■ Semnalăm apariția volumului de versuri „Oriunde mă duci”, de Dan Breaz, Editura Neuma, 2025, cu o prefață de Andrea H. Hedeș. „Oriunde mă duci nu este doar o carte pe care orice juriu ar fi onorat să o premieze, ci și certificatul de naștere al unui poet în deplinătatea accepțiunii, care poate sta în rând cu marii poeți ai Clujului și ai țării, de ieri și de astăzi. Ne bucurăm să salutăm ieșirea în lume a cărții și a poetului, oriunde i-ar duce drumul acesta, deloc ușor, deloc simplu, al poeziei, pe a cărei cale regală Dan Breaz pășește acum.” (Andrea H. Hedeș)
■ „Oarba vecie din minutare”, de Valeriu Stancu, Editura Junimea, 2025, cu un cuvânt însoțitor de Mircea Muthu și o postfață de Ioan Holban. „Polemică, ironică, aspră uneori, incisivă adesea, poezia de pînă acum a lui Valeriu Stancu oscilează între limitele unui ermetism voit (și, de aceea, sceptic) și aura extaziată a comunicărilor complexe, menite să angajeze dialoguri mai puțin obișnuite, lipsa de stil și de metaforă a versului împletindu-se astfel în starea nudă a ideii. […] Valeriu Stancu este un spirit robust și lucid, calități care-i îngăduie posibilitatea de autocenzurare și măsură. Cadența sincopată și comunicarea eliptică a versului său relevă tocmai această forță a poetului de a ști unde și cum să sfîrșească explozia finală, declanșată de șirul neîntrerupt al atîtor necunoscute implozii.” (Virgil Cuțitaru)
■ Menționăm apariția recentă a romanului „Așteptând primăvara”, de Doina Râuleț, la Editura Junimea, 2025, cu un cuvânt însoțitor de Radu Găină. „Așteptând primăvara este un roman al biruinței sufletului încercat în magma incertitudinii, sunt ultimele două cuvinte ale cărții de altfel, și prin aceasta e și un roman existențialist creștin, o mărturisire de credință despre puterea plăsmuitoare și transfiguratoare a hotărârilor din slavă. Acceptate de bunicii și părinții săi, uitate poate de frații săi ca și de mulți dintre trăitorii acestui eon, ele sunt reamintite în paginile scrise și cu sufletul de Dorina Râuleț, autoarea personaj care străbate un labirint al memoriei, dând samă de angoasele ființei și ale sufletului în drumul spre înseninarea fiindului. Marele oraș de pe Bahlui e cel care hrănește iluzii și certitudini și pentru autoarea volumului de față, în care își pune sufletul pe tavă cu o sinceritate și temeritate cărora cuvine-se să le aducem gratitudinea și admirația noastră, ca semn de recunoaștere firească a bucuriei de a citi literatură în sensul ei plenar și adevărat…” (Radu Găină)
■ Subiecte interesante și actuale își fac loc în cel mai recent număr al revistei „Cafeneaua literară”, nr. 273, noiembrie 2025. Christian W. Schenk se întreabă – și tot el răspunde – „De ce inteligența artificială nu poate scrie poezie”. „Poemele scrise de IA nu sunt poezii, ci texte pseudo-poetice care reflectă nivelul tehnologic și cultural al societății noastre. Ele au valoare ca fenomen cultural și obiect de studiu, dar nu ca opere literare autentice. În sens academic, ele semnifică limitele dintre creație și simulacru, dintre artă și tehnologie.” Cleopatra Lorințiu comentează pagini din Arhiva Gheorghe Tomozei. „Mai lucrez încă la destinul meu”. Mici amintiri decupate, lipite pe file, tăieturi din gazete. Cu f(r)aza pe f(r)ază călcând. Sau despre lectura romanului „Ulise” scrie Leo Butnaru. Virgil Diaconu scrie un „Tratat de poezie sau Îndreptări pentru poetul tânăr”, despre conceptul sau arta poeziei moderne, apoi despre evaluarea, promovarea și destinul poeziei contemporane. Premiul Nobel face parte dintre preocupările principale ale acestui număr din Cafeneaua literară, despre el scriind – și oferind o rețetă – Christian W. Schenk și Dumitru Sîrghie.
■ Semnalăm apariția volumului de poezie „Întoarcerea la real” de Ștefan Melancu, la Editura Limes, 2025. „Întoarcerea la real ca o stare a timpului târziu / de acum – cu ochii îmbrățișându-te / pe tine creier al lucrurilor rămase-n tine / și inimă măreață uitând de sine // leacul realului ce se risipește e realul însuși / spun trupului și picioarelor lungi ce îl poartă / și cuvintelor amuțindu-și carnea fierbinte / și norilor mei cărora le cer ai mei să fie – // plouând cât o viață (azi la sfârșit de timp) / cu îngeri îmbătrâniți și blânzi tăcând în ei / cu Dumnezeul lor cusut în aripi înfrigurate / cu lucrurile și ființele toate întoarse în mii / de unde din neunde cu iubită împărăteasă / iubindu-mă neliniștită (inimă arsă!) // cu mine subțiat și cu miros de pământ / în gură de vânt”.
■ Mijloc de apărare / Moyen de défense este noul volum de poezie, bilingv (română-franceză), al lui Vasile Dan Marchiș, apărut la Actaeon Books, în 2025. „Prezent mereu în revistele culturale din țară și din străinătate, Vasile Dan Marchiș construiește în acest nou volum, Mijloc de apărare, un teritoriu liric mai puțin exploatat, unde urzica – simbolul recurent – devine unitatea de măsură a poeziei, dar și criteriul ultim al reacției lumii la sensibilitate și la cuvânt. Așa cum urzica își conservă demnitatea în nemișcare, iar muza – deseori iritată, alteori arbitrară – îndeamnă nu la contemplație, ci la apărare activă prin scris, autorul se reconfigurează constant între gestul poetic și cel existențial. Textele au o substructură binară, esopică și sapiențială, în care simbolurile vegetale (urzica, trandafirul, turița, brusturele) devin repere de lectură ale unei lumi dez-ordonate, scoase din țâțâni, privite cu condescendență și revelație.” (Daniela Sitar-Tăut)
(C.Ș.C.)
■ Un nou volum din cadrul proiectului editorial „Poveștile Bistriței” a văzut lumina tiparului la Editura Chardimes. Antologie gândită de Menuț Maximinian, „Povești de Crăciun. Colind din inima Bistriței”, a fost editată de Societatea Scriitorilor din Bistrița‑Năsăud în parteneriat cu Centrul Cultural Municipal „George Coșbuc” Bistrița. Volumul cuprinde texte semnate de: Ioan-Aurel Pop, ÎPS Andrei Andreicuț, PS Macarie Drăgoi, Emil Radu Moldovan, Gabriel Lazany, Ștefania Stere, Menuț Maximinian, Gavrilă Țărmure, Ion Pop-Reteganul, Mircea Gelu Buta, Vasile Beni, Ion Buzași, Flavius Buzilă, Ioan Cioba, Elena M. Cîmpan, Pompei Cocean, Melania Cuc, Vasile V. Filip, Monica Halaszi, Leon‑Iosif Grapini, Cleopatra Lorințiu, Valentin Marica, Alice Valeria Micu, Olimpiu Nușfelean, Ioan Pintea, Veronica Știr, Victor Știr, Ica Tomi, Cornelia Vlașin, Simona Antonescu, Iulian Boldea, Ștefan Borbély, Leo Butnaru, Constantin Cubleșan, Theodor Damian, Simona‑Grazia Dima, Gellu Dorian, Adrian Alui Gheorghe, Otilia Hedeșan, Nicoleta Milea, Cornel Nistea, Antoaneta Olteanu, Irina Petraș, Laura Poantă, Mircea Popa, Adrian Popescu, Ilie Rad, Narcisa Știucă, Lucian Vasiliu și George Vulturescu. O evocare memorialistică despre Crăciunul copilăriei în perioada comunistă este semnată de președintele Academiei Române, Ioan-Aurel Pop. Istoricul a reconstituit un trecut luminos, în care farmecul sărbătorii s-a păstrat în ciuda constrângerilor ideologice ale epocii: „Bucuros rememorez și eu Povestea Crăciunului. Eu fac parte din generația de demult și, cu toate că mi‑am trăit primii 34 de ani din viață sub comunism, am avut o copilărie fără griji și fără privațiuni. Nu pot spune același lucru despre viața părinților mei, dar asta este altă poveste. La colindat, am fost pe la șapte-opt ani, la niște rude din satul de baștină al tatei, în vacanța «de iarnă» (nu «de Crăciun»), cum se zicea oficial atunci. Prima colindă auzită de mine și cântată de mine – cu poticneli – a fost «O, ce veste minunată!» (în varianta «Ce vedere minunată!»). Răsplata erau merele, nucile (unele învelite în staniol) și cozonacul. Câteodată, veneau între daruri și câte cinci lei. Pomul se împodobea invariabil în seara de Ajun (și se ținea până la Bobotează). Spun «se», fiindcă eu nu participam. Eu plecam cu bunica prin nămeți, pe la vitrinele magazinelor și prin Orășelul Copiilor (la Brașov) și mă întorceam când bradul era gata (făcut de mama) și când Moșul tocmai «trecuse» pe la noi și «plecase pe la alte case». Bradul avea câteva globuri de sticlă, transmise din an în an, nuci îmbrăcate în staniol, lumânări de ceară, «artificii», vată pe ramuri în chip de zăpadă. De când am început să pricep lumea, venea Moș Crăciun și asta se petrecea de pe la trei‑patru ani. De văzut, l‑am văzut și am stat în brațele lui tot pe‑atunci, dar în Orășelul Copiilor. Aveam pe undeva și o fotografie cu mine, speriat și retras, în brațele Moșului. A trebuit să‑i spun o poezie mică și m‑am împotmolit. Mai apoi a venit și acasă, fiindcă un vecin se îmbrăca în moș și intra pe la mai mulți copii din zonă. Eram deja în clasele primare. Destule, unele cântate, altele recitate. «Moș Crăciun cu plete dalbe» era o colindă care mă făcea să‑mi imaginez sania prin zăpezi, cu moșul ținând hățurile. Reni nu erau pe atunci la noi. O poezie – pe care o știu și acum – începea așa: «Prin nămeți, în fapt de seară, / A plecat către oraș / Moș Crăciun cu‑un iepuraș / Înhămat la sănioară. / Drumurile‑s troienite, / Noaptea vine, gerul crește, / Cu urechile ciulite / Iepurașul se grăbește…» Cred că era «folclor nou» și că, în loc de «Moș Crăciun», se zicea la grădiniță «Moș bătrân», dar nu conta prea mult. Bunica îmi spunea că «acolo» să zic ca ei, iar acasă să zic cum se cade și cum mă învăța ea. De altfel, la grădiniță și la școală, numele personajului era «Moș Gerilă», însă știam că este o făcătură. Pentru noi, copiii, dacă aducea și el daruri, era bine primit. Am scris mici eseuri despre Crăciun și despre Paști, fiindcă aceste sărbători mi‑au traversat viața și mi‑au umplut‑o de har. Faptul nu ține doar de credință, ci de viață în general, de nevoia noastră de spiritualitate, de buna cuviință, de împlinirile sufletești. Nașterea Mântuitorului este un miracol, iar moartea și învierea sunt un și mai mare miracol. Dar, dincolo de credință, oamenii au nevoie de ceremonii frumoase, de ceremonialuri, de cutume. Crăciunul – asociat în copilăria mea cu neaua (care «peste tot s‑a pus»), deși Mântuitorul se născuse în «țările calde» – venea cu urători, cu multe colinde, cu «craii de la Răsărit», cu neamuri în vizită, cu mâncăruri bune (între care mă fermeca aburindul cozonac), cu miresme fine și, peste toate, cu daruri. Crăciunul copilăriei însemna pace și liniște, rânduială și așezare, pentru că toți ai mei erau sau păreau fericiți, iar eu nu știam încă nimic despre greutățile vieții”.
■ În numărul 49/21 noiembrie 2025 al revistei „România literară”, Andrea H. Hedeș publică o cronică literară dedicată antologiei „Poștașul rural” de Viorel Mureșan, apărută la Editurile Școala Ardeleană și Caiete Silvane. În articolul intitulat „Moi ma rêverie”, poeta, prozatoarea și criticul literar Andrea H. Hedeș consideră că scriitorul stabilit la Surduc continuă și reconfigurează două mari tradiții ale modernității poetice: onirismul românesc și simbolismul european: „Vedem lirica lui Viorel Mureșan pe umerii uriașilor, situându-se în descendența onirismului unui Leonid Dimov, cu ale sale «Scrisori de dragoste» și simbolismul unui Charles Baudelaire, cu ale sale «Mici poeme în proză», alchimizând descoperirile acestora din domeniul poeziei și revelându-le într-o formulă contemporană, modernă: «corbul trece înspre pădure ducând în gheare un ied / căprioara îl privește din mijlocul câmpului / și / ca pe o masă întinsă / la care nu stă nimeni / ea coboară / încet / luna văzută / printr-o rachetă de tenis»”. Analiza realizată de Andrea H. Hedeș propune o înțelegere profundă a poeziei lui Viorel Mureșan ca un spațiu al visului, melancoliei și al unei modernități poetice reconfigurate în registru rural-postmodern. „Antologia «Poștașul rural» este una profund melancolică, definită de «spleen». Acel «spleen» care nu este o simplă tristețe, ci un sentiment complex de angoasă existențială, plictis profund, alienare și dezgust față de existență. Este o stare sufletească specifică omului modern, copleșit de monotonia și artificialitatea vieții din marile orașe, dar care, în epoca post-modernă, își întinde influența și în zona rurală, până nu de mult ferită de această contaminare. Atmosfera cărții este una regăsită în expresia «Moi ma rêverie». Aceasta provine din dedicația lucrării «Petits poèmes en prose» sau «Spleen de Paris» a lui Baudelaire, adresată lui Arsène Houssaye și are semnificații care țin de arta poetică a scriitorului francez. Astfel, «Moi ma rêverie / Eu, reveria mea» reprezintă subiectivitatea și creația artistului, universul său mental. «Vous le manuscrit / Tu, manuscrisul» se referă la materia primă a operei, textul așa cum l-a scris autorul. «Le lecteur sa lecture / Cititorul, lectura sa» simbolizează actul lecturii și interpretarea personală a fiecărui cititor. Baudelaire sugerează că textul este maleabil și că poetul are libertatea de a-l descompune după cum dorește, în timp ce cititorul are aceeași libertate de a-l interpreta. Acesta este un gest de modernitate poetică, care rupe convențiile și propune o artă mai liberă, mai individuală. Scrisorile lui Viorel Mureșan sunt scrise în siajul acestei viziuni, dar și în acest dublu registru, oniric și simbolic. Poetul mai oferă încă un cifru versurilor sale, apelând la poștașul rural, la o lume rurală, astăzi doar aparent decupată de zgomotul timpului. Scrisorile pe care Viorel Mureșan le trimite sunt destinate atât cititorului, cât și sieși. Traiectoria lor este una circulară, amintind de «ouroboros». Asemenea lui «Facteur Cheval», poștașul din Franța rurală care a petrecut 33 de ani construind un palat fantastic din pietre adunate de pe ruta sa, Viorel Mureșan construiește opera poetică sub forma unui palat de vis, cu «pietre» – întâmplări, imagini, oameni, necuvântătoare, biblioteci, amintiri, vise, «adunate» de-a lungul drumului său poetic”, a apreciat fondatoarea Editurii și revistei „Neuma”.
■ În cadrul dosarului „Întâlniri admirabile” din numărul dublu 131-132/noiembrie-decembrie 2025 al revistei „Scriptor”, editată de Editura Junimea, Livia Iacob – conf. dr. la Facultatea de Litere a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași – publică un amplu interviu cu poeta Ana Blandiana. Interviul se concentrează asupra următoarelor teme: memoria, istoria și suferința ca elemente constitutive ale identității românești; rolul literaturii și al intelectualului în societate; biografia intimă și intelectuală a Anei Blandiana și raportarea la comunism, la Europa și la prezent. Ana Blandiana a relatat despre un moment important pentru formarea ei ca scriitor, și anume drama morții tatălui ei, preot întemnițat în perioada comunistă. „E clar că la început, chiar din copilărie, tata a fost un model și cu cât a lipsit mai mult și lipsea pentru că era în închisoare, cu atât acest model devenea mai important, mai pregnant, colosal. Tragedia morții lui a fost cu atât mai mare, cu cât pe parcursul anilor, cât fusese închis ultima oară, șase ani, eu crescusem și devenisem dintr-un copil un adolescent tânăr, un om tânăr. În timpul ăsta se acumulaseră nenumărate întrebări pe care voiam să i le pun, lucruri pe care nu le înțelegeam în lume, în istorie și relația dintre noi era o relație foarte intelectuală. Întotdeauna m-am gândit că îi era spaimă, dar sigur că el mă iubea fiindcă eram copilul lui, dar de fapt era și o relație intelectuală în același timp, pentru că în permanență el era omul care răspundea la întrebările mele. Iubire? Întrebările astea s-au acumulat și a murit înainte să poată să răspundă la ele, încât într-un anumit fel tot ce am scris eu după aceea a fost un fel de a răspunde singură la ceea ce așteptam să-mi spună tata”, a mărturisit marea doamnă a poeziei românești contemporane. Fondatoarea Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței din Sighetu Marmației a criticat renunțarea la asumarea rădăcinilor creștine ale Europei: „Este o dramă, o dramă care nu-i numai a noastră, e a tuturor țărilor tinere, faptul că toți am visat să ajungem în Europa și am ajuns în Europa într-un moment când Europa se îndoiește de ea însăși. Și, ca să zic așa, dacă va pierde și dacă va dispărea chiar, deși sigur că totul pare exagerat într-o asemenea afirmație, dar nu complet absurd, ea va dispărea prin calitățile ei, adică prin faptul că a așezat drepturile omului în fața inclusiv a intereselor naționale și a tradițiilor culturale… Bine, Europa a acceptat să-și schimbe viața, ceea ce a fost și este o mare greșeală, după faptul că, atunci când s-au produs modificări a fost o lungă discuție, aproape un scandal pe tema că bolognezii au propus o sintagmă care urma să intre în Constituția Uniunii Europene, care vorbea despre rădăcinile creștine ale Europei și s-a discutat la nesfârșit și în cele din urmă s-a supus la vot, deși în mod evident rădăcinile creștine ale Europei au creat Europa. Toată arta Europei are rădăcini creștine, nu e ceva care să poată fi interpretat într-un fel sau altul. E bine că Europa s-a gândit, da, să nu se simtă jigniți cei care nu sunt creștini. Mi se pare însă o prostie, este un fel de a nu-ți mai recunoaște propria identitate”.
(A.-B.K.)
