Astăzi, când majoritatea oamenilor vorbesc despre Inteligența Artificială, considerând-o indispensabilă, tradiția pare anostă și vetustă. Totuși, oare putem trăi, cu adevărat, fără să ne cunoaștem părinții, bunicii și străbunicii noștri? Mai are vreun farmec copilăria fără cântecul de leagăn al mamei, fără poveștile și legendele din bătrâni? Cum ar fi sărbătorile fără obiceiurile de Paște, de Crăciun și de Anul Nou din casele de la țară? Cum ar fi viața pe pământ fără ape, fără fire de iarbă, fără flori și fără păduri înmiresmate?
Sunt doar câteva întrebări ce străbat, aidoma unor fire roșii, cărțile lui Ovidiu Baron, directorul general adjunct al Complexului Național Muzeal „Astra” din Sibiu. Originar din Frâncești (n. 15 aprilie 1976), județul Vâlcea, Ovidiu Baron este absolventul Facultății de Litere (secția română-franceză) din cadrul Universității „Lucian Blaga” Sibiu. Obține doctoratul în literatură comparată la Universitatea „Sophia-Antipolis” din Nice și debutează editorial cu volumul de proză scurtă Nedumeriri (Sibiu, 2009). După o pauză destul de îndelungată, își continuă activitatea de prozator, publicând alte volume (multe dintre ele, în colecția Poveștile Dumbrăvii Sibiului): Cărarea ocolită (2022), Fata pădurii, Dincolo de masca albă, Păstorul din cer, Secretul insulei, Pădurea cu case etc.
Deși cochetează cu Poezia, încă din anii de liceu, autorul probează harul său poetic abia în vremea pandemiei, odată cu apariția plachetei Liniștea de suprafață (Editura Tracus Arte, 2020), urmată de Pâinea uriașilor (Casa de Pariuri Literare, 2022).
Tipărită în condiții grafice excelente și însoțită de ilustrațiile artistei plastice Andrea Bernath, Siluete oarbe dansează (Editura Muzeului Național Brukenthal, Sibiu, 2023) este cea mai recentă carte de poezie semnată de Ovidiu Baron. Ingenioase și expresive, poemele și ilustrațiile se completează reciproc, fiind astfel reiterată esența celebrului vers horațian: Ut pictura poesis (Poezia este precum pictura). Potrivit Alexandrei Runcan, care prefațează noul volum, ele „și-au regăsit loc pe simezele Muzeului de Artă Contemporană, la finele anului 2023, într-un proiect expozițional intitulat Îmblânzirea iluziilor”.
O liniște de catedrală învăluie aceste monologuri lirice și, pe alocuri, ușor narative. Uneori, poemele sunt impregnate de vise, de amintiri, de instantanee peisagistice, toate fiind reconstituite, minuțios, grație unei prodigioase memorii afective. Alteori, versurile sunt înfiorate de intruziuni ale socialului, devoalate cu o melancolie stinsă, chiar și atunci când este atins pragul revoltei: „și din nou despre rănile deschise definitiv / din care nu va curge sânge / obsesiile care ne urmăresc / ca niște îngeri împătimiți / oamenii care locuiesc în noi / fără chirie / legile care apără intrușii / ocupanții abuzivi care ne înlocuiesc sufletele / cu ale lor” (îngeri).
E multă candoare și delicatețe, mai ales în pastelurile interiorizate, unde se contopesc, adesea, bătăile inimii și bătăile clopotului care anunță „povestea fără sfârșit” a celor doi îndrăgostiți, „poveste” întrucâtva asemănătoare cu „povestea” bunicului și a bunicii din superbul poem Aci sosi pe vremuri, de Ion Pillat: „pe câmpia îndepărtată / simți cum bătăile de clopot se întorc / în inimă / ziua arde pe sfârșite la orizont // mai rămâi o vreme întinsă / vezi cum iarba înaltă se leagănă / peste noi / greierii cântă o arie puțin cam grăbită / și noaptea e doar o pătură deasă / sub care citim pe ascuns / povestea fără sfârșit” (seara). Aproape de fiecare dată, Iubirea spulberă neliniștile ancestrale, pune capăt așteptării îndelungate și dă sens golului existențial: „a intrat în viața mea ca într-o casă abandonată / toate amintirile mi le-a înlocuit / astfel că pe dinăuntru era acum doar ea / și golul nu mai era gol dintr-odată” (casa însuflețită).
Casele, în special casele bătrânești, dobândesc noi înțelesuri, atât în prozele, cât și în poeziile lui Ovidiu Baron. Ele reprezintă „microuniversuri rurale, oaze sau insule de viață regăsite la Muzeu, dar și în copilărie” – fapt mărturisit de autorul însuși, în podcastul Corinei Ozon, Rețeaua de povești. Se poate spune că există o conexiune firească între realitatea muzeală și ficțiunea literară, între nostalgia comunităților arhaice și transfigurarea poematică a legendelor cu zâne, prințese ori cu fata pădurii din Dumbrava Sibiului: „un cântec pierdut un refren familiar și înstrăinat care părea / să rezume toate viețile la un loc / apoi a apărut pe coama dealului / plutind cu părul lung / ca trena unei rochii de aur // apleca trunchiurile lor / de-o parte și de alta cu mâinile / se întindea înapoi de parcă însăși pădurea / nu era altceva decât trupul ei” (trupul pădurii albe).
În câteva poeme (pădurile înapoi, apă, zorii zilei noi), oglinda, lacul, fântâna devin simboluri ale cunoașterii și autocunoașterii, ale căutării de sine, printre popasuri imaginare, traume nevindecate și rătăciri în trecut. Revenind la cruda realitate cotidiană, poetul „evadează în propria singurătate”, simțindu-se „complet suspendat / între o lume din care nu s-a întors / și alta din care nu a plecat niciodată” (suspendată). Este lumea satului tradițional, cu rostul său inefabil, cu neprihănitele datini, cu bucuriile simple ale vieții și frumusețile nebănuite de secolul digital.
De o limpezime exemplară și de o acuratețe a limbajului remarcabilă, volumul Siluete oarbe dansează se dovedește o veritabilă simbiozăa tradiției și a modernității, în care expresia poetică riguroasă e complinită, armonios, de prospețimea imaginii artistice. Meritul lui Ovidiu Baron constă în capacitatea de a construi un dialog subtil între echilibrul viziunii rurale și capriciul răzvrătit al sensibilității contemporane.
