Investim noi speranțe în fiecare început de an și sfârșim, sublim, prin a ne vindeca de iluzii… Viața merge înainte, ne oferă de toate – și mai bune, și mai rele! – mai puțin certitudinea unui viitor pe măsura doleanțelor noastre. Fără să pătimim, fără să chinuim, oare am putea „s-auzim cum iarba crește?…”
*
Parafrazându-l pe Noica, o introducere la cuvânt ar trebui să pornească de la biblicul „La început a fost cuvântul. Și cuvântul era la Dumnezeu. Și Dumnezeu era cuvântul.” Numai cuvântul se confundă cu ideea de sacralitate, lăsându-se purtat deasupra apelor precum Duhul Sfânt. Viața însăși, pe imaculata planetă de hârtie, își alege drept criteriu cuvântul, singurul care nu are dimensiune, se află pretutindeni, este atotputernic și ne poate transporta… dincolo de vama vremurilor vitrege.
*
Vremea vremuiește, impasibilă, repetându-și anotimpurile, tinerețile și bătrânețile. Noi, cei pe care i-a ajuns din urmă iarna, privim spre înaltul cerului cum se cern anii prin sita vârstelor și ne întrebăm, uneori, în ora de singurătate: Oare câte dintre visurile noastre s-au împlinit?…
*
Fiecare dintre noi poartă, în minte și în suflet, imaginea unui cuib al visurilor pe care a fost nevoit să-l părăsească odată cu primele exerciții de zbor spre zările necunoscute. Primim din plin, uneori, loviturile de fulger ale sorții. Viața ne prăbușește în vârtejul nemilos al anilor și nu mai găsim o cale de întoarcere. Ne pot salva, temporar, duioasele amintiri din zilele senine?…
*
Amintirea figurilor ilustre este pe cale să se rătăcească în haosul programat al lumii contemporane; o lume mult prea grăbită și mult prea tehnicizată. Nu mai avem timp pentru visuri, nu mai avem timp pentru sentimente, nu mai avem timp să ne fie dor…
*
Imaginea dascălului se pierde în vâltoarea vremurilor aspre pe care le trăim și puțini dintre noi ne mai amintim, astăzi, de sfioasa Dăscăliță a lui Octavian Goga, de „bătrânul dascăl” din Scrisoarea I a lui Mihai Eminescu ori de simplitatea și modestia Domnului Trandafir, sugestiv creionate de Mihail Sadoveanu. Parafrazându-l pe marele poet german Friedrich Hölderlin, ne întrebăm și noi, adesea: La ce bun dascălii (a se citi profesorii) în vremuri de restriște spirituală? Și totuși…
*
Dascălul și-a cheltuit anii tineri, anii cei mai frumoşi, făcând atâta risipă de iubire, sădind atâta credinţă în puterea miraculoasă a cuvântului sau vorbind discipolilor – cu atâta înflăcărare! – despre neasemuita frumusețe a limbii române. A trăit, multă vreme, în Școală și pentru Școala cu al cărei destin s-a contopit, „dureros de dulce”, şi fără de care nu şi-ar fi putut concepe propria-i existenţă, chiar dacă era bolnav sau era dezamăgit de o lume care n-a fost, nu este și nu va fi, probabil, „cea mai bună, cu putință” (Leibniz)…
*
De-a lungul veacurilor mai mult sau mai puțin potrivnice artei cuvântului, printre hățișurile lumii prozaice, și-au croit drumul pe calea regală a Poeziei istorici, filozofi, matematicieni, medici, ingineri etc. Fără îndoială, „straiul de purpură și aur” (Eminescu) nu este doar veșmântul de gală al literaților. El poate fi al tuturor acelora care, pe lângă un strop de erudiție, sunt înzestrați cu tainicul și incandescentul suflet de poet…
*
În vremurile noastre perfide, când alergăm cu toții după ziua de mâine, ne digitalizăm gândurile și ne importăm starea de bine, oare mai avem nevoie de Poezie? Mai este necesar lirismul, într-o lume, prin excelență, pragmatică? Veacul acesta, anost și bântuit de inteligențe artificiale, mai poate fi cucerit cu penița (sau tastatura) Poetului?…
*
Universul în care viețuim, vrând-nevrând, ne copleșește, zilnic, prin doza de artificialitate inoculată, prin lipsa lui de prospețime originară, de neprihănire. Lăsându-i pe alții să ne viseze visele, vom avea doar insomnii liniștite. Jucând rolul de marionetă a unui păpușar mediocru, vom uita să mai fim noi înșine. Nu putem mima sentimente pe care nu le cunoaștem. Nu putem transmite emoții de care suntem străini… Ne trebuie un antidot al cabotinajului, al falsității superb camuflate. Credem că antidotul cel mai bun îl reprezintă autenticitatea Poetului și, îndeosebi, a Iubitei sale, Poezia…
*
Viaţa trece ca o vacanţă şcolară, zilele şi nopţile aştern flori de cuc la tâmple, iar timpul nostru (al tuturor!) se scurge, pe nesimţite, precum nisipul printre degete. S-a gârbovit ziua de mâine…
*
Într-o lume care își pulverizează, constant, valorile, trista odisee a exilului (mai ales, aceea a exilului românesc) are mereu un va urma şi nu sunt semne că ar exista, undeva, vreun final fericit. Sunt tot mai mulți cei care nu mai cred în Schimbarea la față a României…
*
Trecând prin vârtejul anilor cuprinşi de vitrege tranziţii şi de amare deziluzii, Poezia – eterna Cenuşăreasă – pare să-şi fi pierdut din frumuseţea-i genuină, de vreme ce admiratorii ei sunt tot mai puţini şi tot mai sceptici. Să fie de vină veşmintele sale, mereu altele? Este această Cenuşăreasă doar o biată snoabă?!…
*
Putem să trăim fără pâine, dar n-ar trebui să trăim fără Poezie…
*
Indignați sau blazați, ne este tot mai greu să găsim un refugiu departe de vâltorile vieții sociale, politice ori economice. Intrigat de pragmatismul excesiv, am numit, cândva, vremurile acestea vremuri furajere,pentru că ne-am obișnuit – mult prea repede! – să ne hrănim cu toate efemeridele mass-mediei, cu toate nimicniciile, cu toate „răutățile și micile scandale” din cotidianul devenit, peste noapte, un maidan cu orgolii. Ne-am lăsat prea ușor copleșiți de gîlceava lumii, uitând că mândria e primul dintre păcate; uitând că, pe lângă pâinea (străină și amară) dată vremelnicului nostru trup, mai avem nevoie și de o hrană pentru suflet; o hrană spirituală. Și de unde poate fi luată o asemenea hrană, dacă nu din cărți?
*
Scrisul este terapia permanentă a sufletului, în urma căreia, după nopțile cu insomnii albe, ies la lumină cărțile. Indiferent de vremurile furajere, trebuie să le oferim cărților o iubire fără farduri şi fără limite.
+ There are no comments
Add yours