; nu este nimic nou sub soare.”
Acestea sunt gândurile care ne-au răvășit, după lectura volumului de poeme Mersul lucrurilor (Editura Limes, Florești-Cluj, 2025), volum semnat de Liviu Ioan Stoiciu, un reprezentant de seamă al generației ʼ80 și, totodată, un redactor neobosit al prestigioasei reviste „Viața Românească”. Noua carte de versuri beneficiază de o coeziune tematică și stilistică, fiind structurată pe trei grupaje deopotrivă reflexive și interogative: Omul gol (în sine: de ce, cum, unde, cât), Un om ca mine (iarăși și iarăși; chestii personale), O viață de om (în așteptare, aici și care încotro). Scrise cu febrilitate, majoritatea poemelor au o tonalitate elegiacă și, pe alocuri, dezabuzată.
Uneori, lamentațiile pe tema deșertăciunii condiției umane se contopesc, firesc, cu fragilitatea condiției Poetului, într-un discurs liric declanșat de fluxul memoriei voluntare ce ia alura unui adevărat diluviu al amintirilor: „Cioturi de amintiri pe deal, câte vrei, cioturi pline cu / cuiburi de insecte, înscrisuri / înregistrate la întâmplare pe dealul de deasupra / vârtejului…” (Deasupra vârtejului). Sunt amintiri învăluite de neguri, cu bătrânii ce poartă „în cârcă femeile lor din tinerețe”, cu „lumânările aprinse lui / Virgil Mazilescu și lui Daniel Turcea”, cu „fantomele Revoluției din decembrie 1989”, cu imaginea tatălui ținând „o cruce mare de ceară în mâini”. Nu putea lipsi din acest diluviu toposul copilăriei, mirabilul Canton 248 (halta CFR Adjudu Vechi, acum, în paragină): „Cantonul 248 este viu / înlăuntrul meu, e un organ intern în plus, are / apucături, îl recunosc întreg, mai / rău e că în fiecare zi / el se duce de râpă odată cu mine” (Canton după canton).
Alteori, poemele se constituie în monologuri discursive ale căror prilejuri de meditație sunt temele cu profunzimi filozofice: sensul vieții, scurgerea ireversibilă a timpului, fericirea, senectutea, moartea etc. Laitmotivul acestor teme este, aproape de fiecare dată, singurătatea; o singurătate cumplită, percepută cu o rarisimă exacerbare a simțurilor; o singurătate mai singură decât însăși singurătatea și, oarecum, fatală: „Redus la singurătate, nu mi-aș fi putut / imagina un asemenea chin, ce am eu atâtea de împărțit cu / mine? Nu redus, ci / răpus de singurătate. Deja răpus? Mi-am pierdut și / ultima brumă de seninătate. Numai / durerea e vie. Nimic nu se mai oprește în dreptul meu / cu care să stau de vorbă, să-l gândesc” (Contrarevoluție). E o dezolare, aici, de sorginte bacoviană căreia i se mai adaugă, în alte pagini, scepticismul lui Emil Cioran: „În iuțeala simțirii, nu dă doi bani / pe fericire, care are legătură cu învolburarea / rațiunii” (Se aranjează).
Mereu bântuit de neliniști ancestrale, Poetul rătăcește prin deșertul cotidian, în căutarea anevoiosului drum către sine însuși. El își poate vedea sufletul doar citind „urmele cămilei-poem”, cu ochii minții. Oricare ar fi „chestiunea curentă”, radiografiată din mers, ea nu reprezintă altceva decât paravanul suferinței neîmblânzite: „Știe să descopere până departe, în ierburi, urmele / cămilei rătăcitoare. Deschide, doar, o / carte a uitării și-ți arată: uite aici – și aici, și acolo – / și dincolo, sau dincoace. Că are aceleași / neliniști de la începutul timpurilor, transmise din moși / strămoși, din pustiul / sufletului, pe limba lui maternă, / ele țin de o suferință momentană, care durează. I // se spune păzitorul de cămile. Cămile-poem. Poem cu versuri / adunate grămadă, care exprimă un univers închis / în cușcă de carne și oase sub / formă de cămilă. Versuri care exprimă chestiuni curente și / viziuni apocaliptice” (Urme ale cămilei-poem).
Dincolo de complexitatea pendulărilor între monolog și solilocviu, între lirismul subiectiv și lirismul obiectiv, între confesiune și introspecție, privită în ansamblu, Poezia lui Liviu Ioan Stoiciu este, înainte de toate, un jurnal atipic în care sunt consemnate stări sufletești contradictorii, percepții multiple, crize existențiale și viziuni halucinante.
Pe cât de substanțiale, pe atât de tensionate, poemele din volumul Mersul lucrurilor propun o altă Ordine a cuvintelor, dezvăluie incandescentele trăiri și probează, încă o dată, inepuizabila forță creatoare a unui poet veritabil, cu o bogată carte de vizită, înzestrat cu o remarcabilă acuratețe a limbajului și o tulburătoare acuitate a nuanțelor.
