■ În numărul 4/27 ianuarie 2023 din „România literară”, Nicolae Prelipceanu și Marina Constantinescu scriu despre George Banu, neobosit promotor al artei teatrale, trecut la cele veșnice în data de 21 ianuarie 2023. „Chiar dacă n-a fost artist, vocea lui, intonaţia lui, cea pe care o auzeai la conferinţele pe care le-a ținut, naturală și liniştitoare tocmai de aceea, a rămas, încă, în urechea celui care a ascultat-o măcar de câteva ori. Era un dram de poezie în ea, alături de informaţia, de analiza profundă pe care le transmitea. Fiind nu alta decât aceea cu care îţi vorbea, cu care orice spunea se situa undeva, în spaţiu, şi cândva, în timp. Cu o altă dorinţă discretă, politicoasă, de a rămâne ancorat într-o lume despre care simţea, ba chiar ştia, că se îndepărtează de el, de cel care a fost şi care mai era”, a apreciat Nicolae Prelipceanu despre teatrologul și profesorul universitar român, care era stabilit la Paris.
■ Numărul 489/16-31 ianuarie 2023 din revista „Tribuna” include un grupaj de evocări ale scriitorului, prozatorului, dramaturgului și academicianului Dumitru Radu Popescu, decedat la București în 2 ianuarie 2023. Semnează în publicația culturală bilunară, editată sub egida Consiliului Județean Cluj: Mircea Arman, Ștefan Damian, Miron Scorobete, Constantin Zărnescu, Marian Sorin Rădulescu, Mihai Fulger și Horia Bădescu. „În aceste zile spiritul românesc a mai pierdut un mare creator al său, un autentic «stăpânitor de adevăr» şi un adevărat exponent al geniului acestui popor. Dacă marea moarte l-a învins pe omul D.R. Popescu, întrucât nu timpul curge în existenţa noastră biologică ci noi suntem cei care curgem în timpul care ne-a fost dat, opera lui va învinge moartea și va trece peste timp”, a considerat Mircea Arman, redactorul-șef al revistei „Tribuna”.
■ În articolul „Iuliu Maniu despre politica externă a României interbelice” din numărul 670/ianuarie 2023 al revistei „Magazin Istoric”, Dennis Deletant publică un document care s-a numărat printre cele ale președintelui Partidului Național-Țărănesc aduse la Ankara de soția ministrului Braziliei la București. Documentele respective au fost lăsate la Ambasada Marii Britanii din Turcia, la 17 aprilie 1942, iar cinci zile mai târziu au ajuns la Londra. În plin război mondial, Maniu se află într-un contact permanent cu oficialitățile occidentale. Documentul, publicat în premieră în versiunea în limba română de istoricul britanic specialist în istoria României, arată că Iuliu Maniu era un foarte bun cunoscător al relațiilor și situației internaționale, un susținător al marilor democrații occidentale și un militant al bunelor raporturi cu aliații tradiționali ai României.
(A.-B.K.)
■ Acrobați pe firul vieții, de Angela Dumbravă, Editura Colorama, Cluj-Napoca, 2022. „Acrobați pe firul vieții este un volum amplu cu nenumărate trimiteri la obiceiuri și tradiții românești, cu descrieri pitorești ale Deltei Dunării, satelor și locuitorilor tărâmului dintre ape. Cartea poate fi privită și ca o frescă a acestei zone geografice atât de fascinantă, unde viața se desfășoară având ca fond emoțional legăturile dintre oameni și locurile de baștină, la care se adaugă credința și multe alte uzanțe. Scriitoarea Angela Dumbravă rememorând timpuri trecute, încadrează în ele nu doar copilăria și viața sa, dar și creează personaje arhetipale pe care fiecare lector le poate regăsi în timpurile propriei copilării, cu atât mai mult cu cât sentimentele revelatorii se bazează pe trăsăturile profunde ale moralității românești care s-a născut la sat și care încă este palpabilă în mediul rural. Rolul de povestitor pe care și-l asumă Angela Dumbravă este justificativ și în lumina celor patru cărți de povești pentru copii pe care le semnează: O altfel de copilărie, dar este a mea, 2017; Prin ochii mei, 2018; Șlefuitorul de perle, 2020; Rucsi mai mult decât o carte cu povești, 2020, toate apărute la Editura Aegyssus, Tulcea; dar și a meseriei pe care a practicat-o, aceea de educator, contactul cu copii, cunoașterea mentalului naiv, dragostea pentru sufletul copilului optimizând valoarea povestirilor.” (Mihaela Meravei)
■ Timpul sparge clepsidra, de Lucia Bibarț, Editura Neuma, 2022. „Volumul poetei Lucia Bibarț, primul publicat de ea la Neuma, începe cu elogiul Cuvântului care are puterea să învingă vremea trecătoare. Timpul poate sparge clepsidrele care-l măsoară, dar nu va birui forța literei scrise. Credința în puterea magică, taumaturgică a rostirii și scrierii vorbelor animă o poezie meditativă, de o notabilă intensitate, uneori cu accente patetice.” (Horia Gârbea)
■ Editura Junimea din Iași a publicat, în 2022, volumul de debut al poetei Laura Tiron, Full-House, în colecția „Numele poetului”. Cartea a obținut Premiul pentru debut al Editurii Junimea, la Festivalul-concurs „Conachi”, ediția a XIX-a, Tecuci, în toamna anului 2021. „noaptea se scurge inestetică/ nebunia lasă dâre leneșe de sânge/ un melc își fugărește moartea/ mai sunt mulți ca noi/ ai un tarif suprarealist care înroșește obrazul/ supt de băutură al prostituatei de la colțul străzii/ doar o rugăciune ne mai poate pălmui/ orgia din suflet/ m-am aruncat nadă în/ miezul iadului/ ca să mai pot salva ceva/ te-ai pocăit înecatule” (Imn păgân).
■ Cei doi galoși muschetari, de Carmelia Leonte, ilustrată artistic și incitant de Monica Jumătate, și-a făcut apariția pe piața literaturii pentru copii din România, în Colecția „Ulița copilăriei” a Editurii Junimea, Iași, 2022. „Cei doi galoși petreceau ca-n povești. Părinții lor nu știau ce capricii să le mai îndeplinească, erau foarte bucuroși că aveau doi copii reușiți, doi gemeni, pentru că nu de puține ori s-a întâmplat prin vecini să vină pe lume un singur galoș, alteori doi, dar diferiți ca mărime, ceea ce, vă dați seama, era o catastrofă în toată regula! Recunoașteți, copii, cine dintre voi ar putea fi atât de altruist, încât să accepte un singur galoș, stingher și absolut de prisos pe lumea asta, adică să umble cu un picior încălțat și celălalt desculț? Nimeni!” (Fragment din volum)
(C.Ș.C.)
■ Petőfi şi samuraii. În filmul „Cei şapte samurai” (1954), regizat de Kurosawa Akira, sătenii dintr-o localitate japoneză angajează şapte soldaţi ca să apere aşezarea de atacul unor bandiţi. Când sosesc samuraii, aceştia descoperă că, aparent, este o localitate fără fete, deoarece ele au fost ascunse sau îmbrăcate în haine de băieţi. După succesul peliculei, subiectul a fost preluat de americani şi transformat într-un western, sub regia lui John Sturge (1960). Scenaristul William Roberts a păstrat întocmai îngrijorarea ţăranilor care aveau fete nubile. Dar ea este mult mai veche, de vreme ce a fost remarcată şi de Petőfi în poezia „Husarii hoţi”. Prima traducere în româneşte a fost publicată în 1894 de Grigore N. Lazu, dar cea mai cunoscută şi apreciată este cea a lui Ştefan Octavian Iosif. Calapodul este cel amintit la început, totul decurge ca-n film, doar că-i cu 100 de ani mai devreme, pe timpul revoluţiei paşoptiste: „Sunt chipeşi, buni băieţi, husarii,/ Dar… cam râvnesc la bun străin”. Mamele îşi avertizează fiicele: „Ia seama, fata mea, la toate!” Compania rămâne doar peste noapte. În zori, cavalerii se trezesc şi „dispar departe peste plai”. Ţăranii răsuflă uşuraţi, soldaţii n-au rechiziţionat nici o vită, nici un cal de ham. Dar mamele îşi surprind odraslele la geam, cum se uită după flăcăi, cu ochii scăldaţi în lacrimi. Cu îngrijorare, una dintre ele îşi întreabă fiica, de ce este tristă? Ce s-a întâmplat? Şi află că paguba nu este una materială, ci sufletească: „Ah, mamă, a plecat husarul/ Şi inima el mi-a furat!”
■ Beke György şi bibliotecarul savant. Nu numai cărţile, dar şi cărturarii au o soartă aparte. Bicentenarul Petőfi a readus în atenţia celor interesaţi traducerile lui Avram P. Todor, un bun cunoscător al culturii maghiare şi române. El este şi autorul studiului despre Mihai Eminescu din numărul omagial al „Convorbirilor Literare” (6-9/1939), unde descâlceşte iţele primelor tălmăciri şi-l identifică pe misteriosul Szamosújvári cu seminaristul Laurenţiu Bran, viitorul preşedinte al ASTRA Jibou. Descoperit ca student de Ioan Bianu, a absolvit filologia şi filosofia bucureşteană, ca apoi, în cele din urmă, să lucreze ca specialist cu o autoritate de necontestat la Biblioteca Academiei (se mai întâmplă, dar asta înseamnă că Nicolae Iorga şi alţii au avut mare nevoie de el). După pensionare, a fost căutat de ziaristul Beke György, autorul reportajelor din volumul „Szilágysági hepe-hupa” (Prin hârtoapele Sălajului, 1975). Dialogul lor a fost cuprins în volumul „Fără interpret” (1983): „Era încă elev, când a încercat pentru prima oară să transpună în limba sa maternă simplitatea genială, farmecul lingvistic şi imagistic, mânia, revolta versurilor lui Petőfi şi de atunci îşi migăleşte şi-şi cizelează necontenit traducerile.” Literatul tocmai împlinise 72 de ani. În antologii şi pe internet, veţi găsi mai multe variante ale poeziei „Falu végén kurta kocsma”, scrise în Satu Mare, pe malul Someşului. Comparaţi „Crâşmă mică-n cap de sat”, tălmăcirea publicată în „Foaia Noastră” (Gyula) nr. 4/15 februarie 1967, cu originalul. Cele două grăiesc la fel, de parcă Babelul limbilor nici n-a existat vreodată.
■ Königswarter a pus şaua pe Petőfi. Înainte de Unire, gazetarii de la „Tribuna” din Sibiu aveau program politic să ridiculizeze pătura conducătoare. În numărul 243 din 7/19 noiembrie 1898 s-a publicat, cam după ureche: „Un aristocrat maghiar a pus numele de «Petőfi» unui cal al său. La alergările din zilele acestea cuadrupedul Petőfi a avut un succes mare. Cineva – desigur un patriot de 5 piţule – se indignează grozav, într-o foiţă a lui «Pesti Hírlap», de cutezanţa aristocratului maghiar, că a pus numele lui Petőfi unui cal”. În primul rând, baronul Hermann Königswarter n-a fost maghiar, ci austriac. Ce-i drept, caii de curse crescuţi de el şi trimişi să concureze cu alţii erau ungureşti. În 14 mai 1897, magnatul a achiziţionat un mânz de rasă pură de la herghelia din Pettend (comitatul Baranya) şi l-a botezat cu numele poetului. Părinţii Morgan şi Petroleuse descindeau din familii de campioni, aşa că şi progenitura lor a confirmat. După ce a câştigat mai multe întreceri şi i-a deranjat pe proprietarii celorlalţi concurenţi, a izbucnit scandalul legat de nume. Aţi putut citi în jurnalul lui Wesselényi ce răsunet princiar sau cultural aveau hipponimele bidiviilor din Anglia – dar englezii trăiesc într-o democraţie veche, fără ifosele din Răsărit. Protestul n-a dus la descalificarea armăsarului laureat. Nr. 252 din 8/30 noiembrie 1898 al „Tribunei” ne informează asupra deznodământului: „Nobilul conte (sic!) care a pus numele de «Petőfi» unui cal al său, văzând că prin aceasta a vătămat sentimentele patrioţilor, a înlocuit acest nume cu «Pardon»”. Deci, s-avem pardon!
(G.-D.G.)
+ There are no comments
Add yours