■ Cu plăcută surprindere am citit în „Steaua” (nr. 11-12/2022) versuri ale fostei mele eleve de la „Pedagogic”, Simina Seliștean. Un fragment din „Satul”: „n-am să vă povestesc despre zidurile care cad și pe care nu insist să le salvez/ pentru că nu mă ajută romantizarea,/ pentru că nu mă ajută jalea asistată/ pentru că nu am o viață fancy căreia să-i servească mizeria celor pe care-i paralizează iernile adevărate/ de la 90 de kilometri distanță de raiul provincial/ pur și simplu n-am să jelesc acest sat/ moartea lui este moartea mea/ și moartea mea este moartea lui/ pentru că o vatră de care nimeni nu-și mai aduce aminte/ este o vatră care nu mai trăiește/ un cămin mut/ și pe veci rece”. Firește, satul e Zalăul natal al autoarei, „vatră” care încă nu a murit, totuși. Din prezentarea Siminei, aflăm: „Studiez antropologie la Universitatea Babeș-Bolyai și fac teatru din când în când. Am avut lecturi publice la Nepotu’ lui Thoreau, Super Festival. Scriu pentru că ăsta e modul meu de a investiga și procesa ceea ce trăiesc. Pentru a-mi oferi catharsis. Pentru a putea fotografia lucruri care au murit demult și pentru care nu s-a găsit niciun Leica R4. Pentru că-mi place” (revisteaua.ro). Succes în continuare!
■ Dacă tot am pomenit de locuri natale, un poem cu titlul „Satul natal albastru profund” de Shen Hai`e, din rubrica „Poezie contemporană chineză” a revistei „Poezia” (nr. 102/2022): „Apoi/ Lacrimile curg pic pic/ În fluviul care îmi definește satul natal/ Timpul se schimbă rapid/ Munții și râurile sunt mișcate de el/ Într-o noapte tu ești împuternicit de zei cu puteri neobișnuite// O primăvară limpede se derulează/ Apă în flăcări invadează pășunile/ Mii de cai trec în galop/ Fata e măritată departe de casă/ Norii țipă// Corect! Spui tu/ Cu voce șoptită/ Marea verzuie jumătate e albastră/ Cealaltă jumătate e tot albastră/ Ca satul natal/ Cu văzduhul albastru închis” (pp. 127-128).
■ Dintr-un articol de citit integral semnat de Liviu Bordaș, „Mircea Eliade, gândirea conspiraționistă și miturile «afinității»”, în „Viața Românească” (nr. 11-12/2022): „Receptarea sa (a lui M. Eliade – n.m.) internațională de după război a fost, în mod natural, mult mai variată. E mai ușor să numim curentele, disciplinele și modele care nu au încercat să-l folosească sau anexeze. Nu doar savanți și, în general, intelectuali de orientare creștină (a fost el însuși considerat un veritabil catolic), ci și savanți și intelectuali evrei (inclusiv mai mulți rabini) au văzut în operele lui o reflecție a propriei lor gândiri. Un bun număr dintre cei care, atunci când a devenit inutilizabil, l-au atacat ca fascist și antisemit fuseseră inițial admiratori ai operei sale, de care s-au folosit în scrierile lor teoretice, spirituale sau politice. Pe de altă parte, aderenți ai ezoterismului, ocultismului, perenialismului, păgânismului, vrăjitoriei, șamanismului, yogăi, neognosticismului, New Age-ului etc. etc. l-au considerat un maître á penser și i-au construit profilul în acord cu aceasta. Hipioții au văzut în el un teoretician al credințelor și al modului lor de viață. A fost anexat chiar și din perspectiva masoneriei, fiind privit, dacă nu ca un inițiat, măcar ca un simpatizant apropiat. Opera lui a fost luată drept o andosare a celor mai diverse teorii și abordări teoretice, de la psihanaliză și teologie la structuralism și ateism științific (da – oricât de incredibil poate părea –, în faza târzie a comunismului românesc). În contraparte, alții l-au criticat și l-au atacat pentru exact aceeași imagine percepută în mod negativ. Dintr-o perspectivă politică, opera lui Eliade a fost revendicată de intelectuali aparținând tuturor orientărilor ideologice, nu doar dreptei sau extremei drepte, așa cum încearcă unii să acrediteze azi. Abia când discuția despre simpatiile sale politice de tinerețe a depășit România și cercurile emigrației s-a produs o polarizare. Adică, cunoașterea acestui fapt, cuplată cu suspiciunea unei continuități, a furnizat o nouă lentilă pentru lectura lui Eliade, făcându-i pe unii să-l abandoneze, iar pe alții să-l îmbrățișeze (și mai mult)” (viataromaneasca.eu).
(D.S.)
■ Poezia a ocupat un loc semnificativ în numărul 38/octombrie 2022 al publicației „Tomisul cultural”. Ștefan Mitroi, Horia Bădescu, Andrei Novac, Viorel Mureșan, Ion Tudor Iovian, Liviu Capșa, Markó Béla, Liviu Ioan Stoiciu și Gellu Dorian semnează versuri în revista de literatură ce apare la Constanţa. Sunt publicate și un fragment din volumul „Filosofia lumii actuale” semnat de filosoful și politologul Andrei Marga și apelul adresat de Ioan-Aurel Pop, preşedintele Academiei Române, în cadrul Congresului Istoricilor Români (Alba Iulia, 8‑10 septembrie 2022). „Cunoașterea în mod corect, critic, de către tineri mai ales, a istoriei naționale, dar și a istoriei minorităților naționale ca parte a acestei țări, cu toate împlinirile și neajunsurile prezente la toate națiunile, trebuie să-i preocupe nu numai pe cei care activează în breasla noastră, ci și pe decidenții politici ai României. Pe de altă parte, oamenii au tot mai multă nevoie de istorie universală, pentru a avea un cadru verosimil de înțelegere și circumscriere a studiilor de istorie locală, națională, regională”, atrage atenția istoricul clujean.
(A.-B.K.)
■ „Argeș”, revista piteșteană care apare lunar sub egida Uniunii Scriitorilor din România, cuprinde în cele 32 de pagini apărute în luna decembrie, o multitudine de articole și pagini de poezie semnate de „obișnuiții” și mai puțin obișnuiții cercurilor culturale din România. „În aceste ore n-ai de ales”, ne spune Gheorghe Grigurcu într-o colecție de ziceri proprii și culese de la alții. Florentin Sorescu publică o bucată de proză inedită, „Fetița care fură zâmbete”. Ninel Ganea în a sa foarte actuală „Inerție a creștinismului” ne spune că a înțeles târziu că „normalitatea cu care fusesem obișnuit se construise în timp, ceea ce nu însemna că era un «construct social» și că este pe cale de dispariție”. De fapt, el exprimă o dorință legitimă pe care o au toți oamenii decenți, nu neapărat un adevăr. Pentru că, dacă ne uităm în jur, observăm cu tristețe că această normalitate dispare încetul cu încetul, răsturnându-se implacabil cu susul în jos.
(C.Ș.C.)
■ Selfie cu Petőfi. Citiţi titlul cu voce tare, ca să prindeţi jocul de cuvinte creat de Szabó Attila: PETŐfi-SZELfi. Este un spectacol de teatru, realizat în colaborare de teatrele Csíki Gergely din Timişoara şi Tomcsa Sándor din Odorheiu Secuiesc, cu prilejul aniversării a 200 de ani de la naşterea celui mai mare poet al literaturii maghiare. Regizoare este Bartal Kiss Rita, distinsă cu premiul Blattner Géza în 2007. Realizatorii au pornit de la câteva dintre gândurile non-conformistului prozator Esterházy Péter, notate în „Acrobatul aerian” acum 30 de ani: „Dacă ar fi trăit în prezent, Petőfi ar fi murit de mult. Ar fi crăpat. Ar fi emigrat. S-ar fi risipit ca fumul în văzduh. Ar fi fost nominalizat pe o listă electorală şi ar fi pierdut alegerile. Dar sigur ar fi primit Premiul József Attila…” Reformulările şi actualizările au sunat astfel: „Oare câte poezii ar scrie Petőfi astăzi în stilul Chat? Ar fi un fel de slam poetry? Ce le-ar reproşa verde-n faţă baronilor de azi? Ce fel de haine ar purta? Ar trăi până la treizeci de ani? Ar prefera să tacă? Ar posta comentarii mânioase pe Facebook?” Într-un interviu dedicat iniţiativei şi postat omagial pe situl petofi.hu, regizoarea declara că piesa se adresează în mod special tinerei generaţii, adolescenţilor, cărora le este greu să stea pe scaunele teatrului şi să îşi îndrepte atenţia către poezie. Spectacolul se vrea ghiduş, un joc care asociază idei, imagini şi muzică. Premiera a avut loc în 9 octombrie 2022.
■ Petőfi tradus de Ioniţă Scipione Bădescu. Ion, Ioniţă, Ionitia, Jonitia, Scipio, Scipione Bădescu (Bágyai) a murit în toamna anului 1904. În 1926, scriitorul şi ziaristul de origine sălăjeană n-a fost suficient de notoriu „la el în sat” ca să fie trecut în indexul din „Monografia oraşului Botoşani” de Artur Gorovei. În 1957, şi-a dat numele unui mic muzeu, de o încăpere, din Zalău, ca apoi, după mutarea centrului de raion, să devină emblema bibliotecii judeţene. A rezistat „tentativei de epurare” din 2011 şi vom vedea că pe bună dreptate. În istoriile literare, este amintit mai mult datorită prieteniei cu Eminescu, dar o răsfoire a revistei „Familia” din vremea monarhiei dualiste va revela o sumedenie de texte, nicidecum adunate într-un volum. În ceea ce îl priveşte pe Petőfi, literatul i-a tradus „rapsodia” „Az őrűlt” în româneşte, pe când termina liceul din Beiuş (1867) şi a declamat-o la diferite serbări şi reprezentaţii artistice. Informaţia că textul s-ar găsi în „Albina Pindului” din 16/30 iunie 1869 este parţial eronată, deoarece apare doar pomenită ca un punct din activitatea Cercului literar „Orientul”. Se pare că traducerea s-ar găsi în volumul de debut, „Poesii originali” (Tipografia Noseda, Pesta, 1868, dedicat secretarului de stat Joannovics György), dar căutările noastre n-au regăsit niciun exemplar: nici la biblioteca naţională maghiară, nici la cea din Bucureşti, cu atât mai puţin la Botoşani, deşi există cel puţin două surse care menţionează o recitare publică pe scena Ateneului din oraş. Ca urmare, el nu apare nici în bibliografia „Petőfi în literatura română (1849-1973)” de Dorothea Sasu-Zimmerman (Editura Kriterion, Bucureşti, 1980). „Nebunul” a mai fost tradus ca „Exaltatul”, „Smintitul” etc.
■ Petőfi pe muzica lui Friedrich Nietzsche. Călugărul piarist Kornis Gyula a fost şi decanul facultăţii de ştiinţe umaniste din Budapesta, şi preşedintele Camerei Deputaţilor, ba chiar şi preşedintele Academiei Maghiare. În cele ce urmează, vom lansa, bazându-ne pe această autoritate de necontestat, ştirea senzaţională că tânărul Friedrich Nietzsche a fost cucerit de melodicitatea poeziilor lui Petőfi Sándor (în traducerea lui Kertbeny Károly Mária) şi le-a pus pe note în repetate rânduri. Aflăm din capitolul secund al monografiei „Nietzsche şi Petőfi” (Societatea Franklin, Budapesta, 1942) că la Crăciunul din 1864, pe când avea doar 20 de ani, Nietzsche a prezentat mamei şi sorei patru piese melancolice: „Ständchen” (Ereszkedik le a felhő), „Nachspiel” (Szeretném itt hagyni…), „Verwelkt” (Te voltál egyetlen virágom) şi „Unendlich” (Te vagy, te vagy, barna kislány). Conform sursei citate, asistăm la întâlnirea unor suflete gemene. Pesimismul acestor poeme a corespuns în întregime scepticismului german. Lied-urile se regăsesc pe Youtube, în diferite înregistrări. Merită citit cu atenţie şi capitolul „Apostolul şi Zarathustra”, deoarece atât poetul cât şi filosoful încearcă să descâlcească o viziune cutremurătoare: sfârşitul istoriei. Amândoi sunt profeţi: Petőfi prooroceşte apropierea revoluţiei paşoptiste şi eliberarea popoarelor, Nietzsche prevede cu pesimism declanşarea unor conflicte la scară mondială. Poetul maghiar militează pentru democraţie, neamţul e un spirit conservator-aristocratic. Utopia eliberării este totală la Petőfi, unde, în viitor, întreg poporul îşi va rupe lanţurile. La Nietzsche, libertatea neîngrădită este doar un atribut individual.
(G.-D.G.)
+ There are no comments
Add yours