Sunt vremuri în care arta scrisului pare un refugiu stabil, într-o lume aflată sub zodia schimbărilor vitrege. Poetul are paradisul lui, de hârtie, situat dincolo de nisipurile mișcătoare ale cotidianului cenușiu. Uneori, acest spadasin al cuvântului luptă cu morile de vânt ale tranziției, radiografiază nedreptăți sociale, denunță vehement impostura. Alteori, imaginează tărâmuri feerice, unde poposesc, în răstimpuri, amintiri diafane, tradiții uitate și iubiri galante…
Ion Pițoiu-Dragomir (n. 18 aprilie 1940, București) face parte din galeria poeților polivalenți și prolifici. A debutat editorial cu volumul de versuri În răs-cruci (1999), căruia i s-au adăugat, an după an, numeroase cărți de poezie (Ana-teme în cântec, În-crinări, La-crima lui Moromete, Prin-soare cu șoimii, Ful-ger de iriși, Tur-nul de viespi, Zori la Bălgrad ș.a.), romane și volume de proză scurtă, ingenioase grație arhitecturii lor (Cupa lui Socrate, Amanții, Panoplia lui Nero, Fântâna cu flăcări, Răni pe lumini etc.), eseuri (Tableta lui Făt-Frumos, Lumini în Apocalipsa Sf. Ioan), antologii de folclor literar (De dor și de omenie, Du-te, dor și vino, dor). Nu în ultimul rând, mai trebuie menționată, aici, adoptarea unor structuri prozodice nipone (haiku, tanka, renga ș.a.), în plachete, precum Gheișe de rubin, Samurai de crini, Miracole – haiga, Arpegii pe sakura etc.
Privită în ansamblu, lirica lui Pițoiu-Dragomir cunoaște o evoluție spectaculoasă, ea traversând, rând pe rând, tradiționalismul, modernismul, postmodernismul și neoclasicismul. Poetul împrumută, deseori, o altă recuzită și, totuși, rămâne el însuși prin câteva constante ale creației sale. Mai întâi, se remarcă aspectul ludic, aspect ce se datorează mult plăcerii scriitorului de a compune și, mai ales, de a re-compune, cu ajutorul cratimelor săltărețe, nu doar cuvintele din titlurile volumelor, ci și din majoritatea versurilor sale. Apoi, versurile sunt așezate, în pagină, cu o rigoare matematică, prin intermediul parantezelor drepte, al liniilor de pauză și al punctelor de suspensie. Viziunea tradiționalistă, declanșată de nostalgia eternei Celaria (satul copilăriei autorului) și susținută de nota religioasă, beneficiază de expresivitatea limbajului modern, în vreme ce timbrul poetic cunoaște inflexiuni melancolice, ironice și, pe alocuri, sarcastice.
Aproape toate aceste constante sunt reiterate, cu o maximă concizie și, îndeosebi, cu o migală de filigran, în cea mai recentă apariție editorială: Menutine, volum-foileton(1), Editura „Caiete Silvane”, Zalău, 2025. Ion Pițoiu-Dragomir îi surprinde pe cititori și devine, acum, un poet novator, fiindcă întemeiază o „specie literară lirică: menutinul”. Iată ce aflăm din ProLog: „Poemul este alcătuit din 9 (nouă) versuri, fiecare fiind un singur cuvânt. Faptul că unul dintre acestea este boldat nu înseamnă, în vreun fel, că el ar fi / este titlul-în-oglindă al creației respective”.
La o primă lectură, se poate observa că unele motive literare trimit, retrospectiv, la titlurile volumelor precedente: scorpioni (Scor-pioni de cleștar), spini (Dresorul de spini), sânger (Sânger albastru), fulger (Pergole pe fulger), luturi (Fracul de lut) ș.a.m.d. Pe de o parte, micropoemele păstrează turnura religioasă, apelând la câteva laitmotive tradiționaliste, cum sunt îngerii, biserica și, în special, crucea („crucile răbdării”, „tăcerea crucilor”, „crucile recviemului” etc.). Pe de altă parte, revin intruziunile sociale, amendate cu o ironie acidă: „purtătorii / de / vot / joacă / adesea / Ciuleandra / în / acorduri / siberiene…” Nu lipsesc, dintr-un asemenea mozaic de stări sufletești, iubirile tandre, evocate cu o profundă admirație: „zefirul / petrecea / prin / părul / tău / petale / din / caseta / amurgului…” După cum nu lipsesc chipul suav și surâsul dulce al mamei, rememorate cu multă devoțiune: „din / iadurile / mele / zâmbetul / clipind / al / mamei / întrupa / raiuri”. Rareori, menutinul are și o alură aforistică: „numai / răbdarea / așază / oaze / râvnite / pe / un / deșert / uriaș”.
Orice re-lectură a textului literar ne dezvăluie, de fiecare dată, semne ascunse, sensuri nebănuite, alte și alte procedee artistice. Astfel, pe urmele emblematicului vers al lui Charles Baudelaire, din Corespondențe („Parfum, culoare, sunet se-ngână și-și răspund”), Menutinele lui Ion Pițoiu-Dragomir recurg, deseori, la sinestezie, un procedeu artistic, specific simbolismului, dar care nu diminuează originalitatea poetului nostru, ci, dimpotrivă, contribuie la complexitatea monologului său polifonic: „cuvintele / din / șezlonguri / pictează / greu / trilul / unei / ciocârlii / albastre”.
De asemenea, printre laconicele rostiri poetice, întrezărim simbolul a cărui menire este aceea de a complini dorințele novatoare. Imaginara Allmirana nu e, neapărat, o cetate a Poeziei, similară cu Meka lui Macedonski sau cu Isarlâkul lui Ion Barbu. Ea este, mai curând, un tărâm paradisiac, preponderent floral, pe cât de fragil, pe atât de edificator. În preajma frumuseții senine a florilor, natura umană ar trebui să vibreze, pentru a re-descoperi armonia, echilibrul și bucuriile simple ale vieții: „în / Allmirana / lănțișoarele / de / rouă / ale / florilor / vibrează / celest”.
Chiar dacă predomină grațioasele instantanee naturiste, factura Menutinelor aparține, mai degrabă, neoclasicismului, datorită unor caracteristici precum sobrietatea și claritatea limbajului, simetria construcției textului, cultul personajelor din mitologia greacă (Sisif, Oedip, Icar, Pythia etc.).
Noul volum de versuri reprezintă chintesența temelor și motivelor literare dintr-o operă de mare anvergură. În țesătura fină a poeziei cu formă fixă (menutinul), Ion Pițoiu-Dragomir îngemănează, cu o remarcabilă ușurință, candoarea și livrescul, tradiția și inovația, modernismul și neoclasicismul, alternând tonalități lirice și probând, totodată, o uimitoare vigoare expresivă.
