Articole

Malaxorul de decembrie depresiv, melancolic, sărbătoresc

■ Dintr-un eseu de „sezon” (pandemic ori postpandemic) semnat de Ștefan Bolea, „Melancolie sau depresie”, în „Apostrof” (nr. 11/2021): „Cioran considera în Mărturisiri și anateme că «există, desigur, o melancolie clinică, asupra căreia leacurile au câteodată efect; există însă alta, subiacentă până și exploziilor noastre de bucurie, și care ne-nsoțește peste tot, nu ne lasă singuri niciun moment. Nimic nu ne ajută să ne eliberăm de această malefică omniprezență: ea este eul nostru, pe veci față în față cu el însuși». Revenind la citatul pe care l-am folosit ca motto, aș putea spune că într-o lume fără melancolie și numai cu depresie, privighetorile râgâie după ce au consumat o supradoză de Prozac”. Pentru destui, sărbătorile vor fi un nou prilej de… depresie. Ori de candidă melancolie, după sărbătorile de altădată…

 

■ Un citat din H.-R. Patapievici, din „Orizont” (nr. 11/2021): „În cultura noastră, în care direcția e dată de criticii literari, pe cei mari îi recunoaștem anume după acest criteriu, că au fixat direcția. În cei o sută cincizeci de ani de cultură românească modernă, au fost doar trei. Pentru epoca de așezare a societății românești în modernitate, în care corupția venea dinspre falsitatea formelor culturale, criticul literar care a fixat direcția a fost Titu Maiorescu; pentru epoca interbelică și a marii confruntări cu corupția etnicistă și rasistă a culturii, a fost E. Lovinescu; pentru perioada comunistă, cu corupția ei totalitară, a fost Nicolae Manolescu. După 1989, nu mă mai pot pronunța. Am impresia că am intrat într-o epocă în care, pentru prima oară în istorie, cultura nu mai dă direcția societății, iar societatea nu mai recunoaște în cultură referentul și conținutul veritabil al vieții ei istorice” (revistaorizont.ro). Sigur, cultura azi nu dă direcția societății. De fapt, societatea nici nu are o direcție.

 

■ În contextul citatului de mai sus, un fragment din dialogul purtat de Ovidiu Pecican cu Mircia Dumitrescu, într-un recent număr al revistei „Steaua” (nr. 9/2021): „Ești simbolul unicității. Sau, cel puțin, așa crezi în momentul începerii unei lucrări. Când o termini, poți vedea că e un eșec, poți fi nemulțumit, o poți distruge, dar îți aduni forțele și, ca Sisif, o iei de la capăt. Opera este sufletul artistului, ea dă naturalețe și justifică dorința de a fi în viață. Cât despre prețul artei, trebuie specificat că există o artă ce afirmă cu adevărat viața și valoarea, dar există și cea care face concesii și este prețuită în bani de samsarii de artă. Se ajunge ca valoarea artistică să se confunde cu mărimea sumelor de bani tranzacționate. Beneficiind de sărăcia accentuată a artiștilor se încearcă crearea corurilor epigonice ale traseelor artistice. Arta noastră, după un timp de izolare prin realismul socialist, în dorința de a se sincroniza la cultura modernă, a început să imite ce lipsea. Se uită că datoria noastră este să creștem cultura națională fără complexe, reperele fiind cele ale culturii universale la construcția căreia să participăm activ” (revisteaua.ro). Cultura națională…

 

(D.S.)

 

 

Sperieturi prospectative. Oltenii au creat o adevărată tradiție în a povesti cu talent întâmplări înfricoșătoare, cu iz fantastic. Să ne amintim de proza interbelică a lui Victor Anestin, Vasile Beneș, Victor Papilian. Antologia „Dincolo sunt o groază de povestiri stranii” (Editura Cristian PlusArt, Malu Mare, 2021) ne dovedește că fiorul străbaterii unei „rupturi în realitate” poate fi transmis de o nouă generație de povestitori, la fel de pricepuți să creeze o atmosferă stranie, menită să ne facă părul măciucă. În vreme ce pe telefoane și pe consolele de jocuri ne pândesc tridimensional, dar inofensiv, tot felul de monștri, când se ia curentul și rămânem brusc în întuneric redescoperim senzațiile trăite de cei prea săraci ca să umple lampa cu petrol, care se adunau iarna la gura sobei și ascultau zgomotele neobișnuite de afară. Să fi fost morții care se întorceau acasă din morminte, ori Muma Pădurii, ori alte spirite malefice? Astfel de povești putem asculta și astăzi, sunt la fel de fascinante, oferă o cale de sondare a Nevăzutului. Volumul de față dovedește că au rămas mulți care au ținut minte cele auzite în copilărie. Narațiunile scrise de Mihai Cranta, Mihai Cristian Dumbravă, Constantin Gheorghe, Constantin Iancu, Victor Martin, Daniel Tudor Ninoiu și Lucreția Mirescu au fost adunate la inițiativa editorului Daniel Cristian Dumitru, el însuși prezent cu povestea unor strigoaice spilcuite. Separat, îl amintesc pe Mircea Liviu Goga, colecționarul de fapte stranii și de legende șocante, unele asemănătoare cu poveștile noastre, de pe Valea Someșului. Ultimele pagini cuprind o bandă desenată de Marian Mirescu, „DeOchi de Muma Pădurii”. Pe scurt: uite o carte care va bântui imaginația multora.

 

Monstrul este omul monstrului. În perioada post-comunistă, lumea de la noi s-a deschis către diferite inițiative internaționale: „Medici fără frontiere”, „Jurnaliști fără frontiere”, „Profesori fără frontiere” etc. Alăturarea acestor termeni a prins avânt: în vreme ce Lucian Boia și-a dorit o „Istorie fără frontiere”, Violeta Năstăsescu chiar a tipărit volumul „Elena Ceaușescu, confesiuni fără frontiere”. Prin urmare, să nu ne minunăm că la o întâlnire a creatorilor de benzi desenate, ținută în Polonia, văleat 2007 de la Nașterea Domnului, a apărut ideea năstrușnică a „Monștrilor fără frontiere”. „Los monstruos/ Les monstres/ Monștrii” este rezultatul final al unei serii începute la Belgrad în 2010 și terminate la Craiova, în 2015. Scenaristul Enrique Sánchez Abulí a conceput o narațiune în spaniolă și în franceză, pe care apoi Mihai Iacob a tradus-o în românește. Marian Mirescu a ilustrat-o cu plăsmuielile proprii și i-a facilitat apariția tipărită la Editura Revers din Bănie. Ideea este simplă: după ce în vecini se mută niște făpturi ciudate, diferite de oricine alții și se întâmplă o serie de lucruri neobișnuite, oamenii le atacă, le căsăpesc și devin adevărații monștri. Autorul este fiul unui scriitor spaniol, dar trăiește și lucrează în Franța. Activitatea lui este prezentată in extenso de sârbul Dragan Predici, care a întocmit și o bibliografie copioasă. De remarcat succesul seriei „Torpedo”: 15 albume, o piesă de teatru, un film de desene animate. Elegantul volum trilingv se încheie cu o Addenda: „Monster Concept Art” de Marian Mirescu, o galerie de personaje ieșite din tipic.

 

(G.-D.G.)

 

Lună plină deasupra Vosgilor – Cosmin Ștefan Georgescu, Editura Junimea, Iași, 2021. „Înot ore în șir, poate mai mult decât merg. Reîntoarcerea la amnios. Mama a avut atâta lichid placentar încât m-am bălăcit în voie. De atunci știu a înota. Acum repet doar niște gesturi primitive, profane. Apa mă poartă ca pe un făt. Sunt nenăscut. Doar conceput. Mă mișc inerțial. Brațele și picioarele bat alene apa. Plutesc la nivelul ei. Sub ea mă înec și mor. Deasupra e aerul proaspăt al munților care pătrunde prin glasvand-ul larg deschis. Ce mă ține la suprafață? Mișcările mele sacadate? Le răresc. Plutesc încă. Sunt un tub cu oxigen. Ce bine e aici la granița dintre a fi și a nu fi!”

 

 

 

 

Exerciții de (după) lectură – Mariana Rânghilescu, Editura Junimea, Iași, 2021. „Eu, cititor?! Eu? … cititor! După ce ani de zile le-am cerut elevilor mei să-mi prezinte diferite tipuri de jurnal de lectură, mi-a venit și mie rândul. Jurnalul meu nu va fi cronologic, ci structurat pe drepturile cititorului în viziunea lui Daniel Pennac, Comme un roman. Am parafrazat titlul lucrării lui Carmen Maria Mecu, din două motive. Prima interogație este pentru cei care au gândit  că am greșit generația. A doua, urmată de punctele de suspensie pare să refacă drumul de la lectura de plăcere, la lectura telică până la cea autotelică.” (Autoarea)

 

 

 

 

■ Numărul 11-12 (83-84), noiembrie-decembrie, al revistei Scriptor (Iași) cuprinde, în cele 143 de pagini, o serie de lucrări poetice și în proză. În secțiunea Semina sapientiae, Nicolae Turtureanu publică un „Colind de Melc”. Urmează Liviu Antonesei cu „O vedenie peste mări și țări”, Livia Iacob cu „Astăzi”, Marcel Miron cu „Scăldătoarea”, Bianca Marcovici cu „Trucaj, Eugen Uricaru – „La Cârţa”, Dan Vîță – „Doar când te văd” și Michael V. Magharian – „Carieristul” (proză). Celelalte secțiuni, cu nume latinești răsunătoare, își auto-definesc conținutul: Semper ad meliora, Colloquium, Historia magistra vitae, Muti magistri sunt libri, Aqua script, Et in arcadia ego. Să nu uităm nici de Poemul desenat al lui Dragoș Pătrașcu, în care un animal traversează capul întors cu fața la spate al unui bărbat în costum și cravată, intrând pe o ureche și ieșind pe cealaltă, în timp ce el continuă să deseneze/scrie nonsensuri. Poemul desenat este, în percepția mea, o metaforă a vremurilor noastre pandemice, unde individul se mișcă fără abatere pe traseul desenat de alții pentru el, într-o stare de hipnoză profundă, fără a mai fi capabil să sesizeze realitatea prezentului, care bate cu disperare la ușa minții sale întoarse către trecut, intrând pe o ureche și ieșind pe cealaltă.

 

(C.Ș.C.)

 

 

Gândind… lecturând Mărturii Maramureşene, nr. 8-9, 2021. „Dumnezeu este roata cea mare. Roata mare se învârte mai încet, dar ajunge din urmă roata mică, ce se învârte mai repede. Cu cât roata este mai mare, cu atât rotirea este mai înceată şi zgomotul mai mic; cu cât roata este mai mică, cu atât rotirea este mai iute şi zgomotul mai mare. Acest fapt se potriveşte şi lucrurilor, şi oamenilor. Roata cea mai mare din sufletul omului este Dumnezeu. Marginile ei nu se pot vedea, nici mersul ei nu se poate auzi din pricina mulţimii şi a larmei roţilor celor mici. Însă, în clipa în care toate roţile cele mici din sufletul omului se liniştesc, abia atunci sufletul se oglindeşte în nemăsurata roată dumnezeiască, în care se cuprinde cerul şi pământul. Şi în faţa acestei vederi, pe cât de rară, pe atât de neaşteptată, sufletul simte o bucurie de negrăit.” Aceste cuvinte au fost spuse de părintele Nicolae Velimirovici. Pentru a nu intra în „larma roților celor mici”, găsesc de cuviință că este de folos să fiu un mărturisitor al Mântuitorului nostru. Așadar, viața mea se împarte (sau se desparte?) în trei capitole: 1. când am fost ateu; 2. când am rătăcit prin diverse secte/culte, toate cu „fundație” creștină; 3. când am descoperit ortodoxia, prin ascultarea predicilor părintelui Constantin Joița. A urmat, pas cu pas, adăugarea de bucurii duhovnicești, prin întâlnirea cu preoți care au contribuit la consolidarea mea spirituală. Aș putea să fac o scurtă trecere în revistă a unor momente, pe care, la scurtă vreme după consumarea lor, nu conștientizam ajutorul pe care îl primisem. A trebuit să treacă o perioadă, pentru a înțelege faptul că fiecare dintre acestea mi-au fost necesare, foarte utile. Am mai înțeles ceva: fiecare dintre noi are un însoțitor, un înger păzitor. La fel se întâmplă și cu mine, desigur. Am folosit, în fraza anterioară, expresia „se întâmplă”. Și eu fac parte din categoria persoanelor care consideră că absolut nimic nu este întâmplător. Nu vreau să-i obosesc pe cititorii revistei, menționând situațiile dificile prin care mi-a fost dat să trec. Mai bine să fac un „viraj” brusc și să spun cum l-am cunoscut pe părintele Radu Botiș. Aici, în Ploiești, beneficiez de prietenia unor oameni cu care rezonez într-un fel special. Este vorba de profesorii Nae Stanciu, Adrian Iosif, Traian Lazăr, dar și de minunatul om de spirit, de răscolire prin izvoarele vechi ale ortodoxiei, domnul Ernest Herman, stabilit, de un număr apreciabil de ani, în SUA. Și, într-una dintre dăți, a sosit printre noi părintele Radu Botiș. De la prima întâlnire cu noi, am observat la dânsul câteva particularități: vorbea puțin, era rezervat în gesturi, nu se entuziasma, uneori zâmbea, gest care însemna că este de acord, mai mult sau mai puțin, cu ceea ce tocmai spusese unul dintre noi. Un element important: locul ales pentru întâlnirea noastră se numea „Cetate”. Era vorba de o terasă. Să ne amintim de Caragiale și schițele sale, care aveau drept „obârșie” un asemenea loc. Un critic literar a parafrazat volumul de schițe al lui Caragiale, intitulat de acesta „Momente”, numindu-le „Monumente”. În felul acesta, Caragiale realizase o galerie de prototipuri umane care, din păcate, de la el până acum, nu au dispărut.) Andreia Ghib, floarea din grădina părintelui Radu Botiș, ne oferă un material interesant, bogat în exemplificări, despre arbore și semnificația lui, pornind de la considerațiile cercetătorului Romulus Vulcănescu și cartea acestuia, Coloana cerului. Energica doamnă Cezarina Adamescu semnează eseul-meditație, intitulat Luminile umbre, dar și excelentele miniaturi Poeme în proză. Profesorul de istorie ploieștean, Traian Lazăr, realizează o amplă prezentare a cărții monografice dedicată orașului Ulmeni, de cei doi frați, Mircea și Radu Botiș. „Muncă de 23 de ani, la adaptarea în versuri a Vechiului și Noului Testament, aceasta este dubla „ispravă” a răbdătorului și inspiratului creștin Ioan Ciorca. Acest număr cuprinde o mulțime de poezii, frumoase, diafane, catifelate, fiecare dintre ele purtând „marca” autorilor ei. Spre final, aflăm de primirea premiului UZPR, acordat scriitorului Radu Botiș, fondator al mai multor reviste și, de asemenea, prezent în mediul on-line. Așadar, să ne bucurăm împreună, alături de Radu Botiș.

Doamne ajută la fiecare!

 

(C.M.)

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.