Malaxorul de martie

■ Am primit (și) două cărți ale unor scriitori ce au împlinit vârsta de 80 de ani: Doina Cetea și Horia Bădescu. Le urăm și de aici sănătate și putere de muncă în continuare. Doina Cetea, „Dincolo”, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2022. Autoarea notează: „Scriu proză de multă vreme, chiar de pe când, încă, nu știam să… scriu. Locul pe care îl alegeam pentru visare și «scris» era cimitirul vechi al satului Cetea. Mă așezam cu capul pe vechile morminte, movile de pământ acoperite cu iarbă, cruci nu mai erau de multă vreme, priveam înaltul cerului și îmi spuneam fel de fel de povești. Când se lăsa seara, ne adunam acolo copiii satului și, în jurul unui foc improvizat de coceni, mâncam măceșe și porumbele de pe marginea drumului, dar, mai ales, ne întreceam în povestiri despre strigoi, iele și zâne. După ce ne înfricoșam bine, fugeam râzând spre casă, lăsând pentru următoarea seară continuarea istorisirilor, care, parcă, se inventau singure, venind de DINCOLO… de tufe, ca o șoaptă a moșilor noștri”. Horia Bădescu, „Rana ascunsă a fiecărei zile”, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2023. Răzvan Voncu: „Intitulat «rana ascunsă a fiecărei zile», acest al cincilea volum al «Viețuirilor», apărut în seria de autor Horia Bădescu, cuprinde în special creații mai noi. În ele regăsim trăsăturile dintotdeauna ale poeziei sale – spiritualitatea, sentimentul întemeietor al rostirii, lirismul alimentat de mituri și o anumită sensibilitate metafizică –, alături de nuanțe și sonorități noi, de o carnalitate suavă, care începuse să se manifeste în creația sa încă din deceniul al nouălea al secolului trecut. O culegere adunând între coperte creația de adâncă maturitate artistică a unuia dintre cei mai importanți poeți români de azi, «rana ascunsă a fiecărei zile» ne propune o reîntâlnire cu o poezie încărcată de dramatism și de tensiune a emoției, o poezie a rafinamentului simplității și a convertirii spaimelor contemporane în rostire întemeietoare. Mă bucur să văd în această «ducere a gândului până la capăt» un semn al încrederii lui Horia Bădescu în poezie, în energia purificatoare a cuvântului, în permanența spiritului. Căci, spre a mă întoarce la titlul acestei postfețe («Lacrima din ochiul orb…»), prin cuvânt, poetul poate face să curgă o lacrimă chiar și dintr-un ochi orb…”

■ De la Editura Școala Ardeleană am primit (și) volumul: Tiron Albani, „Vasile Lucaciu, Leul de la Șișești. De ce s-a prăbușit Monarhia Austro-Ungară”. Ediție îngrijită de Adriana Zaharia. Prefață de Dumitru Păcuraru. Proiect editorial apărut la 100 de ani de la trecerea în eternitate a lui Vasile Lucaciu, sub egida Institutului de Istorie „George Bariţiu” al Academiei Române și a Fundației Transilvania Leaders. Prof. Vasile Pușcaș: „Părintele Vasile Lucaciu face parte dintre acei intelectuali români transilvăneni care au avut credința nestrămutată în Dumnezeu și în destinul Națiunii Române. A fost totalmente devotat spiritului Școlii Ardelene, care a propus un Proiect de Națiune Română, aplicat de generații succesive de români transilvăneni în programe politice, socio-economice și culturale ce au dus la realizarea Marii Uniri. Volumul lui Tiron Albani, o reconstituire a vieții Leului de la Șișești, a urmărit să redea acea stare de spirit care a făcut posibilă înaintarea Proiectului Școlii Ardelene în vederea înfăptuirii idealului național. Cartea nu este o prezentare istoriografică, ci înfățișarea memorialistică a Istoriei așa cum era percepută de trăirile Generației Marii Uniri și ale tuturor celor care iubeau ROMÂNIA. De aceea merită să fie citită și recitită!”

■ Am primit (și) volumul din seria „Opera poetică” a Editurii Rocart dedicată poetului Traian Ștef, carte prefațată de Al. Cistelecan. Din prefața menționată cităm: „După dezmățul din Epopee… nici nu era de așteptat altceva decât o reîntoarcere la rigoare și penitență scripturală. E ceea ce se întâmplă în Sacoul demodat, în care Traian își valorifică din plin virtuțile de meseriaș. E o probă de virtuozitate anume provocatoare, o resuscitare a artei formei. Cele patru «cununi de sonete» reprezintă apogeul artei re-scrierii, dar și al sublimărilor nostalgice. De la fondul nostalgic și pornește Traian, evocând pieirea lucrurilor «autentice» (și a lumii «autentice» deodată), rămase doar ca icoane melancolice: «Lăsate au mai fost și maiul, și vătraiul,/ Și nicovala, coasa, butea groasă,/ Spre o lucrare mai anevoioasă/ Nainte de petrecerea cu tot alaiul» (Cunună de sonete pentru scaunul din inimă de stejar). «Temele» sunt alese după potențialul lor evocator și parabolic («rădăcinile agățătoare», «mersul cu trenul»), astfel încât în desfășurarea cununei sonetele să se poată abate în reflecții și confesiune deopotrivă – și simultan, fiecare sonet «fondator» desfăcându-se ca un evantai. Elegii imnifore și imnuri elegiace în egală măsură, aceste «cununi» își ascund artizanatul sub simplitatea de expresie, adesea rimele și asonanțele lor fiind, ca la Mircea Ivănescu, inaudibile și strict scriptibile. E rafinamentul simplității constrâns la maxima disciplină”. În „România literară” (nr. 9/2023), Adrian Alui Gheorghe notează despre autorul și cartea de față: „Traian Ștef este, la ora bilanțului din «opera omnia», un poet complex, captivant la lectură, capabil să se reinventeze de la carte la carte pentru a-și provoca cititorii, dar, mai ales, pentru a se surprinde pe sine. Este, de altfel, condiția poetului adevărat dintotdeauna”.

(D.S.)

■ În numărul 236/ianuarie 2023 din revista „Nord Literar”, Viorel Rusu publică un studiu, pornind de la mărturii din epocă, despre prietenia dintre Vasile Lucaciu și I.L. Caragiale, personalități care „și-au pus amprenta (uneori decisiv) asupra societății românești de la sfârșitul secolului XIX și de la începutul secolului XX”. Criticul și istoricul literar Mircea Popa îi aduce un omagiu academicianului Dumitru Radu Popescu (1935-2023), „omul care a schimbat la un moment dat înfățișarea literară a Clujului, prin infuzia de tineri pe care i-a adus în preajmă, când a devenit redactor-șef la Tribuna”. Versuri semnează: Vasile Muste, Varujan Vosganian, Vlad Levitt, Flaviu Mihali și Lucian Perța. Întrucât revista de cultură din Baia Mare aniversează în 2023 două decenii de la înființare, sunt publicate în cadrul unei rubrici „remember” fotografii-document din activitatea publicației.

■ Numărul 487/ianuarie 2023 din revista „Argeș”, editată de Centrul Cultural Pitești, aduce în atenția cititorilor interesante recenzii și cronici de carte. Sorin Lavric scrie despre volumul „Seducătorul domn Nae. Viaţa lui Nae Ionescu”, semnat de Tatiana Niculescu; Leonid Dragomir prezintă cartea lui Jacques Maritain, „O filosofie a educației”, Natalia Onofrei propune spre lectură volumul lui Horia Vicențiu Pătrașcu, „Antiregele și alte povestiri filosofico-fantastice”, Lucian Scurtu analizează volumul de versuri „hangare” de Ionel Ciupureanu, iar Aureliu Goci publică un articol despre „Sufletul peregrin” de Virgil Diaconu.

■ Numărul triplu, 345-346-347/2023, al revistei de cultură „Hyperion” propune un sumar consistent și interesant. Sunt publicate trei interviuri: Gellu Dorian în dialog cu Varujan Vosganian, Sorin Pavel în dialog cu Petre Stoica și Ion Zubașcu în dialog cu Aurel Dumitrașcu. Două cărți ale profesoarei de istoria filosofiei românești de la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, Marta Petreu, sunt analizate în publicația din Botoșani. Roberto Merlo scrie despre imaginarul poetic al Martei Petreu, cu referire la volumul „Haita”. „Aşa cum sticla vulcanică se formează atunci când atomii silicaţilor topiţi care alcătuiesc lava, ţinuţi în stare amorfă de presiunea şi temperatura din interiorul vulcanului, nu au timp să se aranjeze într-o structură cristalină din cauza răcirii bruşte provocate în timpul erupţiei de contactul cu aerul, la fel şi poezia neagră şi tăioasă a Martei Petreu ia naştere din solidificarea rapidă a magmei viscerale a sentimentelor şi a senzaţiilor – furie, dezamăgire, revoltă, abandon, dorinţă – sub rafalele boreale ale unui intelect neiertător”, a apreciat Merlo. Profesorul Ionel Savitescu prezintă volumul „Blaga, între legionari şi comunişti”, exegeză exhaustivă asupra poetului din Lancrăm şi a relaţiei pe care ar fi avut-o cu legionarii şi comuniştii, semnată de Petreu. Despre opera eminesciană și receptarea ei critică scriu în revista „Hyperion”: Valentin Coșereanu („Desculț în iarba copilăriei”), Theodor Damian („Actualitatea relevanţei viziunii lui Eminescu asupra educaţiei”), Galina Martea („Mihai Eminescu în cultura universală”) și Corneliu Fotea („Jurnalul cu Eminescu”). Nu lipsesc din paginile revistei editate de Fundația Culturală „Hyperion – Caiete botoșănene” versuri, teatru, eseuri, note, comentarii, idei, corespondență și pagini de jurnal.

(A.-B.K.)

■ „Credem că nu poate exista o imagine mai cuprinzătoare, mai obiectivă prin realismul ei, mai frumoasă și mai luminoasă prin sinceritate, mai profundă și mai firească despre viața românului decât propria sa creație folclorică”, spune Augustin Mocanu, la finalul volumului său de folclor „La fântâna dorului”, apărut la Editura Star Tipp, Slobozia, 2022. Volumul cuprinde rezultatul muncii sale de cercetare a creației populare orale din Țara Codrului și de pe Valea Sălajului, precum și din Câmpia Transilvaniei, de unde provine autorul, și din Câmpia Soarelui, Ialomița, unde acesta își are domiciliul din anul 1998. Culegerea de folclor cuprinde doine și cântece de revoltă împotriva nedreptăților, de cătănie și război, de jale și noroc, cântece de dragoste și dor, de natură, de lume și satirice, strigături, colinde și balade. „…Am adunat orice materiale folclorice în versuri pentru a nu fi obligat să mă limitez la colinde. Am călcat satele pe unde făcusem inspecții în raion, m-au ajutat și orientat cadrele didactice cunoscute, am apelat și la ajutorul elevilor mei codreni. Astfel, în doi ani – 1966 și 1967 – am adunat un vast material constând din tot felul de texte folclorice în versuri în afară de descântece”, spune Augustin Mocanu.

■ „Zăpada de apoi”, de Veronica Știr, Editura „George Coșbuc”, Bistrița, 2022. „Veronica Știr creionează și d-sa aspectul unei duminici lîncede, apăsate de stenahorie: «iar mă apasă duminica/ zi scrobită, pusă la naftalină,/ față roșie de țăran/ spălată cu săpun de rufe/ și înțepenită lîngă strană/ de frigul predicii/ de strînsoarea bocancului cu scîrț/ domnișoară simandicoasă/ cu ochi miopi/ și buze tivite cu venin/ duminica e soră cu noaptea, soră cu moartea…» (calendar), ca și, alături, un alt fior al modestei supraviețuiri calendaristice: «vântul umblă tăhui pe străzi/ soarele-și înăbușe un căscat/ mecanismele jucăriilor s-au stricat!// vom supraviețui, oare, pînă luni/ luni fior de lună nouă,/ piatră de temelie,/ miez de pîine aurie/ tăiată-n două de cuvînt?» (păsările uită să mai zboare), sau un accent dur, indiciu al unei dizarmonii pe care universul o transmite vieții noastre curente: «șerpi de foc/ străbat prin/ nori de plumb/ topit/ ard ochii ierbii/ izbucnesc/ ghiulelele din dangătul/ clopotului/ cum ar coborî sfîrșitul/ limbile grele/ izbesc secundele gri» (raza grea)” (Gheorghe Grigurcu)

■ „in illo tempore”, de Mihaela Meravei, Editura „Ex Ponto”, Constanța, 2022. „Mihaela Meravei face poezie în adevăratul sens al cuvântului: absoarbe și învăluie, implică și încântă, atrage în spirala sa de vis și realitate, ca într-o nebunie cu un avânt demențial euforic sau, dimpotrivă, ca într-o explorare înțeleaptă: «dacă tot mi-a murit sufletul/ ce să mai fac eu cu această carcasă de lut care/ nu știe să se oprească și merge/ ca un android conectat la scheletul de cenușă/ cu gândirile ce să fac/ când mușcă bulimic din fiecare amintire…» (segregare). Cititorul se trezește retrăind împreună cu autoarea emoții extraordinare în matricea întrebărilor, în punțile dintre viitor și trecut, în călătoria între (ano)timpurile/ legate cu imperii de ceață pentru a observa frumusețea nopții ce ține soarele-n buiestru. Poemele nu pot fi citite dintr-o singură respirație pentru că te fac să tresari tot timpul. Versurile sunt înțepături plăcute, rebele, care pătrund în suflet. Nu există distanță între interior și exterior: interiorul devine imediat exterior, pagină scrisă. Poezia este muzicalitate, abstractizare, sugestie, este o ieșire dintr-un «acum și aici» constipat, reprezintă ocazia de a pune în discuție simboluri, teme. Prin paginile acestei cărți se strecoară o frumoasă odă pentru om și pentru întreaga lume, care emoționează, plină de patos face să vibreze inima și umple sufletul de melancolie.” (Nastasia Savin)

(C.Ș.C.)

■ Un subiect tabu. Femeia poate fi creatoare? „Ab initio” (dintru început), ştim că este pro-creatoare, precum spunea şi Sfântul Părinte: „Dumnezeu a creat femeia pentru ca noi toţi să avem o mamă” (Radio Vatican, 9 februarie 2017). Dar oare ea poate să evadeze dintre pereţii căminului, să se afirme ca o persoană publică înzestrată cu har şi să ne impresioneze prin cuvântul scris şi tipărit? Să se ridice la nivelul unui Dante, Goethe, Hugo, Steinbeck, Tolstoi? Iată subiectul volumului „Cum citesc bărbaţii cărţile femeilor” (Editura Polirom, 2017), coordonat de Lia Faur şi Şerban Axinte, cu o veselă prefaţă în versuri de Şerban Foarţă, care împerechează şugubăţ rima „dulf” cu Virginia Woolf, prezentă şi pe copertă. Amintindu-ne de piesa lui Edward Albee, oare chiar trebuie să ne temem de autoarea „Valurilor”? Dan C. Mihăilescu precizează: „Cititoarele nu au de ce să se revolte în faţa sintagmei «literatură feminină» atâta vreme cât ea nu presupune o inferioritate, o precaritate, o minimalizare, ci doar precizarea unor teme şi maniere literare”. Volumul cuprinde trei secţiuni: „A la recherche de la femme perdue”, „Noi, scriitoarele” şi „Un bărbat citeşte o femeie” şi se găseşte, aleatoriu fragmentat, pe Google Books. L-am achiziţionat de la un automat din gara Craiova şi a constituit mai mult decât o lectură în tren.

■ „Sindromul” Petőfi-Andersen. Dorothea Sasu, măritată Zimmermann, a publicat primul studiu despre Petőfi în revista „Korunk” din 11 iulie 1957, apoi a întocmit şi a dat la tipar bibliografia traducerilor şi lucrărilor critice despre autorul „Cântecului naţional”, apărute în România din 1849 până în 1973. Lumea avizată consideră că este cea mai bună lucrare de acest tip din lume. Cât timp a muncit în biblioteca Academiei, a descoperit foaia volantă prin care se dădeau semnalmentele poetului, dat în urmărire generală de autorităţile habsburgice. Cercetătoarea a plecat legal din ţară în 1973, a emigrat în Germania, unde a învăţat şi limba daneză, ca să-l citească pe Hans Christian Andersen în original. Era familiarizată cu el, deoarece îi publicase în 1966 bibliografia autohtonă. Dorothea Sasu-Zimmermann a tradus întâi textele inedite, apoi le-a tălmăcit pe toate celelalte şi a tipărit o integrală bilingvă (2006), în regie proprie, deoarece editurile româneşti au preferat să perpetueze la infinit ediţiile interbelice, cu copyright-ul în domeniul public, deşi ele constituie nişte prelucrări „infidele” ale versiunilor engleze sau franceze (Mihaela Cernăuţi-Gorodeţchi). Doamna Zimmermann este o literată pasionată de Petőfi şi de Andersen, la fel ca şi Szendrey Júlia, soţia poetului maghiar, care a tradus basmele şi povestirile scriitorului danez, publicate în Ungaria. Prima ediţie a apărut în Pesta, la Editura Lampel, în 1858 şi a rămas la fel de populară, cu apariţii continuate până în prezent.

■ Patul nupţial de la Coltău. Când Ulise s-a întors din război, ca să fie sigură că este cu adevărat soţul ei, Penelopa l-a întrebat cum anume a arătat patul în care au petrecut noaptea nunţii (celor curioşi le recomand versiunea tradusă de George Murnu). Petőfi Sándor s-a căsătorit cu Szendrey Júlia la 8 septembrie 1847 şi şi-au petrecut luna de miere la castelul din Coltău, lângă Baia Mare, pus în întregime la dispoziţia mirilor de către „contele sălbatic” Teleki Sándor. Aici au stat şase săptămâni. Pe masa de piatră de sub cornul bătrân, poetul a scris cele mai frumoase poeme de dragoste din literatura maghiară (precum am mai amintit, două dintre acestea au fost puse pe muzică de tânărul Friedrich Nietzsche). Prozatorul şi publicistul Beke György a venit aici (la CAP Petőfi) în toamna anului 1956, apoi s-a întors iar şi iar. Prima versiune a reportajului său a apărut în revista „Művelődés” din ianuarie 1957, ilustrat cu desenul lui T. Rácz Péter. A surprins atunci demolările făcute de puterea proletară şi mutarea patului nupţial într-o altă încăpere de la parter, menită să fie camera de oaspeţi, în care au dormit mai toţi străinii poposiţi acolo. Mobila s-a degradat în timp (nu comentăm de ce), astfel încât în 1973, când s-a pornit transformarea ansamblului în muzeu, rămăsese o singură decoraţie pe ea. Aflăm din volumul „Boltívek teherbírása” (Rezistenţa arcelor de piatră puse sub sarcină, 1983) că restaurarea a fost supravegheată de meşterul Sebők Mihály şi acum patul arată ca nou. Fiind bicentenarul Petőfi, merită să faceţi o vizită la faţa locului, ca să-l vedeţi.

(G.-D.G.)