Nașterea, viața și moartea sunt trei acte ale unei piese de teatru numite Destin. Doar Marele Regizor știe când și cum va fi sfârșitul fiecărui protagonist. Și totuși, de vreme ce Moartea pândește, mereu, din culise, avem datoria să o privim în față, măcar în răstimpuri, pentru că vrând, nevrând, ea rămâne evenimentul capital al vieții noastre.

Este una dintre opțiunile eseistului și filozofului Gabriel Liiceanu, cel puțin, atunci când ia decizia de a reuni „patru texte risipite în volume diferite” cu intenția de a publica o carte despre tot atâtea „feluri de a muri”, sub titlul Exitus (Editura Humanitas, București, 2023). Fără îndoială, o astfel de întreprindere e temerară. Pe de o parte, moartea nu este o temă atât de ofertantă, precum iubirea, de pildă. Pe de altă parte, o carte ce vizează sfârșitul inexorabil întreține, rareori, bucuria lecturii și provoacă, mai degrabă, spaima de neant.
Autorul împărtășește convingerea că o viață demnă nu poate fi „trăită doar la nivelul fiecărei zile” și ne îndeamnă „să privim mai departe decât este cât de cât previzibil”. Finalitatea inițiativei sale e dezvăluită, cu modestie, într-un Scurt cuvânt-înainte: „Vorbind despre felul în care au murit patru oameni deosebiți (n.n. Constantin Noica, Horia Bernea, Emil Cioran, Monica Lovinescu) nu am făcut decât să le punctez viața, evocând secvența finală a biografiei lor. Sunt texte strict descriptive, din care orice urmă de retorică este absentă. Altfel spus, n-am vrut să sugerez nici o clipă că moartea celor patru ar fi fost în vreun fel exemplară. Nici o moarte nu poate fi dată de exemplu atâta vreme cât nu există modele eligibile ale morții, multiplicabile la nesfârșit. Așadar, atâta vreme cât moartea nu ți-o alegi”.
Chiar dacă destinele acestor personalități sunt divergente, ele prezintă câteva note comune: inteligența, erudiția, sensibilitatea, cultul prieteniei și, nu în ultimul rând, luciditatea exacerbată; o luciditate ce ne amintește de replica personajului Gelu Ruscanu, din Jocul ielelor, de Camil Petrescu: „Câtă luciditate, atâta existență și deci atâta dramă”.
Conform opiniei lui Gabriel Liiceanu, în prima sa carte (Mathesis sau bucuriile simple),Noica se răfuiește „cu bogăția destrămătoare a vieții, cu viața trăită la întâmplare sau care te trăiește cum vrea ea”. Încă din tinerețe, el este preocupat să descopere „o idee ca principiu de organizare a vieții”. Numai ordinea și simplitatea, claritatea și rigoarea matematică ne pot oferi o formă de cunoaștere profundă. O astfel de idee va fi, constant, rafinată, astfel încât să coordoneze și să ordoneze viața interioară, conferindu-i filozofului mântuitoarea seninătate. Luciditatea lui supremă nu admitea fisuri ale conștiinței, fisuri în relația cu lumea și cu sine însuși. E posibil, însă, ca aceeași conștiință să-l fi trezit, noaptea, din pat, crezând că aude un șoarece (al îndoielii), în odaia sa de la Păltiniș: „S-a împiedicat de marginea covorului și a căzut. În pirueta involuntară a căderii, oasele șoldului au cedat”. A fost transportat cu ambulanța și internat la spitalul județean din Sibiu, secția ortopedie, salonul 13. Fractura a produs alte complicații în urma cărora semnatarul Paginilor despre sufletul românesc s-a stins din viață, în ziua de 4 decembrie 1987. Oarecum firesc, discipolul de odinioară se lasă contaminat de filozofia Maestrului, însă nu uită să contureze, prin câteva tușe, portretul Omului Noica ale cărui trăsături morale pot fi citite printre rânduri: altruismul, onestitatea, credința în valorile tradiției imuabile. O iubire nemărginită, de tip socratic este apoi sesizabilă în contemplarea tristă și admirativă a lucrurilor celui plecat la întâlnirea cu Sentimentul românesc al ființei: camera, patul, tăblia de placaj, pătura etc. Peste toate acestea, plutește întrebarea: „De ce oare simțim oamenii mai mult prin amprentele suave pe care le lasă asupra lucrurilor ce le aparțin decât prin masivitatea existenței lor?” Răspunsul e „goană după vânt” (Eclesiastul)…
O moarte care stârnește fiorii deșertăciunii umane este și aceea a pictorului și arhitectului Horia Bernea, fiul etnologului Ernest Bernea. După ce, la Paris, un reputat chirurg îi înlocuise o valvă, părea că operația reușise și că viața celebrului artist plastic fusese salvată. Cu toate acestea, o săptămână mai târziu, Bernea moare, subit, în casa prietenului său, cardiologul Șerban Mihăileanu. Încă o dată, ca într-un joc fatal al destinului, ziua de 4 decembrie (anul 2000) se dovedește fatidică. Pentru Liiceanu, ritualul înmormântării se transformă, treptat, într-o expoziție retrospectivă. Își aduce aminte cât de atent era Horia Bernea la nuanțele culorilor și vede cu ochii minții tablourile pictate de acest ilustru ctitor al Muzeului Țăranului Român: „Grădinile, casele, dealurile, coloanele pe care le picta intrau în epifanie tocmai pentru că privirea lui ajungea în punctul în care totul vorbea despre Dumnezeu”.
Evocând ultima perioadă a vieții lui Emil Cioran, Liiceanu remarcă frecvența cuvântului moarte în opera „scepticului de serviciu al omenirii”. Tânărul originar din Rășinarii Sibiului se gândea la moarte, „până și când mânca”, iar la vârsta de 22 ani se considera, deja, „specialist în problema morții”. Pesimismul și, mai ales, îndelungata suferință a lui Cioran rezidă în excesul de luciditate: „Cioran suferă că este lucid, că nu e insectă, plantă sau piatră, dar totodată e mândru că e cel mai lucid din univers”. Altminteri, în viața de zi cu zi, cel care urcase Pe culmile disperării, era fie un ipohondru, fie „un copil mare” care avea nevoie de îngrijire și de iubire. Multă vreme, profesoara de limba engleză, Simone Boué (mon amie, cum obișnuia să-i spună) i-a pregătit legumele fierte și i-a servit ceaiul din plante, în mansarda pariziană de pe strada Odeon. Din nefericire, asupra lucidității orgolioase se abate ca o ironie a sorții maladia Alzheimer. Cioran nu mai recunoaște fizionomiile altădată familiare, nu se mai poate deplasa și aproape că nu mai poate vorbi. Peste „nihilistul veacului XX” se așterne Amurgul gândurilor, în ziua de 20 iunie 1995. Odată cu el, mansarda din Paris dispare în noaptea uitării, fără să lase vreo urmă pe cerul Cartierului Latin: „Urmele trecerii lui prin Paris fuseseră șterse pentru totdeauna. Cineva suflase nu peste viața lui, ci peste decorul ei, peste locul în care își construise cu minuție extremă, în mii și mii de nopți, calvarul lui”.
La fel de teribilă este moartea Monicăi Lovinescu, unica fiică a criticului literar Eugen Lovinescu și a profesoarei de limba franceză, Ecaterina Bălăcioiu. Căsătorită cu poetul și publicistul Virgil Ierunca, Monica Lovinescu s-a stabilit la Paris în anul 1947. Publicul român a cunoscut-o, mai întâi, prin intermediul emisiunilor de la Radio Europa Liberă (Actualitatea culturală românească, Teze și antiteze) și, ulterior, datorită Jurnalului, volumelor de articole, cronici și studii literare, publicate de Editura Humanitas. După repetate căderi, în apartamentul său, vajnica luptătoare împotriva regimului totalitar se prăbușește definitiv. Ultimii patru ani din viață și-i petrece stând, nemișcată, în pat, fără ca medicii să deslușească misterul acestei boli. Ba mai mult, se simte vinovată, fiindcă mama ei, în vârstă de 71 ani, refuzând „colaborarea”, a fost ridicată de Securitate și lăsată să moară la Penitenciarul Văcărești. Numai delirul Monicăi Lovinescu mai poate face ca Ecaterina Bălăcioiu să se întoarcă acasă, uneori, doar în vis, alteori, printr-o așa-zisă convorbire telefonică. Delirul și totodată viața distinsei intelectuale iau sfârșit, într-o zi de 20 aprilie 2008. Înainte de toate, dintr-o asemenea rememorare, învăluită de condescendență, reținem legătura indisolubilă a prieteniei adevărate; o legătură confirmată de cuvintele pe care Monica Lovinescu i le adresează lui Gabriel Liiceanu: „Semnul prieteniei autentice e să nu ai rezerve mentale… O prietenie cu rezerve e ciuntită. La noi, Gabriel… la noi s-a întâmplat… că nu a fost așa”.
Pe cât de afective, pe atât de cutremurătoare, cele patru texte reprezintă o simbioză a memoriilor, a eseului și a paginilor de jurnal. Scriitorul recurge la tehnica flashbackului, glisează, subtil, narațiunea, descrierea și dialogul, analizând, cu finețe, mimica și gestica interlocutorilor săi. Din noianul amintirilor, el desprinde, cu multă iscusință, chintesența operei și a conduitei personalităților evocate.
Deseori, alura acestor blajine schițe de portret e una aforistică. Iată și câteva mostre: „A sta de vorbă este un sfat de taină despre viața și moartea celor care vorbesc”; „Fiecare om înseamnă în viața noastră exact atât cât păstrăm din el după moartea lui”; „Un prieten care dispare este repetiția generală a propriului tău sfârșit”.
Reflexivă și, pe alocuri, evlavioasă, Exitus e o carte ce răvășește iluzii și spulberă prejudecăți, invitându-ne să redescoperim deopotrivă bucuriile spiritului și mirabila prietenie, dincolo de fragila umanitate.
+ There are no comments
Add yours