Pare neverosimil să supraviețuiești prin intermediul scrisului, într-o societate consumeristă, în care valorile s-au răsturnat, iar „mediocritatea aurită” e ridicată la rangul de artă. Dar Poetul „trece cu vederea” acest amănunt și are nevoie de „vânt în aripă” (imboldul Muzelor), pentru a reitera zborul Albatrosului spre înălțimile albastre. Cuprins de neliniști mistuitoare, el știe că planeta Pământ e doar un popas…
Iată substanța unei „cărți experiment”, o carte de poezie mai puțin obișnuită, semnată de Victor Țarină, Vânt în aripă (Fragmente exegetice), Editura Limes, Florești-Cluj, 2025. Poetul s-a născut la Cluj, în ziua de 9 mai 1960 și este absolventul Facultății de Geologie din cadrul Universității „Babeș-Bolyai”. A debutat editorial cu placheta Pelerini în nisip (Editura Litera, București, 1991)și a publicat, până în prezent, 18 volume de poezie și proză.
Nota experimentală se datorează structurii inedite a cărții. Autorul selectează, cu severitate, poemele scrise între anii 1991-2024, fără să mai respecte criteriul cronologic. Și astfel, 35 de poeme sunt desprinse, oarecum aleatoriu, din 11 cărți (Încercare de bust,2002; Nisipuri cu pelerini, 1991; Ameliorate cu defect, 2021; Ultimul cuvânt, 1999; Aureole, 1997; Veghe și somn, 1999; Dialog cu hârtia, 2000; Sfârșit de coridă, 2001; Șoricei albi, 2024; Trecute în rezervă, 2016; Statuile disperării, 1998). Ne surprinde, aici, nu antologarea propriu-zisă, ci, mai degrabă, multitudinea comentariilor critice. Pe lângă opiniile unor „prieteni de cafenea”, care își aleg pseudonimul CRON.O („cronicar ocazional”), aproape fiecare poem beneficiază și de interpretările unor poeți sau critici literari. Chiar dacă ar putea deranja lectura iubitorilor de poezie, meritul acestor „cronicari anonimi” este acela de a crea o atmosferă de Cenaclu, unde multiplele păreri diferite confirmă, deseori, valoarea textelor citite.
Privit în ansamblu, volumul de față e un caleidoscop liric, în care sunt alternate, cu nostalgie, instantanee, vise, chipuri dragi și amintiri duioase. Regăsim teme, precum copilăria, tinerețea, senectutea, moartea, transfigurate, fie în vers clasic, fie în vers alb, dar totdeauna cu multă sensibilitate, candoare, delicatețe și, mai ales, cu multă naturalețe. De asemenea, printre laitmotivele definitorii pentru imaginarul poetic întâlnim „copacul”, „pasărea”, „copilul”, „pelerinul”, „bătrânul”, „cerșetorul”, „îngerul”.
Viața și moartea sunt evocate, pe cât de simplu, pe atât de tulburător, într-un poem cu alură ludică, inteligent construit și învăluit de o tristețe metafizică. În cuvinte puține, poetul reiterează chintesența condiției umane, stârnind angoasele și apoi despletindu-le, obsesiv: „De când trăiesc, / n-am murit niciodată, / nici nu vreau, de altfel, / e un sentiment / mult prea trist // De când trăiesc, / m-am născut o singură dată, / fără să vreau, de altfel, / e un sentiment / mult prea trist” (De când trăiesc).
O melancolie calmă domină majoritatea creațiilor, deși se întâmplă ca locul ei să fie luat, uneori, de ironia amară, cu iz sorescian. Fără să provoace fiori, bătrânețea și moartea par niște pasagere obișnuite, tratate cu politețe și privite cu îngăduința unui „călător de profesie” (cum ar zice Mircea Petean): „Nu face nimic – îi spun bătrâneții / Ce s-a așezat perversă lângă mine / Nu face nimic – îi spun morții / Ce stă în picioare lângă mine / Și se ține de bară / Nu face nimic – îi spun îngerului / Ce mă lovește cu aripa / Oricum cobor la prima” (În troleibuz).
Alteori, un banal fapt divers (de exemplu, contemplarea unei bunici croșetând, doi bătrâni jucând șah, o privire de la geam) declanșează ars scribendi, iar ceea ce părea, inițial, o poezie de notație se transformă, treptat, într-o meditație cu profunde conotații religioase: „Obosit privesc trecătorii / De la geamul înghețat / Niciunul nu se pregătește / Să se înalțe la cer / Și în inima lor nu citesc / Nicio cruce. Dar iată / Un bătrân alene împingând / Un cărucior / Se oprește în dreptul bisericii / Zâmbește copilului adormit / Clopotele încep să bată” (La geamul înghețat).
Reflexiile divinității străbat, adesea, versurile lui Victor Țarină, în timp ce evlavia, smerenia și umilința devin caracteristicile unor imagini sensibile, încărcate de emoție și de autenticitate, amintindu-ne, pe alocuri, de pictura naivă. Poetul ciocnește „un pahar de lumină cu Dumnezeu” (Un pahar de lumină), înalță Rugăciune de iarnă sau, altă dată, întrezărește chipul lui Iisus, sub zdrențele unui cerșetor: „Mi s-a arătat Iisus în vis / Îmbrăcat în zdrențe / Cerșea la colț de stradă / Își arăta palmele și tălpile / Implorând un bănuț // Du-te și muncește, bețivule, / Îl certa o bătrână / Iar eu plângeam la colț de viață / Pentru că înțelegeam / De ce nu se ridică la cer” (Cerșetor).
Pornind pe „calea regală” a Poeziei, dar ajungând la răscruce, numai credința îl mai salvează pe acest pelerin rătăcit printre angoase, în căutarea anevoiosului drum către sine. Viața e un labirint în care singura călăuză este Dumnezeu și nicidecum firul Ariadnei: „Drumul spre casă e un lung labirint / La fiecare colț o haită de câini / Ca un far plânsul tău mă călăuzește / Dumnezeu deasupra se uită blând // O lumină aprinsă la una din case. / Unde locuiesc? Și cine îmi este stăpân?” (Labirint)
În pofida reminiscențelor bacoviene (monotonia universului citadin, plânsul interiorizat, revolta pasivă) ori a inflexiunilor voiculesciene (prezența și veghea îngerilor), poezia lui Victor Țarină este de o (post)modernitate atipică, pentru că filonul ei veritabil rămâne unul existențialist.
Vânt în aripă e o carte mozaic grație complexității trăirilor ardente și nuanțelor sufletești. Foșnetul mlădios al versurilor, meditațiile blânde și parabolele subtile, pline de prospețime, dezvăluie harul unui poet însingurat într-o „lume de sticlă” și ultragiat de asperitățile naturii umane.
