Tot ce se întâmplă în viața noastră, cu un scop anume, ne-am obișnuit să numim, printr-un simplu cuvânt, destin. E greu de crezut că un singur cuvânt poate să cuprindă în el un noian de existențe… Și totuși, oare putem decide noi înșine în privința acestui destin sau e, dinainte, pecetluit de un Regizor Universal?
*
Vrând-nevrând, odată ce ne-am născut, suntem condamnați să trăim într-o lume pe care Leibniz o considera, cândva, „cea mai bună cu putință.” Dar a trăi sau, mai exact, a supraviețui presupune să accepți că nu poți schimba mersul tuturor lucrurilor, cu toate neliniștile răzlețe, cu toate insomniile chinuitoare. O astfel de acceptare e sinonimul parțial al disperării?
*
Poate e mai bine să împărtășim o resemnare înțeleaptă, precum aceea a Eclesiastului: „Toatelucrurile sunt într-o necurmată frământare, aşa cum nu se poate spune; ochiul nu se mai satură privind şi urechea nu oboseşte auzind. Ce a fost va mai fi şi ce s-a făcut se va mai face; nu este nimic nou sub soare”. Dacă „totul e deșertăciune”, nu cumva și ea, înțelepciunea, e… tot deșertăciune?
*
Lumea este un teatru de păpuși, pe scena căruia același Regizor Universal trage sforile invizibile, după bunul său plac. Fiecare om-păpușă are iluzia că își trăiește propria-i viață, că își joacă propriul său rol. În realitate, suntem supușii sorții, iar dulcea noastră libertate e doar un joc de culise.
*
Oricât de multe și de grele ar fi încercările la care ne supun vâltorile vieții, nu trebuie să abandonăm niciodată speranța că vom atinge țărmul însorit. Și, mai ales, nu trebuie să renunțăm la împlinirea unui vis, la dorul care tot călătorește în căutarea sufletului pereche, ascuns într-un colț de univers, dar hărăzit de providență…
*
Vine o vreme când ne trăim amintirile sau, mai degrabă, când amintirile ne trăiesc viața, căci nisipul din clepsidră e tot mai puțin, iar visurile tinereții s-au pierdut printre ani și anotimpuri, aidoma unor frunze aruncate în văzduh de vântul rece al toamnei. Dar sufletul de poet(ă) rămâne tânăr, fiindcă simte, acut, frumusețile nebănuite ale acestei lumi și împărtășește, cu o paradoxală tandrețe, amara deșertăciune a condiției umane.
*
Poetul e un neobosit cititor și, abia apoi, e creatorul de imagini, de priveliști ale sufletului, de frumuseți imponderabile. Pe lângă o cultură generală vastă și o sensibilitate exacerbată, cred că un poet veritabil trebuie să fie înzestrat cu o remarcabilă acuratețe a limbajului și, nu în ultimul rând, cu o tulburătoare acuitate a nuanțelor.
*
Astăzi, când majoritatea oamenilor vorbesc despre Inteligența Artificială, considerând-o indispensabilă, tradiția pare anostă și vetustă. Totuși, oare putem trăi, cu adevărat, fără să ne cunoaștem părinții, bunicii și străbunicii noștri? Mai are vreun farmec copilăria, fără cântecul de leagăn al mamei, fără poveștile și legendele din bătrâni? Cum ar fi sărbătorile, fără obiceiurile de Paște, de Crăciun și de Anul Nou din casele de la țară? Cum ar fi viața pe pământ, fără ape, fără fire de iarbă, fără flori și fără păduri înmiresmate?
*
Striviți de reclame și asurziți de vuietul bolizilor, stăm „la coadă” pentru visurile ce ne-au fost furate, în lunga noapte a Revoluției. Ca o pânză de păianjen, Inteligența Artificială cuprinde Universul, zi după zi. Urmează o Fericire Artificială?…
*
Au trecut, în van, 35 de ani. Și tot n-am înțeles nimic din originala noastră democrație, proclamată, „cu surle și trâmbițe”, într-o iarnă fierbinte. Măcar atât să fi înțeles: Democrația nu înseamnă instaurarea bunului plac, dispreț față de legi și față de oameni, iar libertatea de exprimare nu presupune, neapărat, naturalismul lingvistic…
*
Mi-e greu să înghit prea multele otrăvuri ale societății contemporane: literatură culinară, maneliști, analiști, clarvăzătoare, politruci, dezbateri „ca la ușa cortului”, în Parlament ori pe canalele de televiziune etc., etc., etc. Foarte greu este atunci când îmi sunt insultate urechile cu „inovații” lexicale (să spun și eu… „gen”?): „succesuri”, „eșece”, „fugeți”, „simteți” ș.a. Îmi vin în minte versurile cvasiuitatului George Sion: „Limba, țara, vorbe sfinte / La strămoși erau; / Vorbiți, scrieți românește, / Pentru Dumnezeu!”
*
Nu putem impozita cântecul privighetorii. Nu putem raționaliza sentimentele, după cum nu putem iubi, cu zgârcenie. Iubirea este povestea umanității despre tinerețea fără bătrânețe și viața fără de moarte; despre totul sau nimic.
