Literatura e paradisul de hârtie unde cuvintele planează printre necuvinte, în căutarea veșmintelor potrivite fiecărui suflet de poet. O seamă de veleitari vor să incendieze acest paradis, convinși fiind că totul începe odată cu ei. Noroc cu pompierii de serviciu – criticii literari…
*
Orice re-lectură a textului literar e menită să dezvăluie, de fiecare dată, semne ascunse și sensuri nebănuite. Dar ochiul grăbit al cititorului inocent nu le poate vedea. El suferă de miopia simțurilor…
*
Sunt vremuri în care arta scrisului pare un refugiu stabil, într-o lume aflată sub zodia schimbărilor vitrege. Poetul are planeta lui de hârtie, situată dincolo de nisipurile mișcătoare ale cotidianului cenușiu. Uneori, acest spadasin al cuvântului luptă cu morile de vânt ale tranziției, radiografiază nedreptăți sociale, denunță vehement impostura. Alteori, imaginează tărâmuri feerice unde poposesc, în răstimpuri, amintiri diafane, tradiții uitate și iubiri galante. Este Poetul un visător incurabil sau un cavaler rătăcit în secolul digital?
*
Conceptul de „viață personală” nu i se poate aplica Poetului în accepțiunea ștearsă, extrem de prozaică. Poetul se aseamănă întrucâtva cu soldatul. El luptă, în numele „patriei de pământ”, pentru limba națională. Viața lui e totuna cu praful îndelungatelor drumuri, cu pulberea din războiul cuvintelor ce exprimă adevărul: „Poetul ca și soldatul / nu are viață personală. / Viața lui personală este praf / și pulbere” (Nichita Stănescu).
*
Cu adevărat ale Poeziei sunt acele cuvinte care știu să iubească, să bată – din fiecare vocală! – asemeni unei inimi. Astfel de cuvinte foșnesc, precum ramurile arborilor, doar în pădurea de litere. Până la urmă, Poezia este și un transfer de identitate.
*
Curată și limpede ca o lacrimă, Poezia este un permanent balans al inimii…
*
Bogați ori săraci, inteligenți sau mediocri, fericiți ori nefericiți, avem cu toții libertatea de a decide dacă lăsăm sau nu „urme” cât mai adânci ale trecerii noastre prin lume. Cei care luptă pe frontul Cuvântului vor avea, poate, șansa de „a trece peste nemărginirea timpului” (Eminescu). Se știe, însă, că la război nu toate bătăliile se câștigă…
*
Sub semnul nostalgiei Cuvântului, Poemul e, rând pe rând, trăire ardentă, rană deschisă și combustie totală. Din nefericire, toate se întâmplă printre hățișurile unei societăți condamnate la mediocritate, ipocrizie și provizorat. Sensibilitatea riscă să devină o himeră pentru omul contemporan…
*
Mi-e dor de ochelarii mei cu lentile roz din tinerețea altor vremuri. Mi-e dor de zâmbetul nonșalant al Omului fără buzunare, plecat în străinătate, ba să culeagă sparanghel, ba să spele vase, ba să construiască zgârie-nori etc. Se va întoarce el, vreodată, fără să aibă „vocația eșecului?” (Emil Cioran)
*
Am învățat să-i iubim pe cei dragi, mult prea târziu. Am alergat prin viață ca după ultimul tren și n-am avut timp să le împărtășim iubirea decât în fața mormântului rece. Cândva, privind spre cer, într-o noapte de mai, vom simți cum ne mângâie umerii raza unei stele şi vom înţelege, abia atunci, cuvintele lui Alexandru Vlahuță: „Nu de moarte mă cutremur, ci de veșnicia ei…”
*
Cine este al tuturor, de multă vreme și de prea mult suflet, nu-și mai aparține. E un străin în propria lui viață…
