Mai multe lumi*

Estimated read time 13 min read

Iată că mai trăiesc, deşi s-ar putea ca în orice clipă să nu mai fiu om viu, ci un cadavru ca oricare altul. Se întâmplă însă ca până la trecerea vremii şi întoarcerea mea în Sfântul Pământ al Patriei – România – să trăiesc o viaţă răsturnată în imagini ale unei închipuiri total în afara dorinţei sau voinţei mele ca persoană conştientă totuşi de starea sa.

E interesant a se reţine aci faptul că fenomenul acesta de a „trăi” şi în altă lume nu este nou în viaţa mea. Mai întâi, el s-a manifestat puternic în perioada războiului, 1939-1945, probabil din cauza presiunii pe care o făceau asupra mea: starea neobişnuită a locuitorilor satului, veştile primite de pe frontul din răsărit, situaţia familiei noastre cu tata pe front, căruţaş cu misiunea de a transporta făină pentru pâine şi apoi pâine către primele linii ale frontului şi mama rămasă singură cu patru copii – doi băieţi şi două fete. De la tata primeam scrisori cam la cinci-șase luni, câte una cu jumătate textul ascuns sub o linie groasă de creion chimic. Mama nu ştia să citească. În iunie 1941 când a început războiul cu Rusia Sovietică, cu dorinţa de a elibera teritoriile noastre răpite prin ameninţare în iunie 1940, eu mă apropiam de nouă ani şi terminasem clasa I. Mama mi-a dat să-i citesc eu prima scrisoare de la tata, dar nu am ştiut-o citi, căci mai mult de jumătate din cartea poştală era acoperită cu negru. Mama s-a dus cu ea la doamna preoteasă, Valeria Cristea, învăţătoarea mea, care a citit-o şi i-a spus mamii că tata e sănătos şi ea să fie liniştită şi să aibă grijă de copii.

Clipa istorică a prezentului este fulgerător de scurtă şi vine de ne copleşeşte cu întrebările despre viitor, cărora li se poate răspunde în tot felul, căci răspunsul ţine de viziunea celui care îl formulează. Un răspuns clar, încărcat de o viziune simbolică şi luminoasă asupra viitorului ţării noastre este dat în versurile: „Viitor de aur ţara noastră are / Şi prevăd prin secoli ai ei înălţare”. E posibil ca autorul acestor versuri memorabile să fie Dimitrie Bolintineanu, luptător paşoptist.

Vremurile omului ca persoană, precum şi cele ale popoarelor nu au cum să fie decât trei: trecutul, prezentul şi viitorul. Încâlceala problemei este dată de adevărul cel de necontestat, că noi mereu trăim clipa prezentului, care poate să ne placă sau să nu ne placă, adică să ne convină sau nu, aşa cum s-a întâmplat la noi după ultimul război, când vechii politicieni au fost alungaţi sau distruşi, cei foarte înstăriţi au cam tulit-o spre Vest, iar mulţimea cea mare a săracilor, orăşeni şi săteni, a fost făcută să creadă că este singura câştigătoare.

Eu cu viziunea mea asupra vieţii am început să cred că ar exista şi o lume numai a mea.

Era primăvara, în vremea războiului. Se apropiau Sfintele Paşti. Nişte domni din Câmpia Turzii s-au înţeles cu părintele Viorel Cristea şi cu doamna învăţătoare Valeria Cristea să vie la şcoală şi să dea pentru şcolari un film cu Patimile lui Iisus. Bine, da’ domnii dădeau filmul numai pe bani şi copiii nu prea aveau. Atunci doamna învăţătoare i-a convins să-i lase a intra şi pe cei care aduc ouă, adică tot bani, că-s aci Paştile şi ouăle se vând una-două, mai ales la oraş, unde lumea nu prea ţine găini. Am şmecherit un ou pe jumătate clocit şi, fără să ştie ai noştri, m-am dus la film. Acolo, un domn avea o lampă din care se zvârleau nişte icoane tremurătoare şi strâmbe, pe albul curat al peretelui din şcoala cea mare. Icoanele povesteau chinurile Domnului, de la sărutatul lui Iuda şi până l-au aşezat în mormânt. Ca să pricepem ce se întâmplă, o doamnă stătea c-o nuia lângă icoane, le arăta şi ne spunea că aşa şi pe dincolo. Noi ne miram, suspinam şi la mulţi ne lăcrămau ochii. După aia, domnul acela cu lampa ne-a spus că mâne iară dă un film în care se arată cum un fecior foarte rău şi-a omorât părinţii, tăindu-le grumazii cu barda. Ne-a îndemnat să venim şi să le spunem şi celor de acasă, că-i mai lesne, cu un ou poate intra o pereche. Când mama a auzit ce filme se dau la şcoală, cu gura ei cam slobodă, i-a blestemat pe toţi domnii care îi strică pe copii, în loc să-i înveţe ce-i bine la tot omul în viaţa asta.

Cum eram uşor impresionabil, undeva în subconştientul meu, semnalele cromatice şi sonore ale realităţii imediate se aşezau pentru multă vreme şi erau stimulate mereu de teama că tot ce mă înconjură îmi este de rău augur şi-mi poate face aduce nenorociri, chiar să mă distrugă pe mine şi pe toţi ai mei: războiul aducător de moarte şi de distrugeri nemaiauzite până atunci, bornăitul fără oprire al avioanelor care zburau prin vecinătatea satului către Aeroportul de la Someşeni, luminile razelor lungi şi jucăuşe ale reflectoarelor care, noaptea, brăzdau necontenit întinderea nesfârşită a cerului, intrau în case pe fereşti, se mişcau peste tot şi ne trezeau din somn, vâjâitul intermitent de cărăbuşi apocaliptici, adevărat cântec de moarte al avioanelor ruseşti care ne survolau noapte de noapte în zborul lor cu ajutoare către sârbii lui Tito, dârji luptători împotriva ocupanţilor hitlerişti etc., etc.; toate acestea şi închipuirile bizare cărora le dădeau naştere au făcut din mine un copil cu apucături de lunatic, boală care nu numai că mă chinuia pe mine, ci îi înfricoşase rău pe părinţi care nu ştiau cum să mă scape şi să mă apere de întâmplări aducătoare de suferinţă.

Nici acuma nu sunt sigur ce se întâmpla cu mine. Seara cinam laolaltă cu familia şi mă culcam. Nu multă vreme după ce adormeam cred că visam când ceva urât şi înfricoşător, când ceva frumos, plăcut şi liniştitor. Când visam, dacă e sigur că visam, mă ridicam din pat şi mergeam spre locul unde se petrecea visul. Mergând vorbeam, râdeam, mă văietam sau plângeam în mod real. De regulă cineva din casă mai, ales tata, îşi dădea seama ce se întâmplă, venea după mine, îmi vorbea, eu îi răspundeam şi continuam să mă duc unde trebuia. Când tata vorbea prea tare ori mă prindea de mână, eu mă trezeam, dar nu ştiam ce mi s-a întâmplat, mă culcam liniştit şi în noaptea aceea nu mai visam nimic. Nu uit să vă spun că oarecum visele mele cele din somn şi vedeniile din trezie aveau o legătură uşor de stabilit cu ceea ce mi s-a vorbit cu puţin timp înainte. Iată cam ce visam sau ce vedeam fiind treaz.

Odată, într-o vară, cred că prin 1939, părinţii erau la secerat pe Şes lângă Poarta Ţarinii. Era căldură mare şi drumul era plin de colb cald, aproape fierbinte, şi ţi se îngropau picioarele în el. Nu ştiu, m-am dus eu la dânşii sau m-au luat cu ei să nu rămân singur acasă. Cum nu aveam ce să fac, mă uitam peste tot hotarul şi-mi zburau privirile până la orizont. Când m-am întors o dată către dealul Ciolt, am văzut Crucea lui Corlănoi în vârful unui deal ascuţit ca o strajă. Am vrut să mă duc până acolo, dar nu mi-au dat voie că pe Dealu’ lui Corlănoi stau şopârle întinse la soare şi m-or muşca de picioare, că umblam desculţ. Mă mai întorc eu încoace şi-ncolo fără stare ca o găină cu ou, mă pui jos la umbra unor snopi, beau un pic de apă din fidileş şi tot mă ud pe cămeşă până jos şi deodată-mi sar ochii departe la crucea de lemn din Dealu Peţii. Acolo era bunicul din partea mamii, Deiac Alexandru sau Şandor, ciufulit, nu ştiu de ce, Chertis, ceea ce pe româneşte vine Grădinaru. Avea cal şi căruţă şi îndată mi-a venit pofta să mă duc la el şi când s-a întoarce acasă ce bine mi-a fi mie, c-oi vini în căruţă. Nici acolo n-au vrut să-mi îngăduie a mă duce, că-i prea departe şi-i tare cald. După ce mai scâncesc eu ca un căţel tras de coadă şi mă mârâi de-mi cură balele pe barbă şi piept, tata mă lasă.

– Du-te, da’ să bagi de samă că p-acolo umblă cânii de la strunga lui Schipiri şi or lătra la tine şi-or vrè să te prindă de izmene. Să nu te temi, tu să meri liniştit înainte, că şi ei latră şi se duc în treaba lor, da’ să poate chiar nici să nu iasă la drum, amu la amiaz, când bacii mâncă şi mulg uăile.

M-am luat încet pă drum în jos. După ce am trecut Podul Morăşanului, pe dreapta, dincolo de şanţ era un răzor înalt plin cu bozi înfloriţi. Dintre ei, iute îmi sare înainte un cânioc mare, negru cu pete albe, lătrând cât îl ţine gura, ce se apropie să mă muşte de picioarele desculţe. Eu m-am înfricat şi-am strigat foarte tare. Pe când mi-am tras piciorul drept să nu mi-l muşte, n-am mai auzit şi n-am mai văzut nimic. Speriat, am început să plâng şi m-am întors din drum să mă duc la părinţi. Chiar în acel moment m-a ajuns din spate un car cu două vaci. Era badea Pop Chirilă Frâncu; el venea de la moară din Pata. M-a auzit plângând, m-a întrebat a cui îs, m-a luat în car şi m-a dus la ai mei.

Cele mai multe păţanii veneau noaptea prin somn. Enumăr câteva fără a le prezenta amănunţit, căci nu cred să intereseze pe cineva şi-apoi eu aici am de vorbit despre satul meu şi despre oaminii lui, mai puţin despre mine, fiindcă este destulă prezenţa mea ca autor al acestui discurs întortocheat.

După ce am crescut puţin şi am trecut peste zece ani, eu cel mai mare nu mai dormeam la grămadă în casă, erau destui ăilalţi patru aşezaţi picioriş toţi într-un pat. Vara mă culcam afară, adică în târnaţ, în şură pe otava din car, în podul poieţii cu fratele meu Todor, chiar în faţa casei pe troscoţel, în vremea năduşelilor de la mijlocul verii. Pentru iarnă aveam un pătuţ în poiată, ridicat sus la grindă, în care mă aburcam punând un picior pe Mândraia, apoi pe sulul ieslii şi sus eram. Poate că erau nopţi „speciale” cele în care deveneam lunatic, căci exista ceva deranjant, o presiune pe care nu o pot înţelege şi nici defini, care dădea naştere acelei stări nedorite nici de mine, nici de ai mei.

Prima zăpăcire a avut loc în toamna anului 1941, vreme în care tata era pe front şi noi trăiam într-o oarecare nesiguranţă din cauza lipsurilor apărute ca urmare a absenţei lui şi a unui an agricol rău, în care nu ne-am putut asigura cele necesare traiului şi venea iarna ameninţătoare, iar noi nu aveam nici grâu de pâne şi nici cucuruzi de mămăligă. Aveam două bivoliţe tinere şi frumoase pentru care nu cred că strânseserăm destul nutreţ ca să le putem scoate în primăvară. Fără să-mi pretindă cineva ceva, eu, fiind cel mai mare, mă simţeam responsabil, dar nu ştiam ce e de făcut şi nici nu aveam calitatea să fac ceva anume după mintea mea. Atunci, într-o noapte m-am speriat rău de nişte oameni urâţi, negri, bărboşi, nespălaţi şi răi care au venit către noi trecând părăul de la badea Pante Coroian de sub Păpuşel. Aveau în mânuri nişte săcuri late şi scurte la coadă, strigau tare în ograda noastră că-l taie şi omoară pe tata. M-am trezit ud de sudoare şi plângând rău, cu sughiţuri. Mama s-a trezit, a aprins lampa, a venit la mine şi m-a opăcit cu vorbe blânde, mi-a dat să beau o ţârucă de apă şi m-am culcat iară la locul meu.

E curios că n-a trecut mult şi m-am şi sculat noaptea prin somn, m-am dus în grădina Lombăresii şi m-am îndreptat către Pantea să trec părăul pentru că acolo mă chema Moşul. Era un bătrân cu păr lung până pe umeri şi cu barbă albă care-i cobora mai jos de brâul lat cu care era încins. Îmi făcea cu degetul să mă duc la el, dar nu-mi promitea nimic cu care să mă ademenească, ci aşa doream eu să-l văd pe Moşul. De aci nu-mi mai amintesc nimic altceva.

Aceste rătăciri ale mele se petreceau foarte rar, din când în când şi înaintea producerii lor nu apărea niciun semn care să sugereze, fie şi foarte vag, ceea ce ar putea să urmeze.

După ce frontul a trecut pe la noi spre Ungaria şi Cehoslovacia şi am început să ne simţim cât de cât mai în siguranţă, iar eu am depăşit vârsta de 12 ani, aiurelile de care s-a vorbit au dispărut ca şi cum niciodată n-ar fi fost.

Poate nu ai vazut...

+ There are no comments

Add yours