Pare neverosimil să supraviețuiești prin intermediul scrisului, într-o societate consumeristă, în care valorile s-au răsturnat, iar „mediocritatea aurită” e ridicată la rangul de artă. Dar Poetul „trece cu vederea” acest amănunt și are nevoie de „vânt în aripă” (imboldul Muzelor), pentru a reitera zborul Albatrosului spre înălțimile albastre. Cuprins de neliniști mistuitoare, el știe că planeta Pământ e doar un popas…
*
Uneori, viața e o junglă, alteori e un labirint, dar singura călăuză este Dumnezeu și nicidecum firul Ariadnei.
*
Fără credință, trăim în întuneric. Numai credința rupe grelele peceți de pe morminte și transformă orice calvar în biruință.
*
Am crezut întotdeauna că trebuie să ard ca o lumânare pentru a lumina, cu toată dragostea mea pentru umanitate, lumea în care trăiesc. Poate, de aceea, mă întâlnesc tot mai rar cu mine însumi și mă cert cu visurile care vor, neapărat, să fie împlinite.
*
Mi-e dor nespus, cumplit mi-e dor de anii magici ai copilăriei; de Noaptea Învierii la bisericuța de lemn; de colindatul cu steaua, în ajunul Crăciunului; de serile când fete și băieți înălțam din vârful dealului imnuri de slavă Fecioarei Maria. Dar cine să ne mai asculte? Bătrânii care s-au așezat la „masa umbrelor”? Tinerii care s-au dus în țări străine? Copiii care nu știu nimic despre întreg acest trecut? „Pierdut e totu-n zarea tinereții / Și mută-i gura dulce-a altor vremuri, / Iar timpul crește-n urma mea… mă-ntunec!” (Eminescu)
*
Răsfoiesc fiecare carte recitită, cu bucuria primelor lecturi. Parfumul ficțiunii este când dulce și amețitor, când aspru și răscolitor, dar plin de vervă și de o incandescentă pasionalitate. În pofida inteligenței artificiale, cred în menirea artistului, în rolul orfic și tonifiant al artei…
*
Citind prozele scurte din tinerețea lui Cărtărescu, asist la desfășurarea unui joc abil între narator și naratar, la răsturnarea și demistificarea convențiilor literare. Tonalitatea vocilor narative (joviale, melancolice, tandre) se dispersează, abia perceptibil, într-un caleidoscop de vise, imagini, nostalgii, ironii, parodii, menit să ne delecteze, să ne întristeze ori să ne facă să zâmbim – amar – la gândul că până și viața… E tot literatură?
*
În vremuri de obediență politică, a scrie versuri pare un act de cutezanță estetică, dacă nu cumva, mai degrabă, este un act terapeutic. Și totuși, Poezia ne poate reda echilibrul pierdut și, mai ales, ne poate vindeca de anxietate, solitudine și frustrare. Gurile rele spun că toate acestea sunt boli de care suferă numai poeții. Mă îndoiesc, deci cuget…
*
În fața morții, se întâlnesc durerea și neputința. O neliniște oarbă plutește în aer. Lacrimile din cuvinte se sting în țărâna rece și apăsătoare. Cel care pleacă își ia doar crucea cu el…
*
Speranța nu va dispărea din lume, pentru că dincolo de miracolul artei se află miracolul viu: Învierea.
*
Fragilă ca o iluzie, viața nu-i decât o luptă neîntreruptă în care nimeni n-are timp, nici loc pentru învinși. Nu rănile din bătăliile pierdute dor, ci visele înfrânte…
*
Poetul e ochiul ce veghează, perpetuu, deasupra lumii. El vede astre în noroi și se întrupează, misterios, din cuvinte, în așteptarea iubitei sale, Poezia.
*
Deopotrivă fărâmă de timp și fărâmă de suflet, Poemul înseamnă zbor, zbatere, ardere. El crește din ființa Poetului, într-un moment de sublimă autofagie.
*
Adesea, Poetul coboară în stradă, radiografiază – subtil și atent – orașul, traversează indiferent la culoarea politică, denunță (ironic ori sarcastic) relele veacului absurd, întunecat, satanic: sărăcia, luxul exorbitant, răceala afectivă etc. Le denunță și se desparte iremediabil de ele, preferând eterul planetei de hârtie.
*
Totdeauna mi-a plăcut să valsez… pe muchia de cuțit a vieții.
