■ Când s-a născut Mihai Eminescu? Jean Dumitrașcu, în „România literară” (nr. 48-49/2022): „Punctul nostru de vedere, insistăm, este că marele nostru poet s-a născut la 20 decembrie 1849. Data este cu adevărat importantă, pentru că am aniversat greșit fie Centenarul Eminescu, fie Anul Eminescu (din 2000), fie, mai nou, celebrăm Ziua Culturii Naționale de ziua sa de naștere, pe 15 ianuarie. Dacă eminescologii noștri ar fi lămurit, la timp, această chestiune, nu i-am mai fi pus pe distinșii deputați și senatori ai noștri, atât de culți, să voteze o lege greșită (dar parcă ar fi singura dată când s-ar fi aflat în eroare). În definitiv, nu aniversările sunt problema, Eminescu însuși (care se sărbătorea de Sfinții Mihail și Gavriil) prefigurând, în «Scrisoarea I», ce miză meschină îi animă pe «evocatori» (din păcate, aniversările gen «Cântarea României» sunt, și în prezent, departe de spiritul lui Eminescu). Fiindcă, dacă ne gândim la Eminescu doar la aniversări, înseamnă că acesta a trăit și creat în zadar” (romanialiterara.com). În același număr, Nicolae Manolescu îl roagă pe autorul menționat „să reflecteze la următoarele trei observații: 1) reluarea discuției nu aduce nicio probă nouă în dosarul cu pricina (ceea ce, de altfel, nici nu cred că mai este posibil); 2) nici în ce privește argumentația, autorul studiului nu produce lucruri noi, limitându-se la a opune în chip meticulos și ordonat argumentele sale; 3) concluzia, favorabilă datei de 29 (20 – n.m.) decembrie 1849, nu devine neapărat mai convingătoare decât până acum, din cauză că e un pic prea tendențioasă, mizând oarecum riscant pe veridicitatea unor mărturii incerte sau contradictorii, cum ar fi însemnarea căminarului pe marginea Psaltirii pe care n-a văzut-o nimeni în afara lui Matei Eminovici, fratele poetului, considerat de toți eminescologii nu tocmai demn de încredere, sau datele comunicate în diverse împrejurări de poetul însuși care sunt, chiar și ele, diferite. Publicăm în acest număr studiul lui Jean Dumitrașcu nu numai fiindcă este temeinic informat și bine scris, dar și fiindcă orice readucere în actualitate a lui Eminescu ni se pare importantă astăzi, când, se știe, în ochii noii generații, peste trecut s-a așternut umbra grea a uitării. În ce ne privește, nu credem că vechea controversă legată de nașterea lui Eminescu va fi vreodată lămurită definitiv” (romanialiterara.com).
(D.S.)
? ■ La Editura Renașterea a Arhiepiscopiei Clujului a apărut volumul „Mănăstirea Dobric – Perla Ţibleșului, la 30 de ani de existenţă”. Cartea este semnată de stavrofora Veronica Coţofană, stareța așezământului monahal, şi jurnalistul și scriitorul Menuţ Maximinian, preşedintele Societăţii Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud și managerul cotidianului „Răsunetul” din Bistrița și a fost tipărită cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Andrei, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujului și Mitropolitul Clujului, Maramureșului și Sălajului. „Această monografie s-a născut din dragostea creştinilor pentru biserica străbună, fiind cei care au fost stâlpi de apărare alături de măicuţe întru zidirea întru veşnicie a casei Maicii Domnului. O istorie ce merită să fie cunoscută, truda maicilor fiind un izvor nesecat de dragoste, iar lacrima durerii un crin pus la altarul ridicat întru lauda Domnului”, a apreciat Menuţ Maximinian. Aşezământul monahal din județul Bistrița-Năsăud a fost înfiinţat în 1992, iniţial ca schit, iar după un an a devenit mănăstire. Datorită numărului mare de pelerini care vin să se roage în 15 august, de Adormirea Maicii Domnului, mănăstirea Dobric este supranumită „Nicula Ţibleşului”.
■ Al doilea număr din 2022 al revistei de cultură în limba maghiară „Hepehupa”, ca și numărul precedent, marchează împlinirea a 20 de ani de la prima apariţie a publicației editate de tipografia Color Print din Zalău. În secțiunea „Jubileu”, istoricul László László, poetul și pastorul Kiss Lehel și istoricul de artă Zsigmond Attila scriu despre începuturile revistei de cultură și despre primul ei editor, Fejér László. „Nu știu exact cine a avut ideea de a înființa o revistă de cultură, dar îmi amintesc că luni de zile au avut loc mai multe discuții și întâlniri de lucru cu privire la lansarea acesteia. Acestea au avut loc în mai multe locații, iar uneori dezbaterile puteau părea nesfârșite, iar observatorul superficial putea spune că iniţiatorilor revistei «le place mai mult să vorbească decât să facă». Dar, încet, imaginea s-a clarificat și l-au convins pe Fejér László să preia conducerea publicaţiei (la fel ca în cazul ziarului «Szilágysági Szó», ulterior devenit săptămânalul «Szilágyság»). Construirea profilului și a structurii revistei, adică conturarea secțiunilor: istorie și istorie locală, etnografie, literatură, traduceri, recenzii etc., au implicat multă muncă. Toate acestea s-au dezvoltau pe parcurs, dar practic au jucat și rolul unui fel de atelier cultural și școlar. Redactorul-șef a acordat atenție și promovării talentelor, iar încă de la primul număr, revista a oferit oportunități de publicare mai multor tineri scriitori și autori – fie ei liceeni, cercetători sau doctoranzi”, a punctat László László, profesor de istorie la Colegiul Naţional „Silvania” Zalău. În „Hepehupa” semnează versuri: Oláh András, Nagy Zalán, André Ferenc, Antal Balázs, Nóti Arianna, Fehér Imola, Szente B. Levente și Szilágyi Ferenc Hubart. Profesorul László László prezintă volumul semnat de Ambrus Miskolczy, „A román középkor időszerű kérdései” (Chestiuni actuale ale Evului Mediu românesc) şi publică un studiu dedicat grupului statuar Wesselényi din Zalău la împlinirea a 120 de ani de la inaugurare. Profesoara Bagosi Ilona scrie despre poezia lui Simonfy József, iar Széman Péter îi aduce un elogiu istoricului zălăuan Kovács Kuruc János, distins în 2022 cu „Crucea de Aur a Meritului Maghiar”. Sunt publicate şi două interviuri: Vicsai Zsolt a discutat cu tânărul poet André Ferenc, membru al Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor din România, iar Köllő Kata cu actrița Pál Emőke, absolventă a Facultăţii de Teatru din Cluj-Napoca. Numărul este ilustrat cu fotografii realizate de profesoara Kovács Tünde. „Hepehupa”, revistă de cultură în limba maghiară apare cu sprijinul Consiliului Județean Sălaj, Centrului de Cultură și Artă al Județului Sălaj, Fundației „Communitas” și UDMR Sălaj.
(A.-B.K.)
■ Din lacrimile cerului. Neadormiri, de Ionel Rusu, Editura Limes, 2022.
„Dinspre obârșii spre noi începuturi/ la arborii frați le-am dat binețe,/ Ca a lor coroană să nu se prăvălească peste cărările mele,/ Soarele mi-a șoptit printre ramuri,/ Ca unui prieten de o viață,/ Să mă îndrept spre Țărmul cu lumini,/ Ce izvorăsc nevăzut din Chipul Celui Preacurat,/ Ca într-un rug ce nu se mai mistuie,/ Însă florile mi-au tăiat respirația.” (Ionel Rusu, Mi s-au arătat poteci)
■ Fata cu părul albastru, de Constantin Cubleșan, Editura Colorama, Cluj-Napoca, 2022. „Îmi dau seama acum, privind omul și opera cu toate fețele sale, că pentru Constantin Cubleșan au avut mereu importanță cărțile sale, dar și ale altora, mersul lumii, vremea și vremurile, relațiile dintre oameni, casa, școala, locul, familia (…). Poemele sale sunt sentimentale în sensul participării afective, al implicării în descriere. Ele sunt când acuarele încenușate bacovian ori cu discrete sonorizări eminesciene, ba chiar degustând naivități alecsandrine, simple piruete ale peniței.” (Irina Petraș)
■ Cicatrici pe umbra mea, de Marin Mârza, Editura Colorama, Cluj-Napoca, 2022. „Poeziile din volumul Cicatrici pe umbra mea sunt de factură neo-modernistă și neo-expresionistă, combinația dintre metaforă, mesaj și imagine fiind un adevărat cocktail molotov liric. Marin Mârza cunoaște exact dozajul de emoție pe care trebuie să-l pună în fiecare construcție lirică pentru ca poezia la final să vibreze pe notele înalte ale autenticității, cu atât mai mult când le strânge laolaltă într-un volum de înaltă ținută creativă.” (Mihaela Meravei)
■ Potcovirea lui Pegas, de Dorel Tătaru, Editura Colorama, Cluj-Napoca, 2022. „Poezia lui Dorel Tătaru e spectaculoasă, în măsura în care finalitatea ei surprinde mereu. Poeziile sunt atent lucrate, cu delicatețe de bijutier: unele au autonomia de impact a unor monade, altele par a fi rămășițele unui spațiu arhetipal colapsat, a unui «paradis în destrămare» cum spunea Blaga, dar a cărui imagine mai stăruie fragmentar în nuclee de poveste ce se cer dezvelite și dezvăluite. Locuind mulți ani în SUA, poetul încearcă prin poezia sa să anihileze clivajul sufletesc creat în mod firesc, aducându-și spiritualitatea la un numitor comun prin poezie. Poetul nu se teme de cuvinte, le ia de mână așezându-le într-o alăturare inedită, mereu proaspătă, parcă spunând cititorului: acestea sunt metaforele mele, apropiați-vă și încercați să le îmblânziți, în sensul pe care vulpea din Micul prinț îl dădea verbului «apprivoiser». Citind și, de ce nu, recitind, vă veți îndrăgosti de aceste poezii sau, cel puțin, vă vor deveni prietene însoțitoare ale propriilor trăiri.” (Steluța Crăciun)
(C.Ș.C.)
■ O speranţă împlinită. Constantin I. Iancu (1959-1987) a fost despărţit prea repede de prietenii săi, lăsându-şi chitara, povestirile fantastice şi poemele în grija lor. Cât a trăit şi a rodit, a frecventat toate cenaclurile din Bănie, de la profesionistul „Ramuri” la ştiinţifico-fantasticul „Victor Anestin”. Marian Mirescu i-a editat şi i-a publicat la Editura Revers din Craiova cele trei volume de versuri lăsate moştenire: „Lecţie pentru lăsarea la vatră” (definitivat în 1982-1983, apărut în 2021), „Vânătoare de fum” (tot perioada 1982-1983) şi „Ultimele poezii” (1984-1987, recent tipărit). Despre personalitatea poetului, au scris Lorena Păvălan-Stuparu, Adrian Lulelaru, Geo Goga, Florin Şişu, Constantin Urucu, Viorel Pîrligras, Mircea-Liviu Goga, Marian Mirescu. Pe o filă din ultima carte, găsim invitaţia la botezul fiului Robert, rămas prea curând orfan de tată, în urma unui accident stupid. Unii au folosit în mod şugubăţ cuvântul „cincinal”, pentru a cuprinde perioada de efervescenţă creatoare. Poetul ne-a avertizat domol: „Unii vorbesc cum că aş fi tarabă de cărţi/ sau gramofon sau orologiu de noapte/ Capelă nesfinţită pentru îngerii morţi/ Tunelul orb în care se mai aud şoapte.// V-o spun vouă părăsiţilor pentru un timp/ Nu sunt nimic din roibul ce-aş fi putut să fiu/ Sunt doar cerşetorul ce-a dat pe la Olimp/ Hrănind etern speranţa că va rămâne viu.”
■ Paradox 50. Sâmbătă, 19 noiembrie a.c., cu prilejul aniversării a 50 de ani de la prima apariţie, la Sala Documentar-Periodice a Bibliotecii Judeţene Timiş a fost lansat un număr omagial al revistei „Paradox”, editată de membrii cenaclului science-fiction „H.G. Wells” din Timişoara. Au participat Cristina şi Traian Abruda, Gheorghe Crişan, Dorin Davideanu, Laurenţiu Demetrovici, Antuza Genescu, Silviu Genescu, Daniel Haiduc, Lucian Ionică, Kabai Zoltán, Cristian Koncz, Petronela şi Viorel Marineasa, Sergiu Nicola, Laurenţiu Nistorescu, Romulus Popovici, Cecilia Strâmbeanu, Daniel Timariu, Mimi şi Doru Treta, Andrada şi Traian Urdea, Cristian Vicol ş.a. Sumarul cuprinde saluturi şi recapitulări, nostalgii şi articole critice, precum cel al lui Mimo Obradov despre Philip K. Dick sau cel al lui Dodo Niţă despre Sandu Florea. Li se alătură Antuza Genescu, Lucian Ionică, Laurenţiu Nistorescu, Ovidiu Pecican, Gheorghe Secheşan. Secţiunea de proză grupează texte ale unor „fani consacraţi”: Caius Chiriţă, Voicu A. David, Silviu Genescu, Cristian Ghinea, Györfi-Deák György, Marian Melinte, Lucian Merişca, Lucian-Vasile Szabó, Daniel Timariu, Doru Treta, Dănuţ Ungureanu, Traian Urdea. Mulţumiri deosebite lui Sergiu Nicola, care a susţinut financiar proiectul şi a realizat coperta, plus o parte din ilustraţii, alături de Traian Abruda, Sandu Florea, Camil Mihăescu, Sergiu Zegrean şi Petru Zmed.
■ Domus Fadrusz. Am întâlnit în colecţia Arcanum Digiteca un articol despre Deréky Anna, soţia sculptorului Fadrusz şi viaţa de zi cu zi din vila situată în cartierul Naphegy din Budapesta: „SURPRIZA. În uriaşul atelier al lui Fadrusz János, într-un colţ din dreapta statuii Regelui Matei, se află o canapea amplasată lângă o sobă încălzită la roşu, unde, uneori, se petrece într-o mare veselie. Aici s-a cuibărit o familie de pisici, puii unei mâţe bălţate, care torc pe tapiseria moale a divanului şi trăiesc ca-n Rai. Ce fel de salturi şi tumbe nebune au loc în acest spaţiu casnic, dogorât tropical de «şparhat», nu putea fi redat decât prin ochi de pisică. Există şi un public care savurează acest spectacol domestic. Cuplul Fadrusz urmăreşte cu nespusă plăcere comedia pisoiaşilor. Marele meşter îi priveşte zâmbind, în vreme ce, de cealaltă parte, soţia îi examinează îndeaproape, poate iese ceva dintr-asta. Şi chiar s-a nimerit să fie. Doamna Fadrusz, care mânuieşte cu măiestrie ustensilele de modelat, a surprins perfect un astfel de pisoiaş pişpiric, într-un moment foarte expresiv: când este surprins de întâlnirea cu o broscuţă. Mica sculptură a fost expusă în Expoziţia de Crăciun de la Muzeul de Arte Industriale, unde a câştigat admiraţia multora.” (Új Idők, 6 februarie 1898, p. 124.)
(G.-D.G.)
+ There are no comments
Add yours