Vine o vreme când ne trăim amintirile sau, mai degrabă, când amintirile ne trăiesc viața, căci nisipul din clepsidră e tot mai puțin, iar visurile tinereții s-au pierdut printre ani și anotimpuri, aidoma unor frunze aruncate în văzduh de vântul rece al toamnei. Dar sufletul de poet(ă) rămâne tânăr, fiindcă simte, acut, frumusețile nebănuite ale acestei lumi și împărtășește, cu o paradoxală tandrețe, amara deșertăciune a condiției umane.
Ileana Petrean-Păușan este o astfel de poetă, cu suflet ales și „privirea de cer”, chiar dacă s-au scurs ani mulți de la debutul editorial cu Maci pe rotativă (2005) și, mai ales, chiar dacă și-a risipit forțele lirice în redacțiile unor publicații sălăjene ori în proiecte de anvergură, dedicate fie comunității, fie unor personalități ale Țării Silvaniei: Bisericile de lemn din Sălaj (2008); Gânduri pe rotativă (2011); Treznea, localitate martir a neamului românesc (2014); Doctorul Ioan Pușcaș, pentru viață fără bisturiu (2022).
Îndelung amânată, noua carte de poezie are un titlu de filigran ce dezvăluie deopotrivă o anumită fragilitate și o stăruință asupra cuvintelor atent cizelate: Sculpturi în bobul de rouă (Editura „Caiete Silvane”, Zalău, 2025).
Din filonul, în mare parte, tradiționalist, se desprind limpezimea similară apelor de munte și simplitatea cuceritoare a versurilor. De altfel, în privința simplității dătătoare de profunzimi sufletești, poeta însăși ne mărturisește: „am vrut să-mi îmbrac / gândurile / în haine scumpe, / sclipitoare / grele de podoabe / încât să le invidieze / toate / suratele / dar n-am găsit / în garderoba minții / decât haine simple / și curate // m-am consolat / zicându-mi / că pot fi chiar peticite / oricând / nu haina face / pe gând…” (Garderoba minții).
Majoritatea poemelor sunt suave și, pe alocuri, naturiste, trimițându-ne, uneori, la Firele de iarbă ale poetului american Walt Whitman sau, mai exact, la stihurile sale emblematice: „Cred că un fir de iarbă nu e mai puțin decât / călătoria stelelor”. În poemul eponim al Ilenei Petrean-Păușan, boabele de rouă se topesc, sub razele soarelui, pe firave fire de iarbă, nu înainte de a oglindi, miniatural, miracolele universului campestru, adevărate „sculpturi / în bobul de rouă”.
Caracterul bucolic al textelor, preponderent în primul volum, se estompează. Alura lor e, acum, una existențială și, îndeosebi, autoreferențială. O nostalgie blândă și evlavioasă dă frâu liber amintirilor: „am ajuns / la lecția / în care / îmi predau / amintirile” (Autodidactă). Teme, precum viața, iubirea și moartea devin prilejul unor confesiuni pe cât de fruste, pe atât de tulburătoare. Poeta stă „la taifas” cu singurătatea, deapănă regrete, visuri, amăgiri, păstrându-și, în cele din urmă, aerul de învingătoare: „ce știi tu despre viață, / despre inimă / despre iubire / niciodată / n-ai fost mângâiată / și nici măcar / nu te-a ținut nimenea de mână” (Dispută).
Alteori, versurile capătă accente dramatice, pendulând între vitalismul tonifiant și revolta mistuitoare. Lumea este văzută ca un teatru de păpuși, pe scena căruia un Regizor Universal trage sforile invizibile, după bunul plac. Fiecare om-păpușă are iluzia că își trăiește propria-i viață, că își joacă propriul său rol. În realitate, suntem supușii sorții, iar dulcea libertate e doar un joc de culise: „păpușă / supusă / a vieții… / purtată de invizibile sfori / de parcă / jocul mă trăiește / iubirea mă trăiește / durerea mă trăiește / viața mă trăiește / cum vrea ea… // vreau să mă bucur / să mă joc / să iubesc / să plâng… / vreau să te trăiesc eu, viață, – / se răzvrăti / descătușă / o păpușă / căzând / în genunchi / fulgerată / cu sfoara / tăiată” (Viață de păpuși). Și atunci, oare ce ar mai putea îmblânzi neajunsul înstrăinării de noi înșine? Poate, „o iubire lină / adâncă / azi nisip / și mâine / stâncă” (Scurtă lecție despre iubire, I). Totuși, nu trebuie să pornim în căutarea iubirii, precum Făt-Frumos în căutarea „tinereții fără bătrânețe și a vieții fără de moarte”, pentru că iubirea „se furișează / ca zorii din noapte / sau te lovește / cum vântul / merele coapte” (Scurtă lecție despre iubire, II). Cât despre moartea care „te joacă pe degetele-i ce țin coasa / de ajungi s-o implori / să-ți lași casa”, vorba poetei noastre, Numai de bine.
Dintr-un asemenea mozaic de gânduri, amintiri, sentimente răzbat, adesea, versuri memorabile grație „tremurului / de vioară / al sufletului” (Cânturi). E multă, multă sensibilitate, în toate aceste pagini lirice, menite parcă să contureze un compendium existențial.
Învăluit de o melancolie discretă, volumul Sculpturi în bobul de rouă e un florilegiu de poeme retrospective și introspective, ce denotă o expresivitate a limbajului rar întâlnită. Ileana Petrean-Păușan știe să alterneze, cu măiestrie, registrul solemn și registrul ludic, transfigurând angoasele în veritabile oaze de liniște, pentru a strecura, apoi, raze de lumină în noaptea uitării…
* Prefață la volumul Sculpturi în bobul de rouă, de Ileana Petrean-Păușan, în curs de apariție la Editura „Caiete Silvane” din Zalău.
