Articole

Malaxorul făurar

■ Din interviul cu Marta Petreu, laureată a Premiului „Mihai Eminescu” 2022, realizat de Gellu Dorian (România literară nr. 3/2022): „M.P.: După știința mea, Premiul Eminescu este creația ta. Într-o țară în care multe încep, dar puține sunt continuate, faptul că l-ai adus până la ediția a treizeci și una e un lucru demn de respect. Faptul că limba română se strică de la o zi la alta este o nenorocire la care concurează nu numai fudulia vorbitorilor, ci și alți factori, mulți. Am avut premieri care nu vorbeau corect, avem parlamentari și miniștri care nu vorbesc corect și așa mai departe. Limba este expresia imediată, cotidiană, a unui popor, respectiv a unei națiuni. Faptul că noi ne-o schimonosim cu spor prin folosirea unor cuvinte de import chiar și atunci cînd în română există cuvîntul sau expresia care să exprime perfect ceea ce avem de exprimat, faptul acesta arată labilitatea nucleului nostru identitar și lipsa de respect a unei mari părți a populației față de identitatea cu care oamenii s-au născut – și care este un dat. Ioan-Aurel Pop, colegul nostru de generație, are o carte impresionantă despre asta, Veghea asupra limbii române. Iar felul cum au fost și sunt tratați românii care merg la muncă în Occident nu este în măsură să le întărească nici lor sentimentul unei demnități neostentative, naturale, a românității proprii… așa că…” (romanialiterara.com). Și încă un fragment din convorbirea menționată: „G.D.: De ce are nevoie viața literară de la noi să intre în normalitate? M.P.: De un tratat de pace între părțile acum aflate în conflict. De readoptarea normelor de civilizație de către comentatorii literari care au practicat și practică critica asasină, adică la persoană, bazată pe procese de intenție, insulte, invective, calomnii. Cu alte cuvinte, de întoarcerea la bunele maniere, știut fiind faptul că orice rezerve, oricât de serioase, la adresa unei cărți pot fi exprimate în formă politicoasă”. De acord. În „Ucraina” literelor noastre merită să (re)vină pacea și bunele maniere.

(D.S.)

Gheorghe Vidican – Suburbiile fricii, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2021. Poetul bihorean Gheorghe Vidican a fost distins anul acesta cu premiul și medalia jubiliară Mihai Eminescu, la Festivalul Internaţional de Literatură Mihai Eminescu, eveniment aflat la cea de-a 31-a ediţie, desfășurat în perioada 13-15 ianuarie, la Turnu Severin. Premiul i-a fost acordat pentru volumul Capriciile tăcerii, Editura Brumar, 2020. Suburbiile fricii conţine versuri născute în perioada izolării la domiciliu din primăvara lui 2020, iar poemele din carte au atras atenția presei de specialitate, chiar înainte ca volumul să vadă lumina tiparului. „… pescarii sunt fericiți/ despart oglinda de luciul lacrimii/ cercuri concentrice în jurul pietrei/ azvârlite în năvodul pescarului/ ne tulbură fericirea/ carnea e folosită pe post de cearceaf/ în suburbiile fricii/ un lac fără maluri lacrima mamei/ rotunjește foamea ascunsă/ în ținutul miraculos al dimineții…” (fragment din poemul Suburbiile fricii).

 

Alexandru Cazacu – Ora H, Editura Neuma, Apahida, 2021. „Cu texte succinte și decise, Alexandru Cazacu descrie lumea în culori reci și expune îndoieli. Știm că dubiul oferă garanția gîndirii și, implicit, a existenței. Dacă, demult, tinerețea noastră avea destinul eroinei lui Tolstoi, maturitatea lirică oferă unele certitudini: pace și singurătate. Poetul este un reflexiv care-și maschează sensibilitatea cu silogisme. Talentul său indiscutabil încălzește însă «castelul de gheață» al gîndirii cît să ne simțim confortabil.” (Horia Gârbea)

 

Dragoș Zetu – Dincolo de ideologie: James Bond și femeile, Editura Junimea, Iași, 2021. „Este adevărat că personajele feminine din filmele cu Bond, mai ales «fetele Bond», sunt definitorii pentru mitologia acestui fenomen cinematografic. Ele îl definesc pe Bond și atitudinea lui generală despre viață. Caracterizarea lor nu este însă deloc unitară, astfel că percepția publicului despre ele nu poate fi omogenă”, precizează autorul pe coperta volumului.

 

Livia Iacob – Așezarea lăuntrică, Editura Junimea, Iași, 2021. „Cu un acut și benefic simț regizoral, Livia Iacob reușește să genereze seducție poetică într-o carte sfâșietoare: bine construit, textul se sprijină pe procesul de demultiplicare a durerii, legat de amintirea părinților dispăruți – o constantă a cărții de față –, dar dozează optim și deschiderea supapei spre lumină, spre eros, spre altruism, spre gingășia copilului, spre sensul revoltei sociale și istorice a tinereții, spre fascinația pentru învățătură și creație, spre restaurarea bucuriei de a trăi. În subconștient însă, putem intui ferocitatea cu care copilul-lumină și copilul-umbră s-au războit îndelung pentru a pune stăpânire pe dreptul la fericire al eu-lui restaurat, cum un Zeu al copilului interior. Marea poezie își devorează autorul tocmai pentru a-i conferi trofee: unul dintre acestea este chiar Viața. Al doilea, dar poate că nu cel din urmă, e dreptul la Operă, ca formă de plăcere, de recunoaștere, de autonomie și de control absolut asupra sensului vieții. Cercul sacru al lunii, cercul sacru al soarelui, ieșirea din natură, asfixierea în oraș, primul sânge, echinocțiile, sânzienele, nașterea, botezul, visul, copilăria, adolescența, călătoriile fiului risipitor, erosul, nunta, povara, legănarea pruncilor, îmbăierea lor în poveștile neamului, plecarea lor în lume, bătrânețea, sapiența, moartea, singurătatea copacului părăsit și testamentul pentru urmași… și încă atâtea altele devin, la Livia Iacob, și proiecte de utopie, și maladii poetice de adaptare. Această carte este scrisă de un copil trist. Genial de trist.” (Angela Furtună)

(C.Ș.C.)

 

 

■ Numărul 4 al revistei „Poesis” din Satu Mare, pe lunile octombrie-noiembrie-decembrie 2021, cuprinde versuri de Leo Butnaru, Veronica Bălaj, Ştefan Marinescu, Valeriu Valegvi, Dumitru Velea, Vasile Trif, Mircea Stănescu şi Iurie Bojonca. La secţiunea „Cronică literară”, George Vulturescu scrie despre cărţile poetei Rodica Braga; Delia Muntean despre Animale sălbatice de companie, al treilea volum de versuri al Adelei Naghiu; Toma Grigore despre De la sistolă la epistolă, volum semnat de poeta Denisa Crăciun, iar Adriana Iliescu despre Printre vânătorii de orbi, de George Vulturescu. În publicaţia editată de Centrul Multicultural Poesis, Ioan Nistor, membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj, semnează un articol despre activitatea și memoria regretatului profesor univ. dr. George Achim. „Era atât de dinamic și de vivace, încât devenea molipsitor. Avea realizări remarcabile în variate domenii, dar pe masa lui de lucru au rămas numeroase proiecte nefinalizate, în cadrul Universității și la Școala Doctorală de la Universitatea de Nord Baia Mare, dar mai ales în planul creației literare, al poeziei, pe care a iubit-o încă din gimnaziu. De aceea, plecarea sa fără veste din lumea celor vii ne apare incredibilă, crudă, nedreaptă…”, precizează criticul și istoricul literar Ioan Nistor.

 

■ În numărul 1-2 (85-86)/ianuarie-februarie 2022 al revistei „Scriptor” sunt incluse fragmente ale unor volume în curs de editare la Junimea, precum: eu scriu ca să generez existență de Ion Tudor Iovian, Calea lui Iacob de Ioana Sandu, Vremea de după și Lila de Viorel Bucur, Holograma de la etajul 7 de Cătălin Croitoru şi Atelierul de mături de Dragoş Voicu. Despre opera eminesciană şi receptarea ei critică scriu: Constantin Cubleșan („Defăimarea lui Eminescu”), Doru Scărlătescu („Un Eminescu «more geometrico»”) şi Lucian-Zeev Herșcovici („Eminescu publicist și poet: evreii în opera lui publicistică și literară”). Revista ieșeană cuprinde și trei interviuri. Jacques Bonnaure, profesor de literatură franceză la Liceul Jules-Ferry din Versailles, îi relatează profesorului şi microbiologului stabilit în Canada, Vania Atudorei, despre întâlnirile cu dramaturgul teatrului absurd, Eugen Ionescu; jurnalistul Grigore Ilisei discută cu profesorul, dirijorul şi compozitorul George Pascu despre istoria muzicală a orașului Iași, iar Robert Şerban dialoghează cu Radu Pavel Gheo, prozator, eseist și traducător.

 

■ În vremuri în care politicienii ultranaționalişti susţin că Holocaustul este o „temă minoră” şi îi elogiază pe adepţii „soluției finale a problemei evreiești”, Comunitatea Evreilor din Zalău-Sălaj iniţiază un proiect pentru construirea unui Memorial dedicat victimelor Shoah-ului, în imediata vecinătate a Cimitirului Evreilor din Zalău. Cu ocazia Zilei Internaţionale de Comemorare a Victimelor Holocaustului a fost lansat materialul de promovare intitulat Memorialul Holocaustului din Transilvania şi al salvatorilor evreilor (al drepţilor între popoare). Memorial of the Holocaust in Transylvania and of righteous among nations, tipărit la Editura Epica din Bucureşti, în coordonarea lui Dan şi Cristina Has. „Noi am imaginat acest Memorial ca un ansamblu care conţine un monument propriu-zis, un muzeu şi o sală de conferinţe în care se va studia istoria Holocaustului. Monumentul propriu-zis l-am gândit ca pe o aducere-aminte a momentului deportării şi morţii evreilor şi conţine simularea unei căi ferate pe care au fost duşi în lagăre fraţii noştri, respectiv un ansamblu care prezintă o imagine clară a lagărelor naziste, a ghetourilor şi a gărilor de unde au fost trimişi evreii din Transilvania spre destinaţia lor finală. Pe acest amplasament am gândit şi înscrierea numelor victimelor deportărilor din judeţul Sălaj”, a precizat preşedintele Comunităţii Evreilor din Zalău-Sălaj, Dan Has.

(A.-B.K.)

 

 

■ Avem în față ultimele două numere (nr. 2 [44] / mai-august și nr. 3 [45] / septembrie-decembrie 2021) din periodicul trimestrial SpectActor, revistă de cultură, informație și atitudine editată de Teatrul Național „Marin Sorescu”, Craiova. Primul dintre caiete se deschide cu câteva gânduri ale lui George Banu, reputat teatrolog și estetician care, sub titlul Noua demnitate a publicului, așază sub lupă relația sacră dintre actor și spectator, redimensionând-o în noile condiții de pandemie. Urmează cronica, scrisă și în imagini fotografice, a unui proiect universal, Hektomeron, al Teatrului Național craiovean, un spectacol de peste 25 de ore, după o idee din Decameronul lui Boccaccio, exprimând „legătura indisolubilă dintre «atunci» și «acum», dintre epidemia de ciumă ce a zdruncinat Florența anilor 1348 și pandemia actuală, dintre florentinii de acum șapte secole și noi, de acum”. Alte cronici de spectacol și eseuri pe teme teatrale, semnate de Marius Dobrin, Daria Ghițescu, Lia Boangiu. Cornel Mihai Ungureanu, Tania Jilavu completează o publicație selectă, care se încheie cu un valoros text dramatic, Allegretto Albania/ „Comedie serioasă”, de dramaturgul albanez Stefan Capaliku. Piesa apare în traducerea lui Marius Dobrescu, traducătorul lui Ismail Kadare în România și cu prezentarea lui Nicolae Coande. Următoarea apariție (nr. 3[45]) e aniversară, de aceea începe cu editorialul lui Nicolae Coande: SpectActor – 15 ani. Cum ultimul trimestru al anului a fost jalonat de cutremurul morții lui Ion Caramitru, revista continuă cu patru feluri de a-l privi pe marele dispărut: analitic, până la ultimul detaliu cu opera actorului, George Banu; generos-nostalgic, mai ales pe latura biografică, Emil Boroghină; admirativ cu măsură pentru creatorul de instituții, Mircea Cornișteanu și scufundând în băi de acizi cadrul istoric al actorului, Nicolae Coande. Mai remarcăm un eclatant interviu realizat de Marius Dobrin cu Claudiu Mihail, pe teme de actorie, dar mai ales pe cele mai delicate teme de viață. Centrul de maximă atracție al numărului îl reprezintă tot un dialog, cel al lui Nicolae Coande cu Matei Vișniec. Evocând condițiile dramatice în care a părăsit România, dramaturgul parizian are multe opinii demne de atenție, de la literatură la geopolitică, însă mai interesantă dintre toate ni se pare radiografia făcută generației sale: „În ce mă privește, pot spune că am fost singurul optzecist care s-a atașat profund de genul literar numit teatru… Din punct de vedere moral am fost, în orice caz, cu toții niște învingători, pentru că, în anii tinereții, și într-o perioadă de delir ceaușist feroce, nu am făcut compromisuri estetice”. SpectActor merită un loc privilegiat în conștiința cititorilor de azi. Iar noi îi urăm la mulți ani.

(V.M.)

 

 

Valentin sărută Dragobetele. Sfântul Valentin (176-273) a fost episcopul care a păstorit turma din Terni, un oraș din Umbria, aflat cam la mijlocul drumului dintre Assisi și Roma, deci o vlădică a Bisericii prigonite de împărații păgâni. În tragedia „Hamlet”, Shakespeare amintește specificul sărbătorii patronate de mucenicul latin. Este protectorul îndrăgostiților și vindecătorul epilepticilor. Ziua lui, celebrată în 14 februarie, oferă un prilej ca îndrăgostiții sau logodnicii să-și trimită felicitări sau mici cadouri. Este interesant cum o veche sărbătoare creștină din capăt de iarnă a fost transformată peste Ocean într-o isterie comercială, iar apoi într-o amenințare majoră a „tradițiilor” de la noi. „Globaliștii ne-au împânzit țara cu autostrăzi, pe dealuri au ridicat antene de telefonie mobilă, au falimentat alimentarele lui Ceaușescu și le-au înlocuit cu supermagazine, au construit fastfood-uri unde nu se mai servesc sărmăluțe, berbecuți la proțap sau mămăligă, iar acum vor să ne spurce și obiceiurile. E de-a dreptul satanic!” – au declarat unii. Așa că l-au propulsat pe Dragobete în rol de Papageno mioritic, ca să străpungă balaurul scrisorelelor roz. E drept că neaoșul Eros Turmentat nu-i nici bănățean, nici crișan, nici maramureșan, nici ardelean, cu atât mai puțin moldovean. După nume, pare să fie sârb sau bosniac, că doar nu-l cheamă Amoebrius, să fie neam de-al lui Cupidon și Bacchus. Oricum, în loc să constituie un prilej de cinstire a iubirii, corul vocilor pătimașe au transformat sărbătoarea într-un fel de stâlp al infamiei. „Cine vine cu mine, să dăm cu pietre în îndrăgostiți, de Sfântul Valentin?” – întreba o „zăltată” pe Facebook.

 

Dragobete (Versiune academică). Să ne amintim că, începând cu perioada romantică, nu orice legendă rămâne întâmplarea povestită iarna la gura sobei, vreme de mai multe generații. Unele dintre poeziile culese din popor au suferit multiple ajustări la publicare: Alecsandri l-a făcut ciobănaș pe porcarul din balada Meșterului Manole, Mihai Viteazu a sărit peste șapte cai în Stambul, iar în unele colinde au fost introduse elemente antisemite, de parcă Sfânta Familie n-ar fi fost una evreiască. Așa și cu Dragobetele, multe a pătimit până să slobozească glasul cucului. Am citit în revista sibiană „Transilvania” din 15 martie 1890 articolul „Baba Dochia, sărbătoare română păgână” de Atanasie Marian Marienescu (1830-1915), mai apoi membru titular al Academiei Române, o versiune „botezată”, unde bătrâna este o soacră care-și asuprește nora, dar Dumnezeu și Sfântul Petru (hehehe! în chip de Mărțișor) o ajută pe tânără. Trimisă la pârâu în vreme de februarie, soția lui Dragobete a reușit să albească lâna neagră și s-a întors acasă cu flori la urechi. Văzând micșunelele și cocoșeii, vremea însorită, baba cea rea a presupus că s-au topit zăpezile de pe munte și i-a poruncit băiatului să plece cu oile la pășunat. Prevăzătoare, femeia și-a pus douăsprezece cojoace, pe care le-a lepădat rând pe rând când au devenit prea grele din cauza intemperiilor. Ca maică-sa să se simtă bine, Dragobete a cântat la fluier tot timpul cât turma a urcat. În cele din urmă, când a aruncat și ultima bundă, Dochia și fiul ei au înghețat, deoarece Mărțișor le-a cerut socoteală pentru comportamentul inuman față de tânăra soție.

 

Cum s-a însurat Dragobete. Maria Grancea este bibliotecară în orășelul de la poalele Munților Făgăraș, unde s-a născut Gheorghe Lazăr. Ea a ales să deschidă veselele „Povești din Avrigul meu drag” (RCV-Publishing, 2016) tocmai cu această legendă. Dragobete este feciorul Babei Dochia, o mamă răutăcioasă și groaznic de posesivă. În vreme ce alții și-au întemeiat familii, tânărul a rămas însingurat și trist, drept care a acceptat ajutorul unei zâne (Cap de Primăvară), care l-a învățat să încurce un fir de ață roșie în crengile unui pom de pe cărarea spre izvor, iar fata care va descâlci cocoloșul colorat îi va fi mireasa sortită. Când a văzut ce-a făcut băiatul, Dochia s-a dus repede și a pus ghemotoace pe toate ramurile de lângă potecă, astfel încât mai multe fete s-au apucat să le culeagă. A doua zi, spiritul cel bun l-a pus pe flăcăul nedumirit să pună un fir alb, dar povestea s-a repetat. În cele din urmă, zâna l-a sfătuit să atârne șnururi bicolore din lână pe toate crengile din livadă, cu excepția unui pom vrăjit, de care să lege un mic șnur bicolor din mătase. Maică-sa le-a adunat repede pe toate, mai puțin firul răsucit discret sub un mugure de floare. Vraja și-a făcut efectul, Dragobete a identificat fata, după care tinerii soți au plecat în mare grabă la munte, ca să scape de sub tutela maternă. Baba s-a mâniat, a îmbrăcat proverbialele cojoace și s-a luat după ei. De aici încolo, legenda revine la varianta binecunoscută. Din prezentarea lui Vasile Chifor, aflăm că autoarea a fost desemnată bibliotecara anului 2011.

 

(G.-D.G.)

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.